Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

Dora D’Istria (Elena Ghica). Viața Dorei D’Istria

Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.2 (146), Februarie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Viața Dorei D’Istria

Primit pentru publicare: 08.02.2021
Autor: C
rina-Otilia MAZAREANU
Publicat: 13 Febr. 2021
© Crina-Otilia Mazareanu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

Viaţa Dorei D’Istria

Pe parcursul secolul XIX, secol al frământărilor politice şi culturale se impune o strălucitoare figură femeiască care a luptat pentru aspiraţiile noastre politice timp de 30 sau 40 de ani.
Se cuvine să amintim viaţa în faptele pilduitoare a Doamnei Dora D’Istria (Elena Ghica), cea care a luptat o viaţa întreagă să ne facă cunoscuţi în Occident.[1]

Elena Ghica s-a născut, în Bucureşti la 22 ianuarie 1828, fiind al şaselea copil al banului Mihalache Ghica şi al Catincăi.

Banul Mihalache Ghica a fost un mare iubitor al trecutului. Ca membru al Societăţii de Istorie şi Antichităţi, înfiinţată în anul 1839, la Odesa, voia să alcătuiască, încă din 1842, un corpus al inscripţiilor antice, greceşti şi latine, din Principatele Române.

Este important de reţinut că, mult înainte de 1834, el reuşise să-şi formeze o colecţie de antichităţi, ce a fost expusă, mai întâi, în casele sale, aflate pe colţul format astăzi între Splaiul Independenţei şi intrarea Ilfov nr. 6. Despre existenţa acestui,, muzeu’’ în casele sale, ne vorbeşte Cesar Bolliac, în 1873, afirmând, între altele că „palatul părintesc al lui Mihalache Ghica era un adevărat muzeu de antichităţi adunate din ţară”.[2]

Donarea întregii sale colecţii statului a avut, fără îndoială, un mare ecou în presa vremii. Astfel, pe prima pagină a gazetei,, Curierul Românesc’’ nr. 58 din 13 decembrie 1834, se putea citi următoarele: „Întinsele cunuştiinţe şi îndelungata strădanie a domnului mare dvornic Mihail Ghica, astăzi au dat pricină de o nouă epocă în istoria civilizaţiei naţii Româneşti. Românii se pot făli că au astăzi în capitala ţării lor un muzeu împodobit cu mai multe şi deosebite colecţii sistematice, că ceea ce este de o potrivă vrednic de însemnat prin jărtfirea de sume simţitoare şi cu strădania numai a unui particular. Singurul fondator, Domnul dvornic Mihail Ghica cumpărând, clasificând şi dăruind obştii Românilor aceste colecţii ce-au scăpat din chibzuirea sa şi îngrijirea ce urmează a se lua spre ţinerea în bună stare şi sporirea acestui muzeu. Şi spre aceasta, alcătuind un Proiect, l-au supus şi au dobândit întru toate aprobaţia Înaltei Stăpâniri. Asemenea însemnăte folositoare, patriotice fapte insuflă cu autoritate contemporanelor dragostea şi respectul, iar istoricilor posterităţii de a clasifica fapta şi pe autorul ei în treapta ce îi se cuvine.”[3]

Despre tatăl său, Elena Ghica spunea că era un spirit studios şi cultivat şi dădea o mare însemnatate cercetărilor arheologice în legătură cu trecutul istoric al ţării. De aceea crease în casa sa un adevărat muzeu cu antichitaţi de preţ strânse de la sate. Despre mama sa se ştie că era cea dintâi femeie în Ţara Româneasca care se ocupa cu literartura franceză. Ea traduce cartea institutoarei Jeanne Louise Campan, cu titlul de Pentru Educaţia copiilor.

Catinca Ghica se număra printre doamnele curţii lui Alexandru Ghica şi era printre cele mai frumoase femei ale timpului, avea o voce superbă fiind numită,, inteligenţa cumnată a lui Voda.’’[4] Este nepoata domnitorului Grigore al IV Dimitrie Ghica şi a fratelui acestuia, Alexandru Ghica Vodă.[5]Este prima româncă care a scris cărti.[6]
Elena avea calitaţile mamei sale: era frumoasă, artistă, avea noroc din primii ani de viaţa. [7]
Unchiul Elenei Ghica, Alexandru al II –lea a fost numit de Poartă, pe tronul Ţării Româneşti, în aprilie 1834. Elena a trăit primii ani din viaţă la curtea unchiului său. Starea de spirit a societaţii era în degradare, datorită măriri tributului către Poarta, a economiei şubrede, a abuzurilor făcute de admininstraţia locala, ciumei şi secetei. Bazându-se doar pe rudele apropiate, Vodă îl numeşte pe tatăl Elenei -mare vornic(ministru de interne) şi pe Constantin Ghica- mare spatar (şeful oştirii).

Din căsnicia banului Mihail Ghica s-au născut trei băieti şi trei fete: Gheorghe, Vladimir, Elena, Olga, Sofia şi Matei.
Elena a făcut primi paşi sub îngrijirea părinţilor. De la 7 ani învaţător i-a fost Alexandru Papadopol, mare învaţat, filozof şi psiholog. De la acest perceptor avem mărturii privind setea ei de cunoaştere şi uşurinţa cu care asimila cunoştinţele. [8] Elena Ghica ia lecţii de muzică şi îşi cultivă pasiunea pentru sporturi, sub îndrumarea mamei sale. Practica călăritul şi înotul în special. Alexandru Papadopol, afirma despre Elena că era,, geniu precoce, bunătatea îngereasca a inimii şi graţiile sale fireşti o făceau obiect de adoraţie pentru cei din jurul său şi podoaba Curţii principelui Alexandru.Progresele sale nu numai că întreceau orice speranţă, dar dascălul era nevoit să întrebuinţeze o metoda deosebită, caci geniul ei nu se supunea normelor obişnuite. Muncitoare pe cât de inteligentă, învingea usor greutaţile gramaticale ajungând repede să-şi dea seama de înţelesul şi frumuseţea operelor. Înzestrată cu o înlesnire neasemănăta petru limbi – putea vorbi nouă limbi – citea cu nesaţ producţiile literale vechi şi noi, şi în vreme ce spiritul ei îşi cucerea cunoştinţele tainice, imaginaţia capătă culorile vii, pe care toată lumea le admiră azi.’’[9]

La vârsta de 5 ani învaţă, greaca, latina, franceza, italiana, engleza şi germana.
La 11, scrie prima nuvelă, iar la 14 ani traduce în limba germană, din greacă Iliada lui Homer.În, 1843 participă la o expoziţie de artă figurativă din Dresda, iar banii obţinuţi din vânzarea tablourilor îi va împărţi săracilor.[10]

În 1842, Alexandru Ghica Voda este dat jos de pe tronul Ţării Româneşti, fiind silit la pribegie, împreuna cu toate neamurile şi toată averea. Anticipând evenimentele din 1842, tatal Elenei Ghica îşi duce toată familia la Dresda.La Dresda, Elena şi-a desăvărşit cunoştinţele limbilor moderne.[11] Aici îşi perfecţionează pictura, vizitând muzeele şi colecţiile de artă. Tatăl ei nu dorea să-i tulbure studiile şi nu voia s-o duca prin lume, dar frumusetea şi faima inteligenţei sale ajunge până în Germania.[12]

În această perioadă cunoaşte înaltele societaţi europene.
În 1848 îşi face apariţia în Germania la palatul Sans Souci, lângă Posdam, în perioada cand prinţul Frederic Wilhem IV stângea la curtea sa poeţi şi mari artişti.[13]
Aici se dedica studiului literaturii germane şi asupra bogaţiilor artistice, oferindu-i-se ocazia de a se perfecţiona în pictură. În 1854 obţine un premiu la Petersburg pentru un tablou asupra celebrelor versuri ale lui Heine[14]:

,,Pe o înnalţime goală la nord,
Un brad se ridică singur
Îl acoperă neaua şi ghiaţa,
Într-un candid linţoliu.
Viseaza la un palmier
Care departe de Orient
Singur şi mut se întristează
Pe o stâncă arzătoare.’’[15]

În 1848 la Veneţia ia lecţii de canto cu Ronconi, Ciccarelli, Persiani şi de pictură cu Felix Schiavoni. Acesta, împreună cu Adolf Salmoni îi face un portret, gânditoare, frumoasa, cu mâna la frunte, cu trăsături clasice. [16]

În 1846, Elena se întoarce în Ţara Munteniei împreună cu mama sa. În octombrie 1846, pleacă pe Dunăre, pe la Giurgiu spre Viena pe vaporul austriac,, Galathea” împreună cu Heliade Rădulescu şi care de-a lungul călătoriei, îi dedică o poezie:

„Am vazut-o surioară ;
Mult e dulce graţioasă
Ca un înger de frumoasă!
De-i vede-o, n-o mai uiţi.

Cu cosiţele castaie,
Ochi albaştri ca seninul,
Faţa albă întrece crinul,
S-o vezi, soro, n-o mai uiţi.

Mult e dulce, mult e blanda!
Mult e dulce porumbiţa!
Şi o chiamă Eleniţa!
De-i vede-o, n-o mai uiţi.

În surâs mărgăritarul
Printre zodii într-albeşti;
Pacea întreaga când vorbeste…
De-i vede-o, n-o mai uiţi.

Când se mişcă împrejuru-i
Toate graţiele zboară
Fericirea o conjoară,
De-i vede-o, n-o mai uiţi.

Nici nu stie, blandişoara,
Cât e dulce, graţioasă;
Ea ca muza de frumoasă
S-o vezi, soro, n-o mai uiţi.”[17]

Heliade Rădulescu scrie în La litterature roumain despre ea că ’’era de statură mijlocie, oacheşa la faţă, cu o înfaţişare modestă şi întipărită de o oare care nehotârâre. Dar ochii săi dezvelea pe lucrătorul, al cărui muncă obosită, a ştiut să cuprindă în acest timp şţiintele şi literile.’’[18]

În 1849 se întoarce la Bucureşti devenind una dinte cele mai învaţate femei românce. Ea avea modestie, gratie, farmec, era dorită de orice casă boierească din Ţarile Române.
În 1849 Armand Pomier spunea despre Dora D’Istria:,, era o fată placută, înaltă, zveltă, elegantă şi puternică. Figura sa de o perfecta rotunzime, de o mare curăţenie de trăsături în toate amănunţimile sale, era de o albeaţa strălucitoare, colorată în roz, şi însufleţita de nişte măreţi ochi negri, a căror privire pătrunzătoare şi vine respiră bunătate şi bunăvoinţa, un păr castaniu încoronă largă şi binedesvăluita ei frunte, pe care străluceau toate luminile geniului.”[19]
În această perioadă petrece un timp la Iaşi, unde îl va întalni pe Alexandr Koltov Massalski. Acesta se îndragosteşte de frumuseţea şi inteligenţa ei.

Elena se căsătoreşte cu tănărul ofiţer rus, făcând o nuntă cu mare fast la Iaşi. Elena şi proaspătul ei soţ se mută la Sankt Petersburg, perioadă în care aici se afla pe tronul Rusiei, ţarul Nicolae I.
Nicolae I era un adevărat despot, înconjurat de o curte plină de intrigi şi înselaciune, minciuni şi caractere slabe. El a reprimat revoluţia maghiară din Austria, într-o perioadă cand Europa era zguduită de idealuri de emancipare naţionala, libertate, egalitate în faţa legii. Cu toate acestea, Sankt Petersburg este infrumuseţat de arhitectul Francesco Bartolomeo Rastrelli, timp de trei decenii, construindu-se palate minunate şi biserici impresionante. În timpul Ecaterinei cea Mare, Sankt Petersburg, devenise oraşul punţilor din granit, al podurilor, al clădirilor publice maiestoase, al stilului clasic cu linii drepte, al galeriilor ornamentate în relief, al pieţelor colosale şi al ansamblurilor granduoase. Numeroşi şi faimoşi arhitecti şi-au demonstrat talentul lor: Cameron, Quarenghi, Thomas de Thomon, Braznehov, Starov, Vornikin, creând capodoperele stilului casicist rus.

În acest context Elena, avea păreri prea liberale şi de susţinere a revoluţiilor din Franţa, Italia, Romania. Uneori intervenea în discuţii politice, susţinând cauza naţionala dintr-o ţara sau alta, fiind sfătuita să-şi pastreze ideile pentru ea. Constantin Gane povesteşte cum Elena a fost chemată într-o zi la Poliţie. Aici se afla şeful Politiei, care o invită într-o camera alăturată, întunecoasă, în care se afla o canapea. Elena se hotărâ sa se aşeze pe canapea, când ajunse la mijlocul odăii, sinţi că-i scapă pamântul de sub picioare şi se prăbuşi în gol. Parchetul se deschise şi priinţesa cade în gol. I se ridica fusta şi este biciuită. Elena a fost biciuită, datorită cenzurii puse de Curtea Rusească care era împotriva ideilor sale liberale ale.

