Primit pentru publicare: 27 oct.2015
Autor: Tudor VIȘAN-MIU, secretar executiv al Alianței Naționale pentru Restaurarea Monarhiei
Publicat: 27 oct.2015

Dreptul de a alege. Monarhia şi suveranitatea

„Cetăţenii au dreptul de a decide forma de organizare a statutului în care trăiesc”. Este o generoasă idee, astăzi unanim acceptată în Europa. Primele mari republici moderne (Statele Unite ale Americii – în 1776 – şi Prima Republică Franceză – în 1792) s-au constituit sub acest principiu.

În 1857, Marile Puteri au întrebat românii din Moldova şi Ţara Românească în ce fel vor să arate statul în care doresc să trăiască. În divanurile ad-hoc, românii, prin elita care i-a reprezentat, cer unirea celor două ţări şi aducerea unui prinţ străin pe tron. Era singura cale de a ajunge la un consens între cele 75 de familii aristocratice cu ambiţii politice. În 1831, Belgia s-a format ca stat naţional în acest fel.

Glasul nostru nu a fost imediat ascultat de liderii Europei, cu excepţia Franţei. Românii, prin reprezentanţii lor, au spus, clar şi răspicat, ce-şi doresc: în 1859, ne-am ales un domn român sub care ne-am unit: Alexandru Ioan Cuza. Cuza a primit 7 ani pentru a pregăti venirea prinţului străin. În 1866, românii şi-au impus voinţa de a-l aduce.

Monarhia constituţională este, deci, rezultatul respectării principiului suveranităţii naţionale. Şi independenţa, declarată la 10 mai 1877, obţinută pe câmpul de luptă în 1877 şi recunoscută la tratativele de pace în 1878, este. Şi România Mare este: Basarabia, Bucovina şi Transilvania s-au unit cu Ţara pentru că, în 1918, au avut ultimul cuvânt de spus.

La 30 decembrie 1947, monarhia a fost înlăturată prin cea mai mare fraudă din istoria loviturilor de stat de o „adunătură parlamentară” fără cvorum care a nesocotit toate legile în vigoare. De atunci şi până astăzi, românilor li s-a răpit dreptul de a-şi exprima suveranitatea naţională în privinţa formei de guvernământ a statutului a cărui cetăţeni sunt.

În Constituţia pe care am înţeles să o realizăm după recăpătarea libertăţii (1989?), s-a decis că: „Dispoziţiile prezentei Constituţii privind [….] forma republicană de guvernământ [….] nu pot forma obiectul revizuirii” (art.152).

Un referendum ar fi putut legitima statutul republicii şi al preşedinţilor, dacă românii ar fi optat pentru această formă. De ce, de aproape 70 de ani, lor, pretinşii democraţi din 1947 şi din 1989, le este frică să-i consulte pe români? Cum poate un cetăţean care se declară republican în România să accepte o încălcare flagrantă a principiilor la care pretinde că aderă?

Dacă „Republica România” nu „se revendică” din principiile iluministe (suveranitatea naţională privind alegerea formei de guvernământ), atunci de unde vine ea? De unde vine acest republicanism atât de străin gândirii care – în fapt – le-a recreat în modernitate? De la Kremlin?

Sâmbătă, 24 octombrie 2015, la al III-lea congres al asociaţiei Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei, desfăşurat în Aula Ministerului Culturii, participanţii au cerut transformarea Parlamentului României în adunare constituantă, adresându-ne celui care, prin funcţia pe care o ocupă, îl uzurpă pe Suveran:

„….cerem Președintelui României să determine clasa politică şi instituţiile Țării să ofere României darul pe care aceasta îl merită: chipul demn, factorul de echilibru şi de continuitate, tezaurul identitar care este Monarhia constituţională. Noua Constituţie trebuie să permită Monarhiei să servească aşa cum se cuvine şi aşa cum ni se cuvine România.”

Scrisoarea, trimisă şi preşedinţii camerelor parlamentare, a fost semnată de cei 473 de participanţi la congresul ANRM, fiind expresia dorinţei de a permite românilor, monarhişti sau nu, să se exprime, prima dată după 70 de ani, privind forma de guvernământ a statului în care trăiesc.