Adriana  Andreiaş-Micu, Schitul Darvari, Bucureşti

 Dragostea de viaţă

Naşterea omului pentru o parte a poporului nostru şi a părinţilor noştri este aşteptată cu cea mai mare nerăbdare şi bucurie, fie că e vorba de familii care au o viaţă fericită, o situaţie materială bună, fie că sunt mai nevoiaşi, toţi  au visuri mari pentru noul născut, cu griji nemăsurate.

 Dumnezeu a spus tuturor, creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul… Nicidecum  nu s-a referit la o categorie avută sau mai puţin prosperă. Este adevărat că viaţa pe pământ ar fi searbădă fără glasul celor dragi – copiii, joaca lor, curiozităţile lor, drăgălăşenia şi zâmbetul lor umplu dragostea de viaţă a tuturor.

În timpuri străvechi oamenii nu visau numai la bine, numai la interesul material, deşi erau şi oameni cu venituri materiale mari, cu ţinuturi de averi de nu le mai ştiau numărul  şi alţii cu venituri foarte mici, dar toţi trăiau in credinţa lui Dumnezeu, necunoscând binele-bine, mulţumindu-se numai cu puţinul venit pe care-l aveau, cu zarzavaturile pe care le cultivau ştiind că sunt bune de hrănit,  cu laptele  de la vitele ce şi le creşteau, ca şi de la  păsările de curte,crescute de multe ori numai cu ierburile  de pe dealuri şi de pe şesuri, cu fructe pe care le căutau şi ştiau că nu dăunează sănătăţii nici a lor, nici a animalelor.

Apoi, începutul vieţii le-a dat posibilitatea să înveţe scrisul, mai întâi pe nisip, au început să cunoască binele şi răul.

Cele trei etape ale vieţii copilăria, tinereţea şi bătrâneţea au farmecul si frumuseţea lor, poate mai puţin bătrâneţea, că ea are meandrele ei.

Eşti copil, ai familie, eşti lipsit de griji, nu cunoşti protecţia care ţi-o asigură ai tăi, greutăţile lor, ale celor care trăiesc numai din munca lor, cu sapa şi secerea, cu ţesutul şi lucratul de mână ca să te îmbrace, cu cultivarea celor necesare, până şi a cuielor din lemn, pentru construirea unui adăpost şi a atenanselor.

Creşti mărişor şi începi să cunoşti din tainele vieţii, să cunoşti zbuciumul muncii şi grijile celor ce te-au adus în pragul vieţii, eşti frumuşel, eşti plăcut, mângâiat, eşti dragostea familiei, bucuria  copilăriei tale.

Ai depăşit pragul copilăriei, vine tinereţea cu întrebările ei, mult mai complicate, cu gânduri mult mai adânci despre viaţă, încet începi să-ţi croieşti propriul tău drum, să vezi şi să înţelegi că de-acum cât este de frumoasă tinereţea, atât este de responsabilă faţă de tine,  de familie, de societate. Eşti tânăr, eşti curat, frumos, îţi formezi un viitor pe care pe unii îi bucură, pe alţii îi distrug, pe cei care doresc ca viaţa însăşi să le dea de toate, fără eforturi.

Şi în faţa dilemelor, îţi pui proverbele înainte, gândindu-te că „ce ţi-e scris, în frunte ţi-i pus”, apoi, tot ca o scuză, dai vina pe destin, pe  soartă că, în cazul tău, aşa a vrut Dumnezeu, şi câte gânduri îţi umblă prin minte ca să-ţi acoperi greşelile,   fără să te consulţi cu cineva,  fără să ceri un ajutor în clarificarea planurilor tale, fără să-ţi dai seama că timpul  este foarte trecător, şi azi-mâine, te ajunge a treia etapă a vieţii – bătrâneţea – care este foarte grea, chiar urâtă, că te uiţi înapoi şi singur nu te mai recunoşti cum ai fost.

Lăsăm la o parte cazurile nenorocite, cu adevărat lăsate de Dumnezeu, cum ar fi  copii cu afecţiuni ale sănătăţii, paralizii, orbi,cu fizicul neplăcut, tot cu diverse probleme, persoane  care duc o viaţă crudă,  fără un pic de judecată, fără să se poată ajuta, depinzând toată viaţa ce o vor avea de sprijinul altuia, de îngrijirea şi hrănirea altuia,  depinzând de milă, de umilinţă, fără să cunoască viaţa, frumuseţea ei şi a pământului, a florilor şi a stelelor, a vreunei vietăţi, pentru că este orb, surd, mut, şi purtător al atâtor dureri pe care le au unele fiinţe  omeneşti, fără ca oamenii normali să-şi dea seama  că îi apasă durerile celor de  lângă ei.

Pentru faptul că ultima parte a vieţii pe care o am – şi nu o cred nefericită – ba din contră, mă bucură că am ales această cale – sunt colocatară într-un Cămin de asistaţi sociali – care-mi dă posibilitatea să trăiesc cum doresc, să am liniştea sufletească, un pat pe care te aşteaptă perna ta, în timp ce atâţia  sunt lipsiţi de sănătate şi e tare dureros.

Într-una din camere, faţă de mulţi alţii, este la noi un tânăr la 20 de ani, pe care l-a adus mama lui acum 7-8 ani, paralizat complet, fără un pic de judecată. Se uită la  tine şi zâmbeşte, o guriţă cu dantura stricată, schimonosită,  trebuie hrănit cu linguriţa să nu se înece şi cu medicamentele la fel, fărâmiţate, oferite de altul.

Şi, bineînţeles, sunt mulţi bolnavi ca el în lume şi alţii care nu pot judeca. Pe aceştia, nu-i poţi condamna, că într-adevăr sunt de compătimit, nu au nimic de la viaţă.

Dar sunt bărbaţi şi femei care au trăit toată viaţa fără să ridice un pai şi desigur, Societatea le asigură condiţii din munca altora. Nu mai este respectată nici învăţătura părinţilor şi nici a abecedarului de pe timpul nostru, care ne învăţau: „munceşte la tinereţe ca să ai la bătrâneţe.” Dar, uite, că nu mai este aşa cum am învăţat, că tu cel care ai muncit, trebuie să dai toată viaţa celui nevrednic. Iar, cu societatea de astăzi, când atâţia aşteaptă poştaşul  fără a munci, situaţia va fi mâine deosebit de gravă.

Nici nu ştii când au trecut anii. Ai devenit un om bătrân, ridat, nu mai vezi bine, nu mai auzi, cu gura eşti la pământ, îţi refaci dantura fără rezultat şi se strică lucrarea, îţi scad gingiile şi oricât de performantă ar fi lipitura  nu o mai ţine, clefăie, încât bietul bătrân încearcă să mănânce ceva dar se îneacă, esofagul i s-a sclerozat, nu mai poate înghiţi bine, stomacul i se balonează şi din această cauză alimentele nu mai sunt digerate, ori are constipaţie sau ieşiri fără control, puterile i-au scăzut de nu mai are controlul simţurilor, picioarele nu-l mai ajută şi-i este cu neputinţă să se mai deplaseze, oasele i se desfac încât dacă nu i le-ar ţine pielea ar cădea şi s-ar împrăştia pe jos, începe să vorbească greoi, nu mai este înţeles, nu-i mai place mâncarea, nici răbdarea să şi-o facă nu are, aşa că nici poftă de a mânca nu mai are.

Apoi, poţi cădea la pat şi este foarte greu să te mai deplasezi pentru nevoile cele mai urgente, trebuieşti schimbat, trebuieşti  curăţat dacă are cine, dacă nu, începi să miroşi de viu.

E dificil, nu!?

Oricât ai crede într-un ajutor, acesta dacă există se scârbeşte, corpul îmbătrânit nu mai are gingăşia celui a copilului, tu singur ajungi să te rogi: „Ia-mă Doamne” şi cei de lângă tine de abia aşteaptă, cu nerăbdare sfârşitul tău, pentru că, foarte puţini din ai tăi doresc acum să  mai fii printre ei. Nu mă mai miră nimic, unii sunt duşi şi uitaţi în spitale, mulţi dintre neputincioşi îşi iau zilele singuri, răpuşi de mizerie, de singurătate sau sunt căzuţi din pat în cameră sau decedaţi, cum se întâmplă adesea când autorităţile ajung la ei cu sprijinul pompierilor şi, uite, iarăşi aşa, unde ajung anii cei frumoşi ai copilăriei şi tinereţii fără să te gândeşti la ziua când încetează să te mai caute, până şi poştaşul, binefăcătorul tuturor…

Până atunci însă, cât mai ai putere să raţionezi, te uiţi la munca ta, la tot ce ai strâns şi ai făcut cu economii, te-ai privat de la multe, acum stai şi priveşti, nu-ţi mai trebuie nimic, nu mai ai nevoie de nimic, simţi că nu-ţi mai aparţine nimic. De ai pe ai tăi, tot e bine că au cui rămâne cele agonisite, de n-ai pe nimeni, cel care-ţi mai are de grijă fără nici o plăcere şi este în putere, ochii lui cuprinde tot ce ai şi poate lua, poate lua şi cu tine de faţă că tu nu mai poţi realiza ce mai ai, nu mai poţi deschide un şifonier măcar să-ţi mai vezi din lucruşoarele tale făcute cu greutate şi economii, bătrâneţea te apasă, durerile te cuprind de nu mai poţi nici respira. De ai soţ sau soţie, copiii nu te mai pot suporta şi, uite, unde ajunge viaţa unui om, cândva mare şi tare în tinereţe, în funcţie  – poate si parlamentar – că nimic nu se mai alege, nici măcar nu mai simţi regretele.