În 1853 când Rusia dorea teritoriile creştine ale Imperiului Otoman, Elena ia atitudine faţă de ruşii care intra în Ţările Române. Atunci a fost la un pas de deportare în Siberia.[20] Deşi este mult admirata în cercurile societaţii ruseşti şi bine primită de marile ducese avea o viata înabuşită, cautându-şi un refugiu în operele de binefacere, în artă. Părerile ei de libertate atrăgeau duşmania Ţarului care îi da un avertisment, îndemnd-o să-şi potoleasca ideile pentru Drepturilor Omului.[21]
Căsătoria cu principele Massalski nu a fost una fericită şi nici roditoare. Nimic nu-i unea pe cei doi soţi: nici copii, nici comunitatea de idei. Cu toate acestea, Elena rămâne şi cu amintiri frumoase din Rusia: este primită, cu binevoinţă de ducesele Olga, Caterina şi Elena, la Curtea Imperială.
Dora D’Isria răspândea idei în Occidentul European, idei care se nasc în Moscova şi Sanskt Petersburg. Cu toate că Elena simţea că are o misiune de îndeplinit: de a răspândi civilizaţia între lumea orientală şi cea occidentala, cu care era legată prin sângele familiei sale, avea un spirit patriotic adânc ca o adevărată româncă, reprezentând fiica unui popor european şi oriental cazut în dizgraţie.[22]
Principele Massalski, nedorind să se despartă de datinile şi cultura rusească, lăsă pe Elena să se întoarcă în România.El descrie ca o tânară periculoasă, elegantă şi virtuoasă, cu ochi vii şi pătrunzători, cu înfăţişarea senină şi mândră.

Elena lasă amintiri frumoase la Azilul de Copii al ducesei Olga şi la Scoala Particulară de Fete –Ostrov, precum şi la casa de lucru pentru bătrâni-fondată de principele Odoievsky.[23]
Viaţa Elenei în Rusia a fost un calvar. La 26 aprilie 1855, Elena părăseşte Rusia şi trece graniţa în apusul Europei.[24]

După ce părăseşte curtea rusească, se îndreaptă spre Elveţia unde escaladează vârful Moench, care are o altitudine de 4150 m, pe care pune steagul românesc în semn de patriotism. Tot acum pleacă în Belgia unde îşi începe activitatea literara, publicând la Bruxelles cartea La vie monastique. Această lucrare este începută la Sankt Petersburg.

Între 1855-1860 Dora D’Istria este întalnită în Lombardia şi Elvetia, în 1860 în Franţa. Aici ea doreşte să vadă deaproape ordinile religioase care au fost oprite în Confederaţia Elvetică.

În acea vreme Elena credea ca prosperitatea Franţei, nu putea fi asigurată de aristocraţia politică, nici de teocraţie. Politica care era atunci nu i se părea prevăzătoare şi dibace. Ea credea că ţările care ţin regimul monastic au motivele lor, asigurând mai bine neatârnarea şi mărirea statului.

În 1860 face numeroase călătorii în Grecia. Aici se întalneşte la Atena cu scriitoarea de limbă suedeză Frederika Bremercare, descriid-o pe Elena ca fiind:, , o femeie de lume, încă foarte frumoasă între treizeci şi patruzeci de ani, cu trup bine făcut, puternic şi cu o figură ale căror linii gingase, ochi negri, frumosi, cu o privire mai degrabă rafinată decat ardentă, imi aminteau de frumuseţea pe care am remarcat-o la aristocraţia română. Vocea mi-a sunat maculin şi tonul un pic dogmatic, maniera sa extrem de politicoasa, dar fară caldură şi implicare. Am vazut o femeie de lume obişnuita să se protejeze împotriva lumii şi care nu-şi dezvaluie adevăratul eu. Dupa aceea am văzut o altă persoana- foarte sensibilă, iubitoare, nobilă şi chiar umilă, un suflet obişnuit cu suferinţă, care poate îndura foarte mult fară să plângă şi care deşi obişnuia să-şi controleze expresia, niciodată nu cedează în apărarea convingerilor ei, un caracter deosebit de sănătate interioară şi originaliatate, o femeie pe care s-o iubeşti şi s-o admiri în acelaşi timp. ’’ Frederika mai spune că,, În poveştile ei se regăsesc unde de mister şi durere pe care nu le va arata. Studiul şi munca par singura ei pasiune, principala consolare şi bucurie.Este o femeie extraordinară. ’’[25]

Mai târziu în 1867 devine cetăţean de onoare al Atenei.[26]
După ce studiază monumentele Atenei, Elena face excursii ştiinţifice şi arheologice în Atica şi cunoaşte conditiile morale şi fizice ale populaţiei greceşti rurale.
Face excursii ştiinţifice în Atica, Beoţia, Focida, Peloponez.

Anul 1855 este anul în care Dora D’Istria îşi începe activitatea litarară: călătoreşte şi îşi strânge documente, se informează, scrie articole, note de călătorie, face acte de caritate.
Dupa 1860, ea rămâne în Italia, nehotărându-se asupra oraşului în care va rămâne. Astfel face călătorii la Riviera, la Torino, la Genova, la Pegli şi la Florenţa.[27]
În 1861 Elena pleacă la Napoli pentru a-l saluta pe unchiul său Alexandru Ghica, fost domn al Munteniei, care era in vizită la ruinele din Pompei. [28]Ajunge la Livorno unde se stabileşte în Villa Caprilli. Adam Wolf o revede în această perioadă şi vorbeşte despre ea că ar fi,, retrasă de lume şi… uitată… O, nu! Dora D’Istria nu e uitata! Amintirea sa e vie în inima prietenilor săi şi ea are prieteni printre toate popoarele Europei.

Şi într-adevar, prin lucrurile şi studiile sale, prin toată activitatea care-i umple în singuratate zilele şi noptile, Dora D’Istria s-a făcut nemuritoate. Numele ce şi-a ales este citat, alături de numele marilor spirite ale veacului; ideile ce le-a expus străbat lumea ca scantei de foc; toti cei ce preţuiesc opera inteligenţei se simt fericţi s-o vadă şi s-o audă vorbind. Ea ar putea zice împreuna cu Goethe: mă face fericit marele numar al celor ce vin să mă vadă din toate părţile lumii, când cineva se regaseşte în alţii numai atunci când ştie că exist.”[29]

În 1865 participă la serbările în onoarea lui Dante la Ravena, fiind invitată de catre conducerea oraşului. Dora D’Istria descrie serbările oraşului în lucrarea sa Pelerinage au tombeau de Dante.

Mai târziu Elena, la Viena, ia parte la reuniunile prinţesei Metternich, unde atrăgea atenţia înaltei aristocraţii vieneze, prin frumuseţea sa. În 1866, Elena Ghica face o vizită la Livorno şi deschide o serbare într-un castel de lângă Viena, în care prinţesa ţine un discurs despre Credinţa printre virtuţile teologice. Adam Wolf, profesor la Universitatea din Graz şi istoriograf al Mariei Tereza spunea despre ea:,, Ar greşi însa cel care ar crede, că aceste petreceri puteau stinge în inima autoarei noastre simţământul de neatârnare şi demnitate naţională, sau întuneca judecata sa limpede, care niciodată nu a tolerat trecerea sau tranzacţia laşe în faţa despotismului şi a nedreptatii.”[30]

Doi ani mai târziu pleacă din Ravena, apoi spre Veneţia unde scrie Veneţia în 1867 De aici pleacă la Torino unde scrie Studiile indiene din Italia de nord’’, apoi la Rapallo unde descrie Golful din Rapallo.

Elena Ghica a poposit între 1869 şi 1870 în Torino unde era atrasă de studiul originii antice a poporului ligur. Aici se documentează la Biblioteca Universitaţii, care era bogată în materiale de studiu. Începe studiul asupra populaţiei din Italia de Sud. Studiul este valorificat în volumul I, Liguri care se publică în 1874 în Buletinul mensual al Institutului de numismatică şi antichitaţi din Buenos-Ayres.[31]

Bartolomeo Cecchetti spunea despre Dora D’Istria în 1870:,, curajoasă călătorie care pare să soarbă îndată, ce a înveselit cu prezenţa sa un oraş sau altul, îşi strânge aripile, nu tăiate ci dornice iar de un aer mai liniştit. Poate Veneţia ar fi avut onoarea să ospăteze pentru totdeauna pe aleasa fiica a Ghiculeştilor, dar clima Florenţei, usurinţa de a gasi acolo pământ pentru florile pe care le iubeşte atât de mult, poate o viaţa nu zgomotoasa dar mai în armonie cu ardoarea sa de lucru –viaţa care de mult e stinsa la Veneţia- au făcut pe ilustra doamnă să-şi stabilească resedinţa nu în Veneţia, ci în gingaşa Florenţa.’’[32]

Înainte de venirea Dorei D’Istria la Florenţa, Anais Nersesian spune despre oraş: ’’la Florenţa tristeţile dispar, sufletul împrumută armonia luminoasă a oraşului echilibru statornic al structurii sale seculare, dulceaţa pură a aerului şi transparenţa albastră a cerului de cristal. Influenţa benefică a oraşului s-a exercitat asupra multor spirite alese. ’’[33]În toamna lui 1870 Dora D’Istria îşi cumpară pe strada Leonardo da Vincii, villa contelui Angelo de Gubernatis, numind-o villa D’Istria.

A.Z.Pieromaldi spune despre Dora:,, am cunoscut-o, şi nu voi uita niciodată impresia ce am avut văzând-o pentru prima oară. Meritele sale particulare le cunoaştem, dar de aproape ea întrecu parerea ce-mi făcusem. Cordialitatea, cuvintele încurajatoare, puterea atât de nobilă şi prietenoasă în care se dezveleşte inima sa mare, precum şi vastitatea minţii sale erudite, mi-o facu scumpă şi venerata.

În ea am găsit totul frumos şi în armonie: în scrieri, filozof şi poet totodată, deaproape o femeie învaţată dar plină de inimă, bogată în cuvinte bune şi mângâietoare.

Nu știu prin ce minune o primavară perpetuă o înconjoară. În bruma iernei florile cultivate de ea nu se usuca; tot anul ele îi îmbată cu miros dulce şi placut locuinţa; şi nici timpul nu are puterea asupra-i, căci după cum spune un biograf al ei e totdeauna tânără şi plină de viaţa, mândră ca o regină, frumoasă şi ingenua ca o copila.” Tot în 1970 o societate „Smirna Hellicona’’ din Florenţa a hotărât să sărbătorească ziua de Sf. Elena în cinstea Elenei Ghica.[34]

În 1872, împăratul Braziliei Dom Pedro II D’Alcantara, îi face o vizită Elenei Ghica. El vorbesşte despre mişcarea intelectuala, socială şi politica:,, era frumos s-asişti cum civilizaţia punea în comunitatea de idei şi simţiri pe suveranul unui imperiu dni extremul Occident, cu o fiică a celor Ghiculeşti care au căutat să împraştie până în ultimele hotare ale civilizaţiei orientatale începând de la secolul XVII încoace, luminile progresului.

Şi în faţa acestei femei extraordinare, a cărei amabilitate devenise proverbială, citim nu fără surprindere că până şi moda i-a plătit tributul, dând numele său celor mai elegante costume ale epocii.’’[35]

În 15 februarie 1872, Elena publică Revue de deux mondes, în care face un studiu asupra unui călător italian Ion de Pian Caprino, precum şi asupra lui Marco Polo şi Pigafetta. Pe ultimele personaje Dora le descrie dintr-un alt punct de vedere.

Tot acum vizitează Riviera di Ponente din golful Genova, Villa Littardi, Sillogros al damelor grece unde Dora era vicepreşedinta de onoare şi independence hellenique.[36]

Cercetatorul Liviu Bordaş în studiul său Etnologie şi orientalism romantic în noile state ale Italiei şi României: Angelo de Gubernatis, Dora D’Istria şi savanţii români în a doua jumătate a secolului XIX o descrie pe Dora d’Istria la sfârşitul vieţii:,, În 1873, a devenit membră a Societaţii italiene pentru studii orientale …În 1882 ea s-a pregătit pentru o călătorie în India la care a trebuit să renunţe din cauza unei epidemii de holera. Un nou plan în toamna lui 1885 de a-l însoţi pe Gubernatis în lungul său periplu indian a trebuit şi el abandonat, de această dată datorită divergenţelor de vederi cu prietenul ei italian… În revanşa peste câţiva ani, a facut ultima călătorie în miniera indiana, lăsând prin testament să fie incinerată’’.[37]

Elena moare la vărsta de 60 de ani, în 17 noiembrie 1888, în Villa sa de la Florenţa de pe strada Leonardo da Vinci. După cum a dorit, a fost incinerată şi cenuşa a fost depusă la cimitirul din Trespiano. Lasă prin testament Villa d’Istria în propietatea oraşului Florenţa, în scop de binefacere[38].Bunurile pe care le deţinea în România sunt şi ele trecute de Elena în proprietatea Eforiei Spitalelor civile din Bucureşti. Pe placa de marmră care e aşezata la căpătâiul său scrie:

„Principesa
Elene Kolfzoff Massalski Ghika
1828-1888
De origine albaneză, nascută româncă,
A ales Florenţa,
Înşişi nobila şi glorioasa.
Pentru virtutea inimi şi ingeniozitatea
Numelui eurolean:
Dora D’Istria
În memoria a treizeci de ani de şedere
În această casă în care moare.
Cu recunoaştere şi respect.’’[39]

Nicolae Iorga spune despre Elena: „E de uimit câte cunoştinţe se adunaseră în mintea acestei excepţionele femei şi cu câtă uşurinţa le putea ea scoate în front de câte ori era o bătălie de dat. Căci ea a fost o predicatoare de crez luptător. Liberalismul anticletical a găsit în ea o neobosită apărătoare. Şi tot aşa dreptul de a trăi al naţiunilor.’’[40]
Aceasta a fost viaţa Elenei Ghica în linii mari.

Personalitatea sa puternică, a fost supravegheată de părinţii săi şi de dascăli învaţaţi, şi s-a dezvoltat îngrijit şi armonios. Educaţia sa şi-a desăvârşit-o treptat, fiind înzestrată de la natură cu o inteligenţa deosebită. Pe zi ce trecea orizonturile culturale ale Elenei creşteau, cunoştea mai mulţi oameni şi acumula mai multe cunoştinţe.
Biograful său, Paolo Mantegazza spunea:,, Alungând orice spirit de casta, posedând o inteligenţa superioară, o mare pătrundere de spirit, un sentiment ales al frumosului şi al literaturii, a tins întruna, prin studiile sale serioase şi conştiincioase, la un scop înalt la răspândirea civilizaţiei în ţările cărora s-a dedicat: România, Albania, lumea orientală. A absorbit ceea ce a fost mai bun din fiecare scoală, parfumul din orice grădina alternând lecţiunile profesorului cu scoala cealaltă, cea principală, care e de a călători,a vedea cu ochii, pipăii cu mâinile, societatea în care trăia; de aceea ea este scriitoarea cea mai cosmopolitană dintre scriitorii şi culegătorii veacului al XX-lea. Pătrunzătoare, clară, limpede, elegantă cu scriitorii francezi, cei dintâi prozatori ai lumii, ea avea fantezia caldă, stilul maiestos ca o femeie din Orient sau o italianca; analiza faptele istorice cu rabdarea unui german şi avea simţul practic al unui engelz: sinceră, niciodată pendantă.’’[41]. Tot el descrie viaţa Dorei D’Istria astfel:,, Când trece meditând printre razoarele sau arborii grădinii sale, cand şade înaintea locuşorului său populat de lebede, şi simte printre arborii cultivaţi de ea însaşi, ciripind sutele de păsărele împestriţate, cărora ea le dă mâncare, privind înapoi la drumul parcurs de ea în atâtea călătorii, la largile perigrinaţiuni făcute în lumea celor morţi ca şi celor vii, are dreptul să şadă plină de satisfacţie, că a ridicat atât de sus numele pe care i la dat tatăl său, şi a onorat patria care îi dăduse leagăn. Are tot dreptul de a fi mândră de drumul glorios pe care l-a parcurs.

Și totuşi nu e mândră pentru că e pusă prea sus în ierarhia cugetărei. Privindu-se în adâncul sufletului său, trebuie să se simta cu atât mai superioară celor mulţi, cu cât ea a văzut un ideal atât de înalt, a avut o concepţie atât de superioară despre liberatatea omenească, de măreţia caracterului, de culmile estetice de orice ideal care înalţă şi mişca pe om, şi a fost întotdeauna o modesta lucratoare în marele atelier al cugetări româneşti. Iar celor mai mulţi vizitatori, din orice naţiune sau clasa socială, care se îndeamnă să aibă cinstea de a o cunoaşte şi a o admira, a nu vorbeşte deloc de operele pe care le-a scris sau de cele pe care le va scrie; iar când vorbeşte de întâmplările norocoase şi glorioase din viaţa sa, o face cu atâta naivitate, cu atâta francheţe simpla, încât nu ofensează amorul propriu al nimănui.

Primeşte pe toţi cu o graţie aşa de ospitalieră, cu o curtoazie atât de naturală, că face cel mai umil dintre vizitatorii săi, să uite că ea e de doua ori princesă şi mai mult înca, regină a Olimpului cugetărilor şi scriitorilor. Are într-un grad foarte înalt arta grea şi rară, de a primi pe toţi în aşa mod, ca fiecare să fie mulţumit de sine şi de ea; cu o privire din ochii săi fără seamăt, ea ştie să oprească pe buza linguşitorului său răutăciosului; laudă prostească şi batjocoră gurei rele; cu o privire obligă pe fiecare să-şi arate partea cea mai bună şi să fie satisfăcut. Şi când din grădină sau sala de conversaţie, se întoarce iaraşi la studiul său, şi după ce a văzut flori şi oameni, vede înşirate volumele operele sale are să-şi înalte fruntea, murmurându-şi cu o justă bucurie, cuvintele antice: Non omnis morir!(Nu voi muri cu totul!)’’[42]

Note:
[1]Georgeta Filitti, Câteva scrisori ale Dorei d’Istria, Iaşi, 2000, p.1.
[2] Magda Nicolaescu-Ioan, Dora D’Istria, Editura Cartea Româneasca, Bucureşti, 1954, p.15.
[3] Magda Nicolaescu-Ioan, op.cit., p.15, apud, ,Curierul Românesc’’, nr. 58 din 13 decembrie 1834, p.3.
[4]Maga Nicolaescu,op.cit.p.16.
[5]George Lăzărescu, Prezente româneşti în Italia, Editura All,Bucureşti,2004,p.99.
[6] A.Vasculescu, Dora D’Istria,Editura Cartea Românească,Bucureşti,1941,p.2.
[7] George Lazarescu, op.cit.,p.99.
[8]Cristia Maksutovici, Dora D’Istria,Editura Kriterion,Bucureşti,2004,p.11.
[9] Magda Nicolaescu-Ioan,op.cit.,pp.18-19.
[10] Cristia Maksutovici,op.cit.,p.11.
[11] Ibidem,p.14.
[12] Magda Nicolaescu-Ioan,op.cit.,pp.23-24.
[13] Cristia Maksutovici,op.cit.,p.11.
[14]Operele Doamnei Dora D’Istria:Nationalitatea Romana.Eroi Romaniei,vol.I,Trad.Grigorie Peretz,Tipografia Curţii,Bucureşti,1876,p.10.
[15]Operele Doamnei Dora D’Istria,apud Heine,Intermediu XXXV,p.10.
[16] G.I.Ionescu-Gion,Portrete şi evocari istorice,Editura Minerva,Bucureşti,1986,p.96.
[17] Ion Heliade Radulescu,Scrieri alese,Editura Albatros,Bucureşti,1984,p.5.
[18]        Magda, Nicolaescu-Ioan,op.cit p.26.
[19]        A.Vasculescu,op.cit.,p.4.
[20]        Cristia Maksutovici,op.cit.,pp.18-21.
[21]        Magda Nicolaescu-Ioan,op.cit.,p.33.
[22]Operele Doamnei Dora D’Istria,op.cit.,p.16.
[23]Ibidem,p.18.
[24] Claudia Zaharia,Dora D’Istria,Viaţa şi Opera sa,Editura Ştiinşifică,Bistriţa, 1935,p.19.
[25] Alexandru Marcu, Dora d’Istria reprezentantă a intelectualitaţii romîneşti, Editura Ştiinţifică,Bucureşti,1938,pp.22-24.
[26] Georgeta Filitti,O femeie neobişnuită:Dora D’Istria, în, ,Magazin Istoric’’,Tom 31, nr.9,Septembrie,1997,p. 15.
[27] Constantin Gane, Amărâte şi vesele vieţi de jupânese şi cucoane, Editura Modernă, Bucureşti, f.a., p.391.
[28] Operele Doamnei Dora D’Istria, op.cit., p.30.
[29] Magda Nicolaescu-Ioan, op.cit p.45.
[30] Ibidem.,pp.25-26.
[31] Operele Doamnei Dora D’Istria, op.cit., p.32.
[32] Ibidem, p.46.
[33] Anais Nersesian,Oraşe italiene Roma, Florenţa,Veneţia, Editura Ararat, Bucureşti, 2004, p.83.
[34] Magda Nicolaescu-Ioan, op.cit., p 48.
[35]Georgeta Filitti, O femeie neobişnuită: Dora’Istria, p. 23.
[36] Operele Doamnei Dora D’Istria, op.cit., p.35.
[37] Liviu Bordas, Etnologie şi orientalism romantic în noile state ale Italiei şi Romîniei:Angelo de Gubernatis,
Dora D’Istria şi savaţii români în a doua jumătate a secolului XIX, în, ,Timpul’’, Tom 37, An.5, nr. 8-9, Iaşi, 2004, p.3.
[38] George Lazarescu, Prezenţe româneşti în Italia, Editura Didacică şi Pedagogică, 1995, p.104.
[39] Magda Nicolaescu-Ioan, op.cit p. 50.
[40] George Lăzărescu, op.cit., p.105.
[41] A.Vasculescu, op.cit., p.9.
[42] Ibidem,p.6.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.640 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5