Articol scris de Dorel Mihai GAFTONEANU, poet
Primit pentru publicare: 20 Iunie 2022
Editor: Ion ISTRATE
Copyright: ©2022 D.M.Gaftoneanu, ©2022 luceafarul.net
© 2022 by Agata
Scopul publicării: promovarea și diseminarea informațiilor culturale.
Este exclus scopul pentru a obține avantaj pecuniar Revistei Luceafărul sau autorilor publicați.
NB
Conținutul acestei publicații nu reprezintă în mod oficial opinia revistei Luceafărul.net, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea și coerența informațiilor prezentate, precum și eventuale consecințe revin autorilor, conform prevederilor legale.

---

…După 250 de ani! Incursiune printre documente.  Străbunicul matern al Poetului Mihai Eminescu, Alexa Potloff-Donțu

Acest modest articol mi-a fost inspirat de un recent mesaj interesant primit de la bunul prieten, pasionat și exigent cercetător eminescolog Nicolae Iosub, mesaj ce cuprindea o  informație cu care nu eram la curent referitoare la  bătătorita cale a unor dezbateri mai vechi asupra unui aspect (e adevărat, unul secundar) al biografiei Poetului Mihai Eminescu. 

Plecat de la extrem de generoasa idee că mai tot ce este legat de viața Poetului prezintă interes public și merită să fie consemnat pentru a fi reluat și completat ulterior, subiectul este unul destul de pretențios, sensibil chiar, unul care se adresează mai degrabă istoricilor literari, a celor care posedă solide cunoștințe de specialitate în extensiile de interpretare a datelor strânse.

 Dle Gaftoneanu,   

Vă trimit alăturat scrisoarea lui Eminescu de la Băile Liman- Odesa din 19 august 1885 și bibliografia folosită de către Octav Minar (foto) în cartea sa „Eminescu. Aspecte din viața și opera poetului. București”, 1935. 

Scrisoare către Petre Novleanu, 19 august 1885

Pe 19 august 1885, Eminescu trimite o scrisoare profesorului ieșean Petre Novleanu, în care îi povestește ce a descoperit  la Odesa :

 „Dacă ai ști că aici am cunoscut pe Prințul Dimitriew Potloff, un bătrân foarte venerabil, bun la suflet, nobil în adevăratul înțeles al cuvântului. Dânsul este în cura Doctorului Jachimovicz ca și mine.  Mi-a povestit vieața lui plină de aventuri. Din cauza ideilor sale prea înaintate, camarila îi făcuse o atmosferă displăcută la Curtea Țarului. Între altele, a pomenit și de un străbunic al lui care, fiind condamnat la exil în Siberia pentru politică, a fugit în Moldova.

     Atunci, mi-am amintit de povestea mamei care ne vorbise de un Alexa Potloff prieten cu generalul Jeltuhin, și înrudit prin sânge cu familia noastră. 

     Prințul ascultă cu mirare cele spuse și se minună că familia mea cunoscuse așa bine pe o rudă a lor. Coincidența aceasta cum o poți explica ?”

     „Din aceste două fragmente se poate scoate o concluzie firească, istorică, Alexa Potloff străbunul lui Eminescu nu a fost altul decât bunicul prințului Dimitriew Potloff, înrudit cu multe familii nobile din Rusia, între care și cu Generalul Jeltuhin. Din modestie, Eminescu, nu a voit să rezolve această problemă, considerând totul ca o simplă întâmplare că străbunicul lui a fost de origine nobilă rusească” – spune Octav Minar, în cartea sa ,,Eminescu. Aspecte din viața și opera poetului”, Editura „Clasic și Modern” București, 1935, pag. 21.