După cum se vede, viaţa pentru un bolnav, pentru un bătrân şi bolnav şi singur, când n-a putut să-şi adune şi ceva material şi bănesc pentru zile negre – „bani albi pentru zile negre”, ne aducem aminte îndemnul – este un calvar şi nimeni nu te ia în consideraţie, chiar dacă nu te întreabă pe tine direct, îţi pui  tu întrebarea, ce ai făcut ca om în viaţă ? – că atunci îţi vine mintea la cap – şi tu ca fiinţă nu mai ţii cont, să-l ajuţi dacă eşti mai aproape de el cu ce poţi.

Nu-i mai puţin adevărat că, în condiţiile de astăzi, luxul a luat proporţii de mare rang, fiecare caută munca cea mai uşoară şi plătită cu bani mulţi, uită de viaţa de familie, de îndemnarea la muncă si caută luxul, să îi fie cât mai uşor, uitând de părinţi, uitând de copiii lor adesea părăsiţi, fără nici un căpătâi, lăsaţi în voia soartei şi pe unii şi pe alţii.

Într-una din zile a venit la Cămin o familie cu maşina la o bătrână bolnavă, probabil era mama unuia din soţii care au adus-o ca uşurinţă să scape de ea, să nu mai aibă grija ei, dar din maşină mişuna un dulău de câine, rasă aleasă,  – fără discuţie –  pe care-l ţineau şi în braţe, şi-l mângâiau şi răsfăţau, în timp ce bătrânei i-au lăsat o plasă cu câteva mandarine scofâlcite şi două-trei iaurturi, să nu se strice la burtă.

Aşa că aceasta este moda de azi, uiţi de părinţi, uiţi de copii, şi-ţi umpli casa cu câini şi pisici, cu alte diferite vietăţi de care, în condiţii de libertate, îţi este şi teamă. Şi nu duceţi grijă, că trebuie să le facă şi baie, să-i ţesale, să le dea cea mai bună mâncare, să-i ducă la veterinar, când pleacă cu câinii şi pisicile la plimbare trebuie să le procure tot ce le trebuie… un vecin de-al meu, întrebat ce mai face, mi-a răspuns ritos: „am pus maşina să spăl cearceafurile de la câini, că ei dorm pe canapele şi le-am schimbat lenjeria, că mai am şi trei pisici, aşa frumoase, că se joacă cu câinii, să le lingi boticurile!”

Da. Dragii mei, pentru câini, pentru pisici, au loc în casa mare cu cinci-şase camere, dar n-au avut loc pentru  biata  soacra ei – mă refer la cei cu maşina şi câinele – să stea în casa lor, pe dormeza lor, să mănânce cu ei la masă, dar servea câinele cu toate bunătăţile, aveau timp să se joace şi să se odihnească împreună cu dânsul. I-am întrebat ce fac cu animalul când se duc la serviciu. “Nu, avem firma noastră şi eu stau cu animalul şi mai am ajutor o femeie, că-mi este greu singură”, mi-a răspuns cu superioritate doamna cu mandarinele pentru soacra sa.

Halal copii. Nu am ce zice, halal fiu, halal noră şi nepoţi. Noaptea se scoală de două-trei ori de-l duc pe câine afară, ba şi la  plimbare în parc, dar de mama lor, aceasta le-a rămas grija: căminul!. Şi de –ar fi ca număr pe măsura trebuinţelor!

Dar să ne liniştim, iată ce anunţ important, pus în chenar,  citesc într-o gazetă locală: „Se solicită ajutor pentru consolidarea unui adăpost, din apropierea Bucureştiului,  care oferă îngrijire unui număr de aproximativ 50 de căţei şi câteva pisicuţe, prin bunăvoinţa unei doamne extrem de sufletiste, care nu poate să facă faţă de una singură atâtor sufleţele…”. Nimic însă pentru oameni care au  atâtea trebuinţe!

Deşi am copilărit şi am trăit mai puţin la sat, pe acel timp, ne aducem aminte, nici nu se putea crede, ca un fiu sau fiică să părăsească părintele, să-l determine să rămână singur. Chiar nici nu am auzit aşa ceva, deşi între părinţi, nurori sau  gineri, mai  existau neînţelegeri, mergeau împreună până  la sfârşitul vieţii, se ajutau, iar la unele neînţelegeri de familie între soţi, părinţi cu copii, interveneau rude, preotul, vecinii, şi se făcea pace, le arăta că nu-i frumos, că nu e bine, că se fac de ruşine dacă se despart, interveneau naşii şi se calmau sufletele, iar cuplul dura până la sfârşitul vieţii, cum ne învaţă Biblia.

Era tradiţia că fiul cel mic să moştenească toată agoniseală gospodărească, dar avea în obligaţie şi grija părinţilor până la moarte. Acum fii pleacă peste hotare şi lasă părinţilor până şi grija nepoţilor, uneori nu se mai întorc nici la înmormântare.

În momentul de faţă, în special la oraşe, dar şi la ţară, viaţa a devenit insuportabilă în multe familii. Când eram copil, încă până la 16-17 ani, în sat nu am auzit cuvântul divorţ  sau  lăsaţi părinţii ori copiii singuri, cum se întâmplă aproape ca regulă astăzi. Era alta moralitatea, deşi nu se predau cursuri. Părinţii mei când aveau discuţii mai aprinse, îi şi auzeam cum şuşoteau: vorbeşte mai încet că te aude copiii! Iar când erau discuţii între fraţii mei cu soţiile lor, tăticuţul meu intervenea imediat şi se calmau spiritele, nu le dădea voie la fraţi să discute urât cu soţiile lor. Şi era ascultat! Aşa făcea şi bunicuţa mea – mama tatălui meu – să nu fi auzit discuţii contradictorii între părinţii mei, că foc se făcea. Am dus o viaţă de familie în linişte şi respect.

De ce spun că viaţa, neînţelegerile în familie au devenit insuportabile? Acum, una-două, se despart imediat, uită de dragoste, uită de copii, uită de părinţi, toate acestea – altădată instituţii de mare respect – au devenit ca nişte obiecte de schimb, de judecată materială, care stabileşte cine şi cui revin încredinţarea lor  şi a copiilor, partea materială, partea avuţiei dobândite împreună, când să-şi vadă mama sau tata copiii, şi totul se destramă. Ce termen de judecată, ce timp de gândire şi conciliere, de mediere, nimic, căsătoria se termină şi la notariat, la starea civilă, după cum s-a şi întemeiat în parcul sau pe banca din parcul de alături cu grupul sanitar din dosul străzii! Săraca instituţie căsătoria, altădată sacră şi deosebit de solemnă! Iar grija de părinţi, respectul şi înţelegerea pentru ei, au dispărut.

Nu se poate spune că nu mai sunt şi familii legate cu dragoste, cu grijă şi respect, cu milă, cu dor între copii şi părinţi, dar destul de rare, constat asta mai ales că îmi  duc viaţa într-o colectivitate de tineri şi bătrâni, unii chiar uitaţi şi de familii şi de soartă, mulţi fără nici un venit material, unii şi din cauza lenei, a hoinărelii, deveniţi şi pretenţioşi cu societatea care, chipurile, le-ar oferi prea puţin în raport cu ceea ce le-ar trebui lor!

Pe mine mă plăteşte  primăria, zic ei, dar nu din venitul nostru al celor care am muncit, vă întreb eu?! Nu le dă primăria din buzunarul ei, ci tot de la restul pensionarilor şi din salariile celor care sunt în activitate!

Nu este uşor pentru o parte din persoane, care au aşteptat numai în spatele altuia să primească ceva fără efort, evitând să se înhame la muncă, indiferent ce ar fi lucrat. Umblă umili, tot să primească ceva de pomană.

În ce ne priveşte pe majoritatea, chiar aici unde vieţuiesc, ca să mă socializez, simt că omul este încrezător în munca lui, se împacă cu gândul că nu au picat povară pe capul nimănui, nici a rudelor, nici a copiilor, nici a Statului, şi mergem mândri de noi că atât timp cât am trăit, marea parte a populaţiei acestei ţări ne-am făcut datoria şi faţă de noi, de familii, de ţara noastră, că am lucrat şi în condiţii destul de grele şi cu mari lipsuri, datorită condiţiilor din ţară  când am avut de suportat şi atâtea rele, dar le-am învins, având pace, siguranţă şi linişte.

Şi eu, ca o femeie sunt mândră că am reuşit în viaţă totul prin muncă, fără ajutorul sau pila nimănui, şi nu-mi pare rău că sunt aici unde mă întreţin din pensia mea, astăzi impozitată, după ce toată viaţa am plătit impozite  pentru salariul încasat. Un lucru susţin până la moarte: omul trebuie să se înveţe cu munca cinstită  si cu respectul şi ţineţi minte : am 94 de ani, sunt lucidă şi scriu cu propria mea mână pentru că scrisul îmi menţine puterea de judecată a capului.

(Din volumul în pregătire DRAGOSTE de Ion N. Oprea)