Primit pentru publicare: 31 mart. 2016
Autor: Georgică MANOLE, redactor șef al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 31 mart. 2016
Editor: Ion ISTRATE

DORINA  RODU:  UN  IOPAS LA  BANCHETUL  POEZIEI

M – a interesat mereu cum privesc  adolescenţii spre orizont şi dincolo de el. I-am apreciat pe cei care încercau să pună gândurile unul lângă altul, să aşeze strat de idei peste strat de idei încât să se întrezărească măcar conturul unui sistem. Doar pe aceştia i-am bănuit că au ştiinţa de a se extrage din ghearele haosului pentru a-şi rezerva un timp al zidirii. Un astfel de adolescent este şi Dorina Rodu, autoarea unui interesant volum de debut în poezie ce se intitulează, simplu, „Vise” (Editura „Agata”, Botoşani, 2013).  Autoarea este conştientă că se  află la vârsta când trebuie să hotărască între ambiţie şi promovare, între eficientizare şi dezvoltarea  nivelului de expertiză, între profesionalizare şi învăţare continuă, între stabilitate şi ascensiune: „Am obosit să tot alerg, / Ca să-mi regăsesc zâmbetul inert, / Parcă m-aş fi lovit de-un aisberg / Ce m-a oprit în loc. // Am obosit să tot trăiesc / În umbra amintirilor / Şi să dau un răspuns trăirilor / De care-mi amintesc. // Am obosit să-mi caut foc / În această lume haotică / Care-a devenit gotică; / Şi nu mă-nspăimântă deloc.” („Am obosit”).

Sistemul poetic construit de Dorina Rodu este clădit undeva, pe zona de intersecţie dintre copilărie şi adolescenţă. O dorinţă de stăpânire a acestei zone,  de  locuire în ea cât mai mult, se simte la poetă, totul venind din credinţa sau teama că intrarea în adolescenţă va fi însoţită de inevitabile traume produse de posibilele despărţiri. Fiindcă adolescenţa este perioada marilor despărţiri: de părinţi, de fraţi,  de elementele primordiale ale copilăriei, de iubit, de filosofii personale etc. Copilăria pleacă părăsind omul fără nici o remuşcare, instalându-se în alte trupuri: „De ce nu te-ntorci de unde-ai plecat? / De ce nu m-auzi când strig? / De ce ai fugit departe de mine? / De ce n-ai mai rămas măcar un an…sau doi? / Chiar aş vrea să dau înapoi, / Timpul ce-aleargă grăbit / Într-un abis necontenit. / (…) / Tu, copilărie, miracol al tinereţii / Ai plecat şi-ai şters urmele de fericire, / Acum transformate-n dulci amintiri. / Ce-alergi prin lume picurând frenetic, / Zâmbete şi lacrimi în fericire-necate /   Priviri şi surâsuri amestecate…” („Copilărie”).

Poezia Dorinei Rodu  este şi un fel de trezire din coşmarul dragostei. Obligativitatea împărţirii elementelor  ce compun spaţiul înconjurător între copilărie şi iubire produce dileme tinerei poete. Astfel că, într-un mod este privită luna din perspectiva copilăriei, în alt mod din perspectiva stării de iubită. Până ţi toamna, sau chiar dansul fulgilor de nea, ca să dau doar două exemple, îşi modifică importanţa vizavi de cele două stări. Aceste alternanţe, aceste intenţii de reveniri/ treceri repetate dintr-un pol în altul al unor dihotomii gen copilărie – adolescenţă, iubire – trădare, tristeţe – fericire, iubit – părinţi etc., fac din „visele” Dorinei Rodu o alcătuire de crize identitare: „Mă socot o prizonieră, / O prizonieră a ochilor tăi, / În care m-ai încătuşat / Şi m-ai aruncat în celula irisului tău. // O prizonieră mă simt, / Prizoniera vocii suave / Pe care-o aud mereu / Înlănţuită de glasul tău greu. // O prizonieră sunt, / Prizoniera braţelor tale, / În care m-ai legat / Şi-n care mă simt ca un lucru mărunt…” („O simplă prizonieră”).

Crizele existenţiale ale autoarei sunt destul de calme,   neducând spre gesturi radicale. Poeta şi le gestionează bine, punând în fiecare vers picături utile de resemnare, totul conducând spre întemeierea de repetate stări de echilibru: „Sunt vise ce aparţin doar nopţii, / Vise ce nu le împărtăşesc cu nimeni. / Sunt vise ce apar din umbra vieţii / Şi se spulberă-n lumina dimineţii. // Sunt vise magice… / Ce-mi aparţin doar mie, / Visele mele… bune şi rele / Sunt plăcute, deşi sunt grele. // (…)// Vise ce prind viaţă doar noaptea, / Şi mor în razele răsăritului, / Ce-mi şterg c-o adiere zâmbetul, / Care-mi ascunde tristeţea sufletului.” („Vise”).

Poeta  şi-a ales, dintre complexele personaje ale „Eneidei”, un idol interesant. Este vorba de Iopas,  celebrul bard de la curtea reginei Dido, legendara întemeietoare a Cartaginei, cel care la sfârşitul Cărţii I a lui Vergiliu, îşi cântă  melodia sa „Song of Iopas”: „De-aş fi ca Iopas, / Aş cutreiera curţile domneşti / Şi-aş scrie poveşti împărăteşti, / Iar când noaptea ar cădea, / melodii sfinte-aş cânta / Din vechea chitară a mea” (…)(„De-aş fi…”).

Vocea poetică a Dorinei Rodu nu are încă sunetul de cristal  al perfecţiunii, metaforele au nevoie de limpeziri clare, dar e de admirat efortul de a fi un Iopas la banchetul poeziei.  O abordare a stilului din „Viziune asupra vieţii” („Viaţa-i un centru comercial / În care: / Oamenii vin, se-aprovizionează / Şi-apoi pleacă… / De parcă nimic nu contează. / Trec printr-o vale seacă / Cu trenul vieţii fluierând /Astfel anunţând sosirea / Unor sunete ostenite…”)  poate fi un drum de urmat.