Primit pentru publicare de la: autor Laura Profir, 16 febr.2014
Editor: Olivian Ivaniciuc, 25 febr.2014

Două nuvele romantice

Dincolo de acceptiile :  curent, școală, metodă de creație, romantismul este o stare, o atitudine care , raportată la individ , ține de temperament , de structura sa internă. Caracteristic tinereții, romantismul își are rădăcinile în primele atingeri ale copilăriei cu lumea înconjurătoare.

Vasile Alecsandri a fost un copil fericit , a cărui adolescență a coincis cu adolescența întregii națiuni și care, de tânăr, a luat parte directă la mișcările care au dus la formarea poporului român ca națiune- prilej favorabil romantismului cerut în acest caz de împrejurările istorice.

Luată în totalitatea ei, opera poetului de la Mircești este expresia fundamentală a acestor frământări . Câteva titluri – Dridri, Mărgărita și in special, Buchetiera de la Florența- ocupă in proza sa un loc aparte , ținând mai mult de stările particulare ale autorului care-l citise pe Lamartine și cunoscuse bine Parisul , Roma, Neapole, Florența.

După modelul Grazziellei lui Lamartine , scriitorul român publică în anul 1840 , in Dacia literara, nuvela romantică intitulată Buchetiera de la Florența. Scriere de tinerețe ( autorul avea 19 ani) , această nuvelă este numai un fel de ecou exterior al modelului dat de scriitorul francez. La modul ,, obiectiv” , se face martorul iubirii pasionale dintre prietenul său V… și frumoasa actriță Cecilia.

V… era pictor de mare talent, Cecilia – cântăreață excepțională. Tânărul își întâlnește iubirea în sala unui teatru unde, ca spectator, o vede și o ascultă pe Cecilia cântând în Casta Diva. Se îndrăgostește subit , devenind un nelipsit ascultator al concertelor în care apărea tânăra actriță. În timpul său liber îi pictează portretul din memorie și o expune , drept icoana sfintei Cecilia , într-o ,, capelă lăturală”.

Motivul țesăturii romantice este găsit. Conflictul respectă aceleași coordonate : un unchi bogat, ,, senior Barbarissimo” ( numele sugerează caracterul ) , tutelarul Ceciliei, se opune dragostei înflăcărate dintre cei doi. Bătrânul însuși pretindea mâna tinerei. Senior Barbarissimo încearcă să-l ucidă pe V… dar eșuează și tânărul , rănit mortal, primește îngrijiri de la însăși iubita sa. Urmează dispariția Ceciliei ( zvonul că a murit), prilej de adâncă nenorocire pentru V…până când , travestită in vânzătoare de flori, Cecilia își poate anunța iubitul că trăiește și că dorește să-l vadă. Întâlnirea ultimă dintre cei doi rivali – ocazionată de apariția tinerei- lasă intr-o situație enigmatică viața lui V…până când , prin mijlocirea povestitorului , aflăm că senior Barbarissimo a fost înlăturat din calea fericirii celor doi îndrăgostiți care, din noaptea aceea de pomină , trăiesc într-o nesfârșită călătorie de nuntă.

Temperamente vulcanice, figuri singularespecifice construcțiilor romantice, eroii de tipul lui V…, atât prin trăsăturile lor morale (pasionați, curajoși, devotați) cât si prin înfățișarea lor fizică (demonici, cu părul negru, lung și fața palidă) îndeplinesc cerințele formidabilului portret romantic.

Cel mai mare dintre romanticii nostri și unul dintre cei mai de seama romantici ai lumii, Eminescu, a creat o galerie intreagă de asemenea personaje (Hiperion, Dionis, Toma Nour, Ioan), care au multe trăsături comune cu: Dubrovski, Peciorin, Demonul, Prometeu, Cain etc.

Latura comună a acestor caractere este idealul de cinste si demintate umană, în virtutea căreia acești eroi își puneau în joc întreaga lor existență.

O lectura atentă a nuvelei Cezara apărută in „Curierul de Iași” în august 1876, sub semnătura lui Eminescu, duce, din motive mai adânci, la concluzia că autorul Luceafărului asimilase profund creația lui Alecsandri și, din proza acestuia, Buchetiera de la Florența ar fi rămas mai multă vreme în gândurile marelui creator.

