“Dorul de-acasă” de Ion N. Oprea – o carte de relansare a valorilor morale uitate

Postfaţă de Constantin Huşanu

După apariţia în ultimii ani a unor  lucrări colective intitulate: Românii aşa cum sunt, Cu prieteni despre prietenie, Singurătate şi Darul vieţii- Dragostea, neobositul publicist ieşean Ion N. Oprea, lansează o nouă carte: Dorul de-acasă (Editura PIM, Iaşi, 2014, 462p.). Ideea demersului său este de a pune în discuţie teme fundamentale ale existenţei umane  într-un moment când valorile spirituale ale poporului român riscă a se pierde sub presiunea economică şi mediatică a globalizării.

În asta, cred eu, constă marele merit al acestor lucrări rod al gândirii colective, într-o vreme când românul cunoaşte o  întoarcere la vremurile guvernării altor legi de supravieţuire; fiecare pentru sine, omul-lup omului, care pe care, scapă cine poate, selecţia naturală, legi stavilă la poarta egalităţii de şanse. Şi cu o doctrină a drepturilor omului rămasă, se pare doar pe hârtie, cu toate strădaniile celor care o împărtăşesc!

Lucrarea, pornind de la o temă lingvistică menită să ilustreze cuvântul Dor, propriu limbii româneşti, alunecă treptat spre o amplă dezbatere analitică a condiţiilor  socio-economice în curs de deteriorare,  ce ar putea să determine modificări destructurale cu consecinţe grave asupra unor sentimente de coeziune ale unei naţiuni, aşa cum este dorul de ţară, de casă, de familie, ce stau la baza iubirii de neam şi de patrie. Cartea devine o tribună antiglobalizare, în care popoarele şi-ar pierde identitatea naţională.

Sincer să fiu, nu cred că iniţiatorul acestei teme s-a gândit să facă un fel de politică pro şi contra drumului pe care, se pare, se îndreaptă omenirea, globalizare, deşi, în paralel, ia amploare şi o mişcare de fărămiţare a statelor, de desprindere a unor întregi regiuni de ţara mamă multinaţională, cu graniţe hotărâte de marile puteri ale  lumii victorioase în cele două războaie mondiale ce-au zguduit lumea prin atrocitatea lor şi uciderea  zecilor de milioane de oameni.

Şi tocmai aici e pericolul ce-l sugerează dezbaterea din carte. O ţară fără dor de moşie, de casa părintească moştenită din moşi-strămoşi şi vândută capitalului străin, în ce măsură va mai fi izvorul liantului sentimental ce ne leagă de locul naşterii? Răspunsuri sumbre se ivesc la orizont!

După cum observă, pe bună dreptate, doamna Geta Modiga din Bârlad, după care  sentimentul de dor de casă, devine inactual, expirat, de vreme ce copii de români ce se nasc în ţări străine  nu mai cunosc căldura sufletească  a bunicilor, nu mai respiră spiritualitatea săteanului român, cu peisajul autohton mioritic din jurul modestei lui căsuţe cu suflet dac. De unde se poate gândi că noua orânduire socio-economică instaurată după 1989 seacă izvoarele dorului de neam şi ţară, rămânând în vigoare doar cel al relaţiilor de familie, de dragoste. Iată dar că nu numai limba suferă modificări în evoluţia ei printre imperiile ce ne domină, ci şi sentimentele. Cartea avertizează, trage semnale de alarmă, de unde şi temeiul deosebit de actual al unor asemenea scrieri pe marginea unor evenimente transformatoare. Comunismul a vrut să creeze un om nou, internaţionalist, fără simţul proprietăţii, să împartă mult-puţinul cu aproapele. Acum bătrânul capitalism schimbă cursul devenirii sociale la o sută optzeci de grade şi creează condiţiile luptei de clasă într-o societate din ce în ce mai piramidală economic. Întoarse la locul idilic al naşterii, în satul românesc, ţinta dorului de casă, generaţiile tinere de astăzi, nu vor mai găsi în totalitate, izvoare de DOR, ci de dezamăgire… Se poate ca doamna Modiga să fi descoperit un curs al vieţii încă nesesizat. Şi problema ce se pune este dacă mai poate fi oprit!

Alţi autori (Silvia-Lucica Podeanu) vin cu scenarii apocaliptice: în două decenii am pierdut 5 milioane de români care cu retribuţii modeste cresc plus valoarea ţărilor în care au emigrat. Toată „floarea” României plecată să slujească pe nimic, să îmbogăţească cu „plus-valoarea” muncii ei ţările în care s-a dus, să secătuiască  România nu numai de o forţă de muncă aptă, responsabilă, instruită şi puternică dar şi de posibilitatea de a avea urmaşi. În două decenii am pierdut cinci milioane de locuitori. În următoarele două decenii vom deveni un popor nesemnificativ numeric, uşor de condus, educat să gândească mai puţin prin eliminarea matematicii şi gramaticii, cu un procent însemnat de analfabeţi, fără acces la asistenţă medicală gratuită, sărăcit, rob încă multă vreme. Asta-i România Uniunii Europene? După ce a primit mâna de lucru calificată şi ieftină tratată ca în sclavagism, după ce   ţara a devenit piaţa lor de desfacere pentru toate “second hand-urile” lor nemţeşti  (cum au făcut şi în Africa) desfiinţându-ne toată industria uşoară şi grea, în ce vrea să ne prefacă Uniunea Europeană?

Inversând fenomenul dorului, se pare că românii plecaţi în lume nu mai au de ce să le fie dor de biata ţară fostă cândva a lor, ci ţării acum îi este dor de copii ei alungaţi de foame şi căpătuiţi printre străini, care şi cum au putut!

Dar dincolo de aceste aspecte adiacente Dorului de casă, cititorul  va descoperi în carte adevărate comori literare, aşa cum este naraţiunea domnului Mihai  Bejenaru, care-şi lasă în suflet o duioasă nostalgie a unor vremuri trăite mai de tot omul. Stilul plăcut al naraţiunii, sinceritatea destăinuirilor, zugrăvirea părinţilor fără menajamente, inventarul muncilor şi a uneltelor, dramatismul vieţii la ţară, drama scurgerii timpului o dată cu oamenii ce-l însoţesc, toate justificând pe măsură un dor nemărginit de casa părintească şi anii copilăriei. În textul domnului Mihai  Bejenaru, descopăr ascunsă teoria mea relevată în monografia Curseşti şi anume că oamenii talentaţi a face faţă vieţii, îşi trag sorgintea din înaintaşii lor. Bunicii şi străbunicii   acestui autor au fost răzeşi!

Comuniştii nu au cunoscut acest lucru şi n-au  văzut în el decât un fiu de ţăran sărac numai bun de folosit pentru interesele proletariatului şi a fost folosit din plin. Ei nu au ştiut nimic despre izvorul destoiniciei lui! Degeaba au pus primari dintre cei mai săraci şi mai nepricepuţi ţărani ca să reprezinte interesele muncitorilor! Doar dosarul de cadre era bun, în rest: din nimic – nimic răsare! Naraţiunea domnului Bejenaru lasă urme adânci în gândirea cititorului, şi descoperă o impresionantă putere a cuvântului de a sădi sentimente memorabile!

Perle asemănătoare descoperim în eseul domnului General de brigadă®, prof. univ.  dr. ing. Constantin Niţu, Bucureşti, care întrece orice imaginaţie.  Să parcurgi  spaţiul copilăriei şi al casei părinteşti, să sintetizezi întreaga epocă socialistă doar prin enumerarea unor denumiri individuale, fiecare la rândul ei suficientă pentru a scrie o întreagă istorie, să creionezi viaţa personală printr-un rezumat plin de umor, ce denotă înalte calităţi scriitoriceşti şi toate la un loc să definească sensul cuvântului acasă, valabil şi pentru planeta Pământ, înnobilează  conţinutul cărţii cu un text de excepţie. Autorul merită din plin rangul de general nu doar pentru funcţia sa militară ci şi pentru măiestria cuvântului scris! Rar am întâlnit atâta forţă imaginativă concentrată într-un cuvânt. Şi o deconspirare biografică diamantină!

Impresionante rândurile doamnei Olguţa  Trifan: – Îmi este frig în suflet, draga mamei./ De-o vreme-ncoace, viaţa greu îmi trece./ Mă dor picioarele şi inima mă doare,/ nici somnul nu mai vine pe la mine./ De tatăl tău îmi este tare dor,/ mă rog în fiecare noapte,/ mai treacă pe-acasă,/ urâtul să-mi alunge…

Te stingi!/ Tu, satul meu iubit,/ te stingi în agonie./ Cei tineri au  plecat pe la oraş,/ cei bătrâni, la cimitir,/ să nu mai vie,/  s-au dus şi se tot duc,/ se duc şi nu mai vin,/ cu disperare mă închin./ Te privesc./ Mă tem că,/ închizându-mi ochii,/ când îi voi deschide,/ nu vei mai fi,/ tu, satul meu bătrân…

În conţinutul atât de variat al cărţii predomină o geografie sentimentală ce convergă, mai în totalitatea ei, spre centrul spiritual al fiecărei vietăţi: casa părintească de la locul de naştere, de care ne leagă apoi, ca un fir roşu, simţământul de dor, indiferent pe ce meridian ne-ar fi aruncat nevoile vieţii. Dorul devenind un fel de amprentă sufletească ce lasă urme de neşters pe creierul uman. Fenomen de la care nu fac excepţie nici destule specii animale. A se vedea obiceiul păsărilor de a cuibări pe plaiurile unde au văzut lumina zilei, întorcându-se odată pe an de la mii de kilometri distanţă. Tot aşa procedează şi peştii, şi pinguinii, şi animalele sălbatice din nordul planetei care vieţuiesc în turme.

De aceea, colaboratorii acestei cărţi s-au refugiat cu toţii în preajma locurilor de naştere, atraşi de magnetul casei părinteşti sau a bunicilor şi dornici să-şi mai amintească odată de anii primelor contacte cu viaţa fără de griji, copilăria fiind un fel de Grădina tuturor bucuriilor şi uneori a confruntărilor dure cu viaţa, nu întotdeauna un Eden în jurul pomului oprit.

Şi totuşi nostalgici. Se pare că Nostalgia este o oază unde Dorul se adapă mai întâi din izvorul aducerilor aminte cu apa sălcie a trecerii nisipului prin clepsidră, după care  zboară la locul natal să potolească arşiţa inexplicabilă a bietului om plecat departe şi din sine şi din timp!

Compunerile pe tema dorului de casă depăşesc explicaţia fenomenului şi devin lecţii de viaţă românească, de morală românească, de folclor românesc elemente definitorii pentru spiritualitatea unui popor.

Salutară prezenţa în cenaclu a unor membrii tineri şi foarte talentaţi, cu o proză metaforizată; casa părintească  se vinde, dar dorul rămâne, locul naşterii devine centrul lumii sufleteşti. Întreaga construcţie ideatică a cărţii, gândită să dezbată fenomenul Dor de acasă, devine un document istoric de geografie socială contemporană dar şi un tablou al devenirii în timp  cu trimiteri unanime la degradarea izvoarelor care şi-au lăsat amprenta de neşters în conştiinţa noastră  sub forma dorului de nuanţă metafizică.

Lectura cărţii va stârni în sufletul cititorului amintiri personale ale trecutului îndepărtat şi alături de dorurile descrise de autori, va trăi şi el mirajul sentimentului răscolitor de durere dulce, asemănător celui  de dragoste neîmpărtăşită. Pentru că dorul se aprinde de acolo unde nu poţi ajunge decât cu gândul.

S-ar putea interpreta că dorul este un sentiment nobil, umanizant, ce face din  om o fiinţă cu sensibilităţi proprii regnului evoluat, cu un psihic capabil să reflecte stări ce ne deosebesc radical de inerţia materiei anorganice. Dorul fiind frate bun cu sentimentul de dragoste, promovat de marile religii ale lumii drept cheia de boltă a convieţuirii paşnice, într-o lume contradictorie.

Conţinutul cărţii ne îndeamnă să definim un fenomen la care practic nu ne gândim toată ziua şi subiectul ei constituie un fel de programă analitică pentru o Universitate populară, atât de necesară astăzi într-un climat de dezumanizare, deznaţionalizare, sălbatec, inuman, agresiv, rapace, tensionat, lipsit de grija faţă de om.

Pe lângă momentele idilice aflate în carte stau alături şi  momentele dramatice ale satului românesc. Şi de la dezbaterea filologică a unui termen pretins doar românesc, prin asocieri, se ajunge la viaţa cea de toate zilele pe care autorii o deplâng. Prin această lucrare colectivă, Ion N. Oprea încearcă să relanseze valorile morale uitate, spre o vindecare măcar spirituală a societăţii româneşti, dacă altfel nu se poate deocamdată. Pe lângă zeci de cărţi de ficţiune ce apar în librării, cu impact zero asupra conştiinţei umane, cartea domnului INO, se constituie într-o mică enciclopedie a sentimentului  Dor, într-un barometru, ce te poartă pe nesimţite de la o temă psihologică, spre marile probleme existenţiale ale zilelor noastre, ceea ce nu stă la îndemâna oricui.