Primit pentru publicare: 24 sept.2015
Autor:  Tudor VIŞAN-MIU
Publicat: 27 sept.2015

30 decembrie 1947: (între)rupere sau ruptură?

La 4 octombrie 2014, am intuit un moment trecut neobservat de alţii: perioada dintre ticăloasa manevră prin care a fost înlăturată monarhia românească şi ziua respectivă a devenit egală cu perioada dintre proclamarea Regatului, în 1881, şi fatidica zi din 30 decembrie 1947 – când comuniştii „români” i-au făcut cadou lui Stalin o republică, la exact 25 de ani de la fondarea U.R.S.S. Observaţiile făcute atunci rămân valabile şi astăzi (Tudor Vişan-Miu).
___

“Noi nu ne aparţinem, noi aparţinem ţării. Este singurul lucru care trebuie să ne conducă în viaţă. Eu însumi m-am identificat cu România şi cu poporul meu. Noi am suferit împreună. Aş vrea ca românii să înţeleagă, vorbesc de cei care încă se mai îndoiesc, că noi am făcut tot ce ne-a stat în puteri pentru binele şi mărirea ţării, în condiţii adeseori imposibile.”

– Majestatea Sa Regele Mihai I al României, în dialog cu Philippe Viguié Desplaces (1992), în “O domnie întreruptă” (Ed. Libra, 1995, trad: Ecaterina Stamatin), p.212

La 4 octombrie 2014, “Republica Română” (30 decembrie 1947 – 4 octombrie 2014) împlineşte 66 ani, 9 luni, 4 zile.

La 30 decembrie 1947, “Regatul României” (26 martie 1881 S.N. – 30 decembrie  947) împlinise 66 ani, 9 luni, 4 zile[1].

La 5 octombrie 2014, “Republica Română” a devenit mai «bătrână» decât Regatul.

E adevărat că monarhia constituţională ereditară a fost instituită în România la 10 mai 1866, în – pe atunci – Principatul României. E la fel de adevărat şi că forma monarhică de guvernământ are, în ţările româneşti, o vechime de aproape 700 de ani. “Un principe – Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul tot monarhi sunt, dar de rang inferior” (Dan Ciachir). Astfel, faptul că, pe pământul românesc, monarhia este cu mai bine de 7 secole (jumătate de mileniu!) mai veche decât republica – este un fapt destul de evident.

“Oamenii au nevoie de regi pentru ca să se recunoască şi în altceva, mai înalt decât ei. […] Regele este capul întors spre cer al unui popor întreg, fiinţa noastră adunată laolaltă într-un punct înalt. Când unui popor i se ia suveranul […] este decapitat. Poporul român a fost decapitat astfel la 30 decembrie 1947. […] trăim într-o poveste urâtă în care vraja blestemului nu s-a destrămat încă.” – Gabriel Liiceanu, De ce regi? (“22”, 8-14 mai 1992)

Prilejul amintit poate fi folosit pentru compararea a două perioade de timp egale:
ce a realizat Regatul în 66 ani, 9 luni, 4 zile?
ce a realizat republica în 66 ani, 9 luni, 4 zile? 

Nu mă voi avânta aici într-o incursiune istorică, lăsându-i pe cei care citesc aceste rânduri să-şi găsească singuri răspunsul la întrebare.

Îmi permit, însă, o observaţie: toate statele din Europa indică, în denumirea lor oficială, şi forma de guvernământ. De ce însă, când scriu Republica Română, îmi vine s-o pun între ghilimele? Nu sunt eu primul care a observat cât de urât sună (Petre Roman a sesizat-o cel dintâi)…

“Ca Şef al Statului, Regele Mihai I ar fi fost pentru noi un suveran al continuităţii şi al atenţiei! Ne amintim că actele pe care i le reproşează azi […] sunt, pertinent, consecinţele acestei vocaţii pentru continuitate. […] Soarta a vrut ca acest rege menit să ne salveze prin continuitate să întrupeze o tragedie a rupturii şi a loviturii de forţă.” – Horia-Roman Patapievici (“22″, 27 noiembrie-3 decembrie 1996).

Dincolo de varii cerinţe fonetice, fapt este că, în România, republica a fost instaurată cu încălcarea evidentă a prevederilor constituţionale în vigoare, fără încercarea de a sugera o legalitate aparentă, ca în alte ţări est-europene: prin şantaj (abdicarea impusă), într-o şedinţă parlamentară fără cvorum (falsificată printr-un proces verbal mincinos!), cu nesocotirea chiar a unui decret regal contrasemnat de Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej (nr.2218/13 iulie 1946), care prevedea că revizuirea constituţiei – incluzând schimbarea formei de guvernământ – putea fi făcută doar de către o adunare constituantă, ci nu de una ordinară[2]. Astfel, Legea nr. 365 din 30 decembrie 1947 pentru constituirea statului român în Republica Populară Română nu are nicio valoare constituţională. Nu o afirm eu, ci un jurist briliant, Eleodor Focşăneanu, într-o carte publicată în 1992, “Istoria constituţională a României (1859-1991)”[3].

Republica continuată în 1989 nu a fost mai legală decât cea din 1947: referendumul din 8 decembrie 1991, organizat în vederea votării constituţiei, nu a avut cvorum de participare; există suspiciunea fraudării votului (până la înserare era anunţată o prezenţă slabă, pentru ca, după înserare şi înteţirea gerului, “participarea” să “devină” masivă); constituţia nu a fost promulgată de Preşedintele României (ci proclamată ca fiind “aprobată” doar de… Biroul Electoral Central!, în şedinţa comună din 13 decembrie 1991 a Adunării Deputaţilor şi a Senatului) şi – poate cel mai grav – comisia constituţională a plecat de la o concepţie falsă, considerând în vigoare Constituţia Republicii Socialiste România din 21 august 1965 (deşi aceasta fusese desfiinţată prin insurecţia din 16-22 decembrie 1989), până la data aprobării constituţiei din 1991 (!).

În acest fel, “Republica Română” post-1989 a creat legitimitate pentru Republica Socialistă România (1965), indicând o “continuitate constituţională”. Or, întrucât republica este ilegitimă din 30 decembrie 1947, continuatoarea unei republici ilegitime nu poate fi decât ilegitimă. Astfel, “vechea Constituţie românească (1923) nu a putut fi suprimată, ci numai împiedicată în fapt, prin forţa care a substituit dreptul, aplicarea ei” (Eleodor Focşăneanu).

“Mă gândesc câteodată la acel soldat care plângea, în ziua plecării mele din România, în gara de la Sinaia. […] nu i-am uitat nici chipul, nici lacrimile: ele simbolizau durerea tururor românilor care mă vedeau plecând în exil. […] în acea privire încărcată de suferinţă, în clipa când domnia mea era sfârtecată, am găsit eu energia necesară pentru a-mi continua lupta, pentru a atinge un scop pe care astăzi îl simt aproape: acela de a conduce România pe calea modernităţii şi de a da da românilor un strop din cea fericire al cărei gust l-au pierdut după mai mult de 40 de ani de dictatură comunistă. Nu, eu nu l-am uitat pe acel soldat de la Sinaia care îşi plângea Regele. După 45 de ani, aş vrea să îi spun şi lui, ca şi tuturor românilor, că voi fi curând printre ei. Domnia mea nu va rămâne neîmplinită.”

– M.S. Regele Mihai I al României în dialog cu Philippe Viguié Desplaces (1992), în “O domnie întreruptă” (Ed. Libra, 1995, trad: Ecaterina Stamatin),pp.211-212.

Îmi trece prin minte un gând: alungarea Regelui şi proclamarea republicii a fost o ruptură sau o (între)rupere?

Dacă a fost o ruptură, înseamnă că legătura poporului cu regalitatea s-a pierdut aproape în totalitate. Într-o asemenea situaţie, un nou sistem de guvernământ, altul decât cel monarhic, poate fi clădit cu aceaşi justeţe.

Dar legătura noastră cu regalitatea nu s-a pierdut. La 25 de ani de la prăbuşirea sângeroasă a regimului totalitar „care i-a smuls tronul”, Majestatea Sa Regele încă se află în viaţă, printre noi. În 1996, de la Versoix, el reprezenta „ceea ce România ar fi putut să fie” (H-R. Patapievici, loc.cit.).

Astăzi, 4 octombrie 2014, aflându-se la Săvârşin, Majestatea Sa Regele reprezintă ceva mai mult: „ceea ce România va fi”. Pentru că El este un suveran al continuităţii, iar regalitatea este, prin excelenţă, o formă care durează.

În 1959, la 100 de ani de la unirea Principatelor Dunărene (1859), Majestatea Sa făcea următoarea precizare:

„Neamurile subjugate vor putea, în curând, să trăiască în libertate, după mintea, sufletul şi hărnicia lor. Iar neamul românesc, care nu uită niciodată, dar iartă totdeauna!, îşi va înnoda, de unde s-a rupt, firul istoriei sale (s.m.), şi-şi va continua viaţa cu sporită omenie şi cu smerită recunoştinţă către Dumnezeu.”[4]

Nihil Sine Deo! Dă, Doamne!

Note:

[1] Pentru verificarea exactităţii calculului:

14 martie (SV) / 26 martie (SN) = declararea Regatului României

26 martie 1881 – 26 martie (III) 1947 = 66 de ani

26 martie 1881 – 26 decembrie (XII) 1947 = 66 ani, 9 luni

26 martie 1881 – 30 decembrie (XII) 1947 = 66 ani, 9 luni, 4 zile

30 decembrie 1947 = abdicarea silită a Regelui Mihai 

30 decembrie 1947 – 30 decembrie (XII) 2013 = 66 ani

30 decembrie 1947 – 30 septembrie (IX) 2014 = 66 ani, 9 luni

30 decembrie 1947 – 4 octombrie (X) 2014 = 66 ani, 9 luni, 4 zile

[2] Decretul regal nr.2218/13 iulie 1946, art. 17. “Adunarea Deputaţilor nu va putea proceda, nici în total, nici în parte, la revizuirea Constituţiei”, ci “numai de o Adunare Legiuitoare extraordinară, aleasă special în acest scop”.

[3] Informaţional, volumul din 1992 este completat de un altul, Două săptămâni dramatice din istoria României (17-30 decembrie 1947), apărut în 2014 în ediţie revizuită (a III-a), la Curtea Veche.

[4] Apud Doina Uricariu, Scara Leilor, Ed.Polirom, 2011, vol.II, pp.325-327.