Confruntarea momentelor importante ale celor două nuvele ( Cezara lui Eminescu și Buchetiera lui Alecsandri) sprijină ideea unei apropieri referitoare, nu atât la atmosfera comună a celor două scrieri, cât, mai ales, la aspectul fizic al eroilor și la cadrul în care se mișcă aceștia.

Dragostea dintre Cezara și Ieronim urmează să fie împiedicată de intervenția monstruosului Castelmare ( nume sunător și explicativ ca și în cazul lui signor  Barbarissimo), pretendent la mâna tinerei pentru motivul de a fi dat bani tatălui ei- un nobil decăzut. Întâlnirea dintre Ieronim și rivalul său sfârșește trist pentru acesta din urmă , dar și tânărul călugăr este nevoit să se retragă într-o insulă liniștită, ferit de pedeapsa ce i s-ar fi aplicat. Nu peste multă vreme Cezara, scăldându-se, ajunge și ea , întâmplător, în brațele iubitului său.

Aceasta este schema în jurul căreia Eminescu, în cuprinsul povestirii, interpune alte planuri privitoare la viața socială în stat, la problema progresului și a morții care, în înțeles eminescian , înseamnă un fel de reintegrare a omului în circuitul general al naturii. Ne vom opri asupra felului în care cei doi autori și-au văzut personajele.V… este astfel surprins de Alecsandri: ,, Fața sa lungăreață și albă , ochii săi negri , mari și înfocați, părul său lung, ce-i pica în plete netede pe umeri , și în sfârșit fizionomia, aerul său de artist, toate îmi erau cunoscute;  socoteam că văd umbra prietenului meu.”Aceeași înfățișare , sub pana lui Eminescu , prin câteva amănunte de detaliu, întregește latura morală, fermitatea și superioritatea intelectuală a unui asemenea personaj:  ,, O frunte naltă și egal de largă, asupra căreia părul formează un cadru luciu și negru stă așezată deasupra unor ochi adânciți în boltele lor și deasupra nasului fin.Ogură cu buze subțiri , o bărbie rotunjită, ochii mulțămiți de ei înșiși privesc c-un fel de conștiință de sine, care ar putea deveni cutezare – expresia lor e un ciudat amestec de vis și rațiune rece”. La ambii artiști trăsăturile fizice impun tăria unei forțe interioare deosebite. Prin expresia ,, aerului său de artist”, Alecsandri sugerează aceeași imagine înțeleasă de Eminescu prin formula acelui ,, ciudat amestec de vis și rațiune rece”.

Eroina lui Alecsandri era ,, de o frumusețe îngerească;  părul său negru și luciu ieșea în bucle unduioase de sub o capelă de paie subțire și se împrăștia împregiurul gâtului său alb ca crinul, ochii săi mari și negri inotau într-un foc limpede și misterios…”

Părul Cezarei era ,, blond pare-o brumă aurită, gura dulce cu buza dedesupt puțin mai plină părea că cere sărutări, nasul fin și bărbia rotundă și dulce ca la femeile din Giacomo Palma. Fața ei era de o albeață chihlimbarie…ochi de-un albastru-întuneric, care sclipesc in umbra genelor lungi și devin prin asta mai dulci, mai întunecoși, mai demonici.”

Celelalte personaje ale ambelor nuvele duc o existență obișnuită, cotidiană.Altfel spus, aceste personaje sunt lăturalnice, fără o personalitate distinctă și lipsită de independență individuală.

Retragerea romanticilor a avut loc întotdeauna în sânul naturii. Sub acest aspect deosebirea dintre Alecsandri și Eminescu nu stă în căutarea cadrului propriu-zis, ci ea trebuie găsită în interpretarea acelui cadru; în atitudinea eroului care se refugiază între frumusețile naturii. Alecsandri a privit natura dinafară , ca pe un loc de încântare și împăcare a omului cu unele situații neplăcute.Eminescu a umanizat-o . Între peisajul eminescian și natură există o fuziune intimă, bazată pe puritatea peisajului și pe idealul înălțător al omului.

Faptul se mai explică și printr-o ultimă deosebire dintre bardul de la Mircești și Luceafărul de la Ipotești: Alecsandri era structural clasic, dar se formase la școala francază primind exuberanța și spontaneitatea acesteia;  Eminescu a fost romantic și a pus pretutindeni greutatea gândirii sale adâncită în izvorul filozofiei germane.

Profesor  Profir Laura