Documente pe care le citează Octav Minar în bibliografie:

1. Matei Eminovici- Memoriu asupra familiei mele, memoriu publicat în volumul de poezii scos împreună cu C. Dimitriu și în cartea „Eminescu- Diverse” a Editurii Șaraga din 1893.
2. Nicolae Eminovici- Memoriu, Testament și Scrisoare, lăsate Harietei după  moartea sa din 7 martie 1884 și apoi ajunse la Eminescu, după ce acesta ieșise din spital și venise la Iași, în 1884. 
3. Nicolae Eminovici- Însemnări din viața mea, scrise de acesta și ajunse la Harieta și apoi la maica Xenia Velisar de la Mănăstirea Agafton, unde au fost consultate de Octav Minar.
4. Aglaia Eminovici- Memoriul familiei mele, 1898, cu informații despre ea și Eminescu, solicitate după moartea lui Eminescu de către diverși memorialiști, ajuns la Th. Ștefanelli.
5. Aglaia Eminovici- Memoriu despre fratele meu Eminescu, din colecția Gareiss- Edler von Dollitztturm, scris la solicitarea unor memorialiști ai poetului, rămas după moartea sa la al II-lea soț. 
6. Profesor Novleanu- Corespondența cu Eminescu, consultată de Octav Minar.

…….…………….……………………………………………………………………………..

Pentru a schița câteva notițe sumare pe marginea acestui  material, voi relua un pasaj din binecunoscutele scrisori ale căpitanului Matei Eminescu despre viaţa fratelui său, Mihai, transmise biografului Corneliu Botez şi reproduse integral prin grija eminescologului Dan Toma Dulciu. 

…„Mama era a 4-a fată a stolnicului Vasile Iuraşcă din satul Joldeştii, şi a Paraschivei, născută Donţu. Acest Donţu era un muscal, dacă nu cumva cazac. Numele lui adevărat era Alexa Potloff  (Donţu era porecla ce i-o dăduse locuitorii în mijlocul cărora trăia, poreclă pe care el şi-o însuşise pentru a se perde numele adevărat; iscălea Alexa Donţu, fugit, nu ştiu pentru ce caz politic, din Rusia, şi pripăşit pe malul Siretului, nu departe de Sarafineşti, unde, deghizat în haine de ţăran, se ocupa cu prisaca (stupină) şi venise cu bani mulţi din Rusia. Vorbea bine nemţeşte, franţuzeşte, poloneşte, dar nu se da pe faţă, trăia incognito. 

Şi-a luat ca menajeră pe lângă el pe o fată din Sarafineşti, anume Catrina, fiica unui ţăran, Ion Brehuescu, cu care, trăind în concubinaj, a făcut pe bunică-mea. Mai târziu, Catrina, deşi mult mai tânără decât Donţu, a murit de holeră înaintea lui, şi venind Vasile Iuraşcă arendaş pe acolo, s’a amorezat de fata Donţului, Paraschiva, şi a luat-o în căsătorie. L’a umplut Donţu de bani.”

În configurarea câtorva crochiuri de observații critice încep prin reamintirea faptului că în istoria oricărei familii mai vechi există anumite relatări insuficient de clare la începuturi, frânturi din spusele unor martori oculari undeva la limită cu legendele, povestioare care, odată cu trecerea timpului, prin repetarea pe cale orală din neam în neam, se coagulează, iar în cazul fericit, așa cum pare să fie și în cazul de față, prin adăugarea unor noi probe și dovezi, capătă apoi statutul de adevăr istoric absolut:

– menționez că existența acestui străbun al Poetului, un refugiat dizident față de politica oficială a autorităților de atunci, a fost dintotdeauna una care a născut semne de întrebare- cunoaștem nuanțele de gri deschis sau închis ale resentimentelor care însoțesc renumele de care se bucură nația rusească în conștiința populară, cu atât mai mult azi, în aceste vremuri tulburi ale expansionismului rus printre vecini; de asemenea, și schimbarea numelui din Eminovici, nume cu rezonanțe slave, în Eminescu, la sugestia lui Iosif Vulcan, nașul literar al Poetului, se circumscrie acelorași considerente;

– unii dintre cercetătorii eminescologi, din rațiuni pe care nu le voi mai aminti, au insinuat  că personajul Alexa Potloff-Donțu ar fi fost unul născocit de către căpitanul veteran și inginerul Matei Eminescu pentru a-și construi o ascendență artificială de viță nobilă. 

Pe aceeași linie, m-am întrebat de ce concluziile oarecum pozitive ale cercetărilor pe aceeași temă  efectuate de către fostul istoric literar, activist propagandist al CC al PCR, director cu rang de ministru adjunct la Ministerul Culturii, Pavel Țugui (decedat recent la vârsta de 100 de ani, foto) nu au fost publicate până în 1989, pe vremea lui Ceaușescu, ci în 1996. Că va fi fost Donțu un aventurier rus, mai treacă-meargă, dar să mai fi fost și vlăstar din familie nobiliară, amănunt suprapus peste faptul că și părinții Poetului au fost destul de înstăriți cu cele peste 400 de ha de la Ipotești la care se adăugau alte moșii luate în arendă, pare ceva greu de acceptat de cenzura comunistă… 

Reamintesc că, fără a adânci punctual căutările, cercetătorul Pavel Țugui a fost primul care a emis ipoteza cu strămoșul Alexa Donțu locuitor al satului Bursuceni, conform catagrafiei rusești de la 1772-74, și a vorbit despre presupușii frați (meseriași morari, așa cum știam noi) ai Paraschivei, împrejurul Sarafineștiului- sat recenzat la Dumbrăveni în 1820, apoi se mai referă și la cineva cu numele de „Lupu Donțu”, călugăr;

– pe Alexa Donțu, pe firul unei străvechi povestiri de familie, l-am localizat ca fiind sătean în vatra veche a satului natal Bursuceni, pe malul drept al râului Siret, în apropiere de Bănești,  Costești, Grigorești, Șerbănești, Brehuești, Dumbrăveni, Bălușeni/Stamate, Joldești, conform hărților austriece de la 1773 și catagrafiei din 1772-74, în perioada Războiului Ruso-Turc (1768-1774), încheiat cu victoria rușilor;

– străbunicul meu patern, Ion Murariu, era paracliser/clopotar al bisericuței „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, cu porecla devenită nume de „gaftoneanu(l)”, iar tatăl lui era cineva Dumitru Murar(iu) de la Agafton, mezinul cuiva  venit din Orient, iar mama lui Dumitru/D(i)mitri(e) era „o fată în casă”. Acea servitoare era Catrina lui Ion Brehuescu, venit în Sarafinești din Brehuești. Dumitru Murariu, după spusele unchilor mei, destul de probabil,  se născuse în anul în care murise împărăteasa Ecaterina a II-a a Rusiei țariste, 1796, și trecuse printr-un cutremur uriaș (1802?), iar străbunicul meu Ion Murariu/Gaftoneanu undeva prin 1826, conform mai multor documente din arhive;

– tot acolo, la Ipotești, mai târziu a fost epitrop timp de o jumătate de veac și consăteanul lui din Bursuceni, Neculai Ghe. Ciornei, nepot al lui Ion Ciornei, „ciobanul familiei Eminovici”, așa cum spunea I. D. Marin;

– simplă coincidență, îi chema la fel și pe acel „Dimitriew” și pe D(i)mitri(e) Murar, („Dmitri”), stră-străbunicul meu, bineînțeles, persoane diferite, dar care par să aibă aceleași rădăcini, primul fiind nepot sau strănepot  (nu rezultă lămurit de la Octav Minar) al acelui Donțu, iar al doilea, fiu;

– vechea vatră a satului meu natal, Bursuceni, era un cătun cu 28 de case format pe atunci din moldoveni, țigani și „ruși”, alături de un preot, un diacon, un „mazil” de la Orhei, dar și de nelipsitul comerciant evreu. Satul era undeva pe malul Siretului (mai toate așezările de pe atunci erau în apropierea apelor curgătoare), spre Corni/Sarafinești, vis-à–vis de Stamate și de Băneștiul boierului Grigore Cananău, nu departe de locul numit și în prezent „La plop”/„Cotul Plopilor”, unde se varsă Gârla Morii/Huțanilor). În Bănești se află, într-o bisericuță de lemn, placa funerară (dimensiuni 97×52 cm) a bunicii materne a lui Eminescu, Paraschiva Brehuescu-Donțu, placă descoperită de către I. D. Marin pe 6 decembrie 1958- un nedreptățit al lumii eminescologilor, apreciez după ce i-am parcurs scrierile. Undeva prin negurile evului mediu, se pare, satele Bursuceni, Brehuiești, Sarafinești, Corni și Vlădeni (cel de Corni) au avut o vatră comună pe lângă Siret în locul numit „La Siliște”, în apropierea unui Costești…

Foarte probabil, după inundațiile de la 1820, din perimetrul satului a plecat spre Schitu Agafton / Vlădeni / Cătămărești / Ipotești un grup de etnici slavi ai căror urmași se regăsesc până în zilele noastre, acest amănunt este cheia de boltă a povestirii familiei mele, alături de abrevierea pe care o știam de mic copil, „(M)AI-DAI”, inițialele înaintașilor paterni. După cumpărarea moșiei de la Ipotești în 1847, boiernașul Gheorghe Eminovici și-a adus câțiva meseriași- morar, cioban, prisăcar, vizitiu- intuiesc, chiar dintre rudele soției sau dintre cunoscuții socrului său, Vasile Iurașcu, la rândul lui, ginere al răsăriteanului venit „cu bani mulți din Rusia” (de aici și zestrea Ralucăi?), cazacul/muscalul Alexa Potloff – Donțu, așa cum afirmă Matei Eminescu.

Am găsit indicii sumare că acest cazac (?), care se știa cu polcovnicul Gheorghe Carp, ar fi participat la măcelul și jaful de la cetatea Balta din vara lui 1768. Merită amintit, iarăși un lucru cunoscut de ai noștri din sat, transferul (în anul 1863) de la Ipotești la Bursuceni a preotului Neculai Kanano-Hackman, ca urmare a neînțelegerilor cu Gheorghe Eminovici și cu țăranii. El era succesorul preotului Vasile Hudișteanu [„popa Vasile”, decedat în 1858, sub stare de arest, ca și Gheorghe Eminovici- autorul moral, pentru cununia unui ortodox cu un catolic, cazul Valeria Cara(i)eni/Ioan Frank]. Biserica satului e o construcție ctitorită pe la 1825/1829 de către boierul de la Dumbrăveni, Costache Balș, și de către soția lui, Ana (fostă Schaeme), actriță la Teatrul Imperial din Viena; 

– (străbunicu)lui Ion Murariu-Gaftoneanu i se spunea „Conachi Brânză” și era fiu al lui Dumitru „Murar” și al (H)are(f)tei/Aretei din Schitu Agafton. Fusese nepot de fiu al unui „asiatic” pe care cei din familie îl știam ca Alexa(ndru) lui Ivan, lipoveanul (același nume cu personajul „Ivan Turbincă” a lui Creangă!), și credem că el era acel „Alexa Donțu” al lui Matei Eminescu. Alexa(ndru) și cei din anturajul său- Ivan (Ioan), Neculai, Mihai, aveau numele primilor copii de parte bărbătească ai bunicului meu, din a doua lui căsătorie, nume date după ce acesta a aflat povestea de la străbunicul meu;

– vatra veche a Bursuceniului, sat cu atestare istorică încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare și a fiilor lui Alexandru cel Bun, bine așezat lângă o  apă curgătoare (Siretul), iar în apropiere, cu bălți, teren de grădină, pădure și locuri de moară;

– străbunicul Ion Murariu, cel care avea moară la Balta Murăreștilor pe Pârâul Luncii, pare să fi fost morarul din Cucorăni neidentificat de către A. Z. N. Pop și I. D. Marin în povestioara presupusului copil natural Ilie/Mihail al lui Mihai Eminescu și al frumoasei sătence blonde Ileana I. Lăzăreanu. Aceasta, fiica vărului (?) lui Ion Murariu, Vasile Merticariu (merticar- cel care lua altădată uiumul cu merticul, DEX) și a Mariei, era, se pare, slujnică în casa familiei Eminovici, acolo unde îngrijea de infirma Hareta (cea care i-a botezat mai toți copiii), de mama Raluca, bolnavă, și fusese o copilă crescută/adoptată de către străbunicul meu; 

– deosebit de interesant, în arborele genealogic am estimat că Donțu era născut pe la 1737 (dacă într-adevăr, așa cum ni se povestea, acesta avea 48 de ani la nașterea fiicei Paraschiva în 1785, ea fiind primul, se pare, dintre copiii avuți în Moldova), la o estimare fără pretenții de exactitate, prințul numit „Dimitriew Potloff ” se va fi născut pe la începutul veacului al XIX-lea, tatăl acestuia pe la sfârșitul sec. al XVIII-lea, iar bunicul său, frate vitreg cu Paraschiva, undeva prin anii 1860-70. La prima vedere, dacă punem cap la cap datele, s-ar părea că Alexa Donțu ar fi avut copii atât în Rusia, cât și în Moldova.

Prisaca era amplasată într-o dumbravă (la locul ei și azi, credem noi) pe malul stâng al Siretului, moșia era proprietatea Mănăstirii Moldovița, iar vadul prin care se trecea peste apă către Sarafinești încă și acum se cheamă Vadu(l) Donț(ului). Desigur, au fost și dintre cei care au obiectat asupra afirmației că un nobil slav ar fi putut trăi în deplin anonimat printre săteni și că, hmm, s-ar fi ocupat, vezi, Doamne, cu prisăcăritul, de parcă nu ar mai fi fost cazuri similare de autoexilați în acele timpuri, iar creșterea albinelor, departe de a fi simplă ca îndeletnicire, presupune totuși un grad de inteligență și cunoștințe care nu sunt la îndemâna oricui. Cine mai știe, va fi deprins meșteșugul din copilăria sau tinerețea sa, iar aici, având condiții bune, a revenit asupra lui…      

– afirmația că Donțu „vorbea bine nemţeşte, franţuzeşte, poloneşte”, pare să confirme educația acestuia și nu este ceva de necrezut să se fi alăturat cazacilor și să fi participat la măcelul din 1768 de la Cetatea Balta, nod comercial important și târg de frontieră al Imperiului Otoman. Acolo, o delegație poloneză venise încărcată cu daruri scumpe pentru ca turcii să îi susțină împotriva rușilor, dar cazacii au prins de veste și au atacat târgul, iar acest lucru a declanșat războiul ruso-turc. Cunoașterea limbii poloneze ar putea fi un indiciu al implicării sub o formă sau alta în intrigile evenimentului menționat;  

– decizia desființării cimitirului (din ce considerente?) de lângă bisericuța din lemn Sf. Nicolae, cimitir din care s-au mai păstrat câteva fragmente de pietre funerare deplasate de la locul lor, o regretabilă eroare cu consecințe ireversibile asupra cercetării de față și nu numai. Este posibil ca bătrânul Alexa Donțu să fi fost înmormântat aici în jurul anului 1830, la fel de bine undeva pe câmpurile arate acum primprejurul Brehueștilor, la Sarafinești, la Bursuceniul (strămutat în noua locație undeva prin 1790), la Agafton sau Botoșani;

– printre alte documente de maximă importanță, nu s-a păstrat nici Psaltirea cu însemnarea lui Ghe. Eminovici la pagina 5, „Astăzi 20 Decembrie anul 1849 la patru ceasuri şi cinci-spre-zece minute evropineşti s’au născut fiul nostru Mihai”, iar dilema zilei de naștere pare să fie încă în discuție, deși biografii zilei vorbesc împăciuitor despre o zi de naștere reală pe 20 decembrie 1849 și o alta convențională pe 15 ianuarie 1950, dată care a fost oficial declarată ca Zi a Culturii Naționale;

– cu atâția adversari politici, s-ar părea că publicistul și omul politic Mihai Eminescu a evitat să vorbească despre originile propriei familii, considerând că atât pe linie paternă cât și pe cea maternă (mai apoi și pe linia studiilor sale) le-ar fi dat apă la moară detractorilor săi; e suficient să amintim aici câteva versuri din „Doina” sa nemuritoare…„Vin Muscalii de-a călare, De la Mare la Hotin, Calea noastră ne-o ațin, Și Muscalii și Calmucii…Cine ne-a adus Muscalii, Prăpădi-i-ar focul jalei…”

– sunt la curent cu controversele stârnite de unele aspecte punctuale din activitatea lui Octav Minar (acuzații formulate, printre alții, de către criticii G. Călinescu și Ș. Cioculescu, spun unii, sub presiunea proletcultismului), dar nu cunosc dacă aceste divergențe se extind și la scrisoarea de mai sus adresată de către Eminescu profesorului Petre Novleanu, epistolă despre care nu știu dacă s-a păstrat în original pe undeva.

Ca opinie strict personală și neavizată,  mi se pare greu de acceptat ideea că, limitându-ne strict la acest subiect spinos, și Matei Eminescu, și cercetătorul Octav Minar, ar fi fabulat copios despre veneticul Donțu- primul, fiind militar, dintr-un orgoliu mărunt, pentru certificarea sângelui albastru răsăritean ca modă a vremurilor începutului de secol XX, iar celălalt, i-a ținut hangul, uite-așa, doar pentru a intra pe ușa din față în Panteonul cercetătorilor de prestigiu…

– nu sunt calificat să analizez în ce măsură apariția Luceafărului de geniu la hotarele marii culturi germane cu cea rusă a fost influențată de acestea două, cert este însă că s-a născut la confluența acestora, aici a învățat carte, aici a trăit, aici a luat contact nemijlocit cu realitățile istorice ale poporului român în limba căruia a scris atât de minunat, aici s-a inspirat din stilul de viață de veacuri al acestuia, iar amănuntul secundar al unei posibile ascendențe slave pe linie maternă nu îi afectează cu nimic din personalitatea sa marcantă și cu atât mai puțin excepționala sa operă poetică și publicistică.

Într-o discuție amicală cu experimentatul jurnalist și scriitor Corneliu Filip, bun cunoscător al  popoarelor răsăritene, cu binecunoscuta dumnealui savoare narativă, mi-a reamintit că și în cazul lui Pușkin, fondator și deschizător de drumuri în literatura rusă modernă, poet național al Rusiei, original dramaturg, ascendența acestuia a fost una care merită tratată cu atenție. A avut un strămoș etiopian pe linie maternă pe vremea lui Petru cel Mare, dar ar fi fost de-a dreptul hilar ca Pușkin să fie revendicat ca simbol al spațiului cultural abisinian- deși are un insemn memorial acolo, în același mod în care au tot încercat „culturnicii” integrarea Poetului nostru pe filiera artificialei limbi moldovenești printre figurile reprezentative ale arealului oriental;     

– din meandrele povestirii de familie de care îmi amintesc destul de bine, și căreia, la vremea respectivă, copil fiind, cu mintea de atunci, nu știu în ce măsură i-am acordat atenția care s-ar fi cuvenit, Donțu și ai lui (?) fuseseră oșteni, purtători de arme. Aceștia au venit în satul Bursuceni (vatra veche a satului) încărcați cu aur după jefuirea unui oraș mare, atac soldat cu multe cadavre și ni se vorbea despre un râu înroșit de sânge. Judecat după încadrarea istorică și după alte indicii indirecte, simplă supoziție, e posibil să fi fost vorba de atacul cazacilor asupra Cetății Balta;

– în linii mari, din câte mai țin minte, bătrânii din familie ne spuneau în copilărie că acel Alexandru lui Ivan, lipoveanul (?), venit (de ce ?) din „Orient”, ar fi fost un om bogat, „un boier”(alteori am găsit păreri ale unor critici că, dimpotrivă, era, un om cât se poate de simplu) și că „ar fi ținut o fată în casă” cu care a avut copii, apoi ne povesteau despre străbunicul „Ion Moraru” din neamul „Rariței de la Cucorăni” (mătușă / vară?), dar repet a nu știu câta oară în ultima vreme, niciodată nu a fost la mijloc numele de „Eminescu”. 

Dacă mă gândesc bine, nici nu ar fi avut de unde, de fapt, atâta timp cât străbunicul meu, după ce a fost în legătură directă cu Cătămăreștiul și cu Ipoteștiul până pe la 1900, apoi, până la moartea sa în 1917, la vârsta de 91 de ani, a locuit în Botoșani. Bănuiesc că îi știa prea bine pe boierii Callimachi, Hurmuzachi, Eminovici, Marinovici, Ciofu, Isăcescu, Bașotă, dar nefiind o persoană instruită, mă îndoiesc că va fi auzit vreodată despre personalitatea Marelui Eminescu din presa vremii ca să le transmită copiilor/nepoților ceva legat de numele acestuia;

– anul nașterii străbunicului meu, orientativ 1826, an estimat prin scădere, conform zecilor de acte în care apărea ca martor la cununii sau înmormântări în Cătămărești, unde acesta  își declara vârsta, rareori în mod constant, putea fi la fel de bine doi-trei ani mai târziu, undeva prin 1828-29, vremuri în care sunt consemnate plecarea surorii mai mari a Ralucăi, Fevronia, la Mănăstirea Agafton de la cea din Orășeni-Deal și trecerea muscalilor prin Sarafinești;

-ce legătură (de rudenie, poate?) va fi fost între bătrânii Simion Ilie Sandu și Manolachi Cojocaru de 119 ani, respectiv 120 de ani,  și acei slavi (Alexa Donțu?) de demult din vechiul Bursuceni, nimic deocamdată. Despre aceștia ne-au rămas amintiri de la ai noștri din familie, și, cu multă greutate, am reușit să-i regăsesc cu totul întâmplător în registre la Brehuiești și Mândrești, decedați pe la sfârșit de an 1902… 

Despre împroprietărirea la Vlădeni în condiții nu tocmai legale a străbunicului Ion Murariu la reforma agrară a lui Cuza, o sută de ani mai târziu, unchii mei ziceau că primise (pământ) „unde a vrut și încă mai mult” pentru că în comisie erau cei „din neamul  lui”. Atunci a strâns o mică avere care, din păcate, i-a destrămat familia- dacă va fi fost prima sa familie- a plecat cu o altă femeie, Catrina, la Cucorăni, apoi cu cea de-a treia, Maria, la Botoșani, poveste însoțită de tot felul de amănunte savuroase cu umbre de accente din „Barbă-Albastră”; 

-la Monumentul Eroilor din Corni ridicat în 1940, pe aliniamentul din dreapta sus, apare numele (sergentu)lui Teodor/Toader Gaftonean(u) din Sarafinești, născut la 1893 (pe extrasul de stare civilă, fiul lui Gheorghe, 27 ani, și al Elisabetei, 26 de ani, martor Ion Gaftoneanu, 62 (67?) ani, tatăl bunicului meu patern), văr drept cu tatăl meu, și decedat în primul război mondial. 

Linia genealogică din arhive: străbunicul meu patern, regăsit ca paracliser la bisericuța de la Ipotești/Cătămărești, în intervalul anilor 1868-1894, Ion Murariu-Gaftoneanu (a trăit între 1826-1917), fiul lui Dumitru Murariu și al (H)are(f)tei, călugărită apoi la Schitu Agafton, iar Dumitru, morar de meserie, conform detaliilor unei străvechi povestiri de familie confirmate, mezinul fraților (morari) ai Paraschivei, nevasta stolnicului Vasile Iurașcu -> Gheorghe Gaftoneanu-> Teodor Gaftoneanu-> Natalița & Gheorghe Munteanu, mort/dispărut pe front la Odesa-> Costache Munteanu, zis ,,Mitruc”& Sofica Todirișcă -> Dorel și fratele lui, Constantin / Titi, alți doi nu mai sunt în viață-> Bianca, Bogdan-Marian și Ioana…

Natali(ț)a, născută la 25 februarie 1913 la Corni (m. 14 sept. 1970), bună prietenă cu mama mea, era fiica lui Toader-Teodor și a Elenei Gaftoneanu (n. Gheorghe Vărvăruc). Tatăl ei, Toader, a decedat în primul război, iar soțul, Gheorