Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

„Dumnezeu mi-a dat de toate, inclusiv un cancer.”

Raul Cârstea s-a născut la 10 iunie 1957, în orașul Bușteni, județul Prahova și a murit la 29 aprilie 2022, la București, fiind înmormântat la Cimitirul „Reînvierea” din Capitală. A urmat Școala Generală nr. 1 (astăzi, Școala Gimnazială „Cezar Petrescu”) și Liceul Teoretic „Nicolae Bălcescu” (clasele IX-XI) din orașul natal, precum și Liceul „George Enescu” din Sinaia (clasa a XII-a), concomitent studiind vioara în particular timp de nouă ani. În continuare, a absolvit Facultatea de Metalurgie a Institutului Politehnic din București, oraș în care s-a stabilit. A lucrat, pe rând, în industrie, în presă și în mediul privat. La 27 octombrie 1984, s-a căsătorit cu Sanda Codreanu, cu care a cântat în duet, având împreună un fiu. A fost membru de bază al cenaclurilor „Flacăra” (1982-1985) și „Totuși, iubirea” (din anul 1990). A compus și interpretat zeci de cântece și a susținut sute de concerte în țară și în străinătate. A fost invitat în numeroase emisiuni de radio și de televiziune și figurează în mai multe publicații și volume de specialitate. A editat albumele „Delta lunară” (2009) și „Elegia mâinii” (2018), fiind prezent, cu piesa titulară, pe discul „Ca un fum de țigară, sufletul” al Cenaclului „Flacăra” – volumul 8 (2008). A activat în grupurile Vouă și Andante – în ultimul, împreună cu Constantin Neculae, cu care a colaborat la primul său album; la cel de-al doilea, l-a avut ca partener pe Adrian Manolovici. A fost distins cu numeroase premii și diplome, obținute la diverse festivaluri, concursuri, gale și anchete de muzică folk.

Raul Cârstea (compoziții, texte, voce, chitară și vioară) este unul dintre cei mai rafinați, mai profunzi și mai sinceri cantautori din folkul românesc. Despre viața și cariera sa artistică, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 5 iulie 2018, la Iași.

  • – Bine ai venit la Iași, Raul Cârstea!
  • – Bine te-am găsit! Sunt fericit că am intrat într-un oraș pe care mi l-am dorit de mult, măcar pentru a participa într-o seară la un spectacol. Îți spun un secret: eu am cântat mai des la Iași decât în orașul în care m-am născut, la Bușteni, unde nu m-a chemat nimeni, niciodată. Dar nu sufăr, pentru că-mi iubesc toți prietenii de acolo; și o spun în condițiile în care nu mint niciodată și nu mă pierd în amănunte.
  • – Când ai fost ultima oară la Iași?
  • – Pe vremea Cenaclului Flacăra, unde am cântat de patru-cinci ori – și în câte trei spectacole într-o zi. Am avut colegi de liceu care au făcut facultatea aici și ne întâlneam cu o bucurie nebună, povestindu-ne amintiri și împărțind fiecare biscuit și fiecare strop de bere. Am rămas prieten cu ei, ne revedem din când în când și – desigur – ne și auzim. E prietenia pe care n-o poți povesti întotdeauna; cuvintele sunt sărace. Este foarte important să ai prieteni; eu n-am mulți, dar pe mine m-a fericit Dumnezeu cu ei și pentru asta îi voi mulțumi câtă vreme voi mai sta pe pământ. La bătrânețe, când, de regulă, oamenii își pierd prietenii, eu mi-am câștigat foarte mulți și i-am și păstrat.
  • – Unde și în ce mediu ai copilărit?
  • – Eu m-am născut „la țară”, la Bușteni, la poalele munților; am avut o copilărie fericită, i-am apucat și pe bunici, care m-au crescut și educat într-un spirit extraordinar de frumos. Am trăit toate vremurile – de la lampa cu gaz până la construcția telecabinei, aproape de casa noastră; casa mai există, dar, din păcate, ai mei au plecat – mama, mult prea devreme. Am trecut peste asta și am luat viața așa cum e; în 1981, am plecat la București, unde am și rămas. Mi-am cunoscut soția la Galați, unde era studentă, și-i mulțumesc în fiecare zi lui Dumnezeu pentru darul acesta.
  • – Primul tău disc a apărut acum nouă ani; cam târziu, nu?
  • – Hai să zicem; pentru mine, nu. Am hotărât să scot acest disc după o pauză îngrijorătoare pentru unii și liniștitoare pentru mine, când începuse criza în România. Și toată lumea mi-a zis: „Nu ești sănătos!” Și aveau dreptate, pentru că Dumnezeu mi-a dat de toate, inclusiv un cancer. Am depășit momentul, dar de aceea nu am făcut discul mai devreme, fiindcă scopul era să scap de acest chin. Când mi-am permis să-l editez, am reușit în primul rând datorită ajutorului soției mele Sanda, căreia îi mulțumesc pentru toată răbdarea pe care a avut-o; ea m-a sprijinit, m-a educat și mi-a dat liniște și am înțeles cât e de important să existe în viața ta un om care să te ordoneze, să te certe, să-ți păstreze direcția și echilibrul, iar, la un moment dat, să-ți dai seama că a devenit icoana vieții tale.
  • – Tu pui mare accent pe versuri, iar discul tău are greutate și profunzime; apelezi la poeți, dacă nu clasici, în orice caz valoroși. Nu te-a bântuit niciodată gândul de a-ți scrie singur versurile, cum fac alții?
  • – Ba da. În 1983, mi-am permis să scriu versurile unui cântec pe care-l iubesc foarte mult, Zi de logodnă, ce se va regăsi pe următorul album. Eram la Ploiești, în turneu, într-un decembrie târziu, chiar de Crăciun, pe 24, când am scris singurele mele versuri ale unei piese – de fapt, e un text, căci nu-mi permit să mă ridic la rangul de poet. Pentru mine, acest cântec are o mare încărcătură, fiindcă îmi amintește de vremurile și frumoase, și mai grele și, de aceea, nu mă pot despărți de el.
  • – Ceea ce faci tu intră într-o flagrantă contradicție cu muzica produsă, popularizată și comercializată astăzi. A luat-o muzica la vale sau tu la deal?
  • – Mi-e greu să spun; pot, însă, afirma că, în momentul în care ești sincer, devii incomod. Deși, ca – hai să folosesc un cuvânt pretențios – artist, nu trebuie să dai explicații nimănui. Pentru cineva care cântă, e foarte important, când îl asculți, să-l poți decupa de undeva, să-l recunoști și să știi că e el. Câteodată, contează mai puțin dacă valoarea muzicală e la superlativ pe lângă amprenta personală; e suficient dacă lumea știe de unde să te ia. S-a împământenit un lucru tembel – chiar dacă termenul e dur, e adevărat –, că toată lumea trebuie să cânte ca toată lumea și, la un moment dat, nu-ți mai dai seama că prima strofă e de la cineva sau că refrenul e de la altul și auzi că toți bat în chitară până nu mai pot. Poate părea că mă laud, dar experiența mea de atâția ani, de când cânt, mi-a demonstrat că nu mă înșel. Cel mai important lucru pe care l-am realizat în muzica folk este faptul că am reușit, pe când alții își doreau aplauze, să fac săli întregi să tacă și să asculte mesajul. De aceea am și iubit poezia; în casa mea, sunt înconjurat de zeci de volume de versuri, pe care le citesc și le recitesc; datorită lor, acum mai mulți ani am început să iubesc și proza.
  • – Deci, pentru tine, individualitatea și personalitatea artistică înseamnă mai mult decât valoarea recunoscută.
  • – Așa e. Majoritatea oamenilor nu vor ceea ce cânt eu – o știu foarte bine și-mi cunosc locul. Dar nu am suferit pentru asta, ci pentru că lumea n-a trecut bariera, n-a înțeles că viața e frumoasă și datorită tristeților din ea. E foarte bine să nu le ocolim, pentru că fac parte din viață, sunt adânci și lasă urme. Eu nu sunt un cântăreț trist, ci unul profund, care iubește poezia. Și nu poți să nu iubești poezia de calitate, oricâtă tristețe ar ascunde în ea.
  • – Care sunt valorile după care ți-ai guvernat viața și cariera artistică?
  • – Am început să cânt în 1976, dar, când am debutat în Cenaclul Flacăra, Adrian Păunescu a scris, într-un comentariu după un recital al meu, „Raul Cârstea se află pe gardul dintre Tudor Gheorghe și Victor Socaciu.” După zeci de ani, înainte de a scoate primul disc, i-am spus: „Domnule Păunescu, cea mai mare bucurie a vieții mele e că am căzut de pe gard!”
  • – Și te-ai mai și ridicat!
  • – Mai mult sau mai puțin… Eu am dispărut vreo 15 ani de pe piața muzicală, pentru că mi-am iubit foarte mult familia; atunci, a trebuit să aleg între a pleca în turnee și a câștiga bani mulți, e adevărat, și a rămâne lângă ai mei. Iar viața mi-a demonstrat – și n-am niciun regret – că alegerea mea a fost bună.
  • – Ce a însemnat pentru tine Cenaclul „Flacăra”?
  • – După desființarea lui, eu am tras o linie. Mi-am dat seama că n-am putut să-i mulțumesc niciodată îndeajuns lui Adrian Păunescu pentru că m-a primit în acea mare familie și mi-a oferit șansa vieții mele de a cunoaște artiști în adevăratul sens al cuvântului; iar ei știu că e așa, fiindcă prieteniile noastre au rămas și vor dăinui.
  • – Dar au fost și niște repere artistice la care a trebuit să te raportezi…
  • – Sigur, și trebuia să și reziști, pentru că dacă, din punct de vedere muzical, nu te ridicai la un anumit nivel, erai perdant.
  • – Te bântuie amintirile acelea? Te ajută cumva sau, dimpotrivă, îți provoacă regrete?
  • – Nu; e în regulă așa. Eu am continuat prietenia cu Adrian Păunescu până în ultima zi a vieții lui. Am avut o întâlnire când începuse să se simtă rău și-i promisesem că-i voi aduce materialul muzical al celui de-al doilea disc. Deși se afla într-o stare dificilă, n-am crezut că se va întâmpla fatalitatea și, după aceea, am regretat că nu m-am grăbit. Dar am păstrat tot ceea ce a fost mai frumos în Cenaclul Flacăra.
  • – Te afectează reculul muzicii folk?
  • – Mă doare sufletul că toți cântă ca toți și mai toți – piesele altora; ei cred că, dacă văd în Internet felurite întâmplări muzicale prin baruri sau cluburi, atunci așa trebuie să se cânte, așa și cântă și este un mare păcat. Sfaturi e greu de dat; am fost într-o mulțime de jurii și le-am spus copiilor să citească poezie de calitate și să nu-și mai cânte propriile texte, pentru că sunt puerile și deranjante. E păcat să nu folosești poezia bună, care are atâta metaforă în ea, iar limba asta este atât de frumoasă și de bogată, încât nu mai are rost să găsești niște cuvinte tembele pe care să le aduni și să dai în chitară. Fă-ți compozițiile tale și lasă-i pe cei consacrați; fii tu însuți. La început, e greu, e adevărat, dar, cu timpul, te formezi.
  • – Dar știi că și nume mari se fac de râs cu texte absolut stupide…
  • – Cunosc; nu mai dăm nume…
  • – Mulțumiri pentru acest dialog și… pe curând!
  • – Și eu îți mulțumesc și te îmbrățișez.
  • Florin Bălănescu


Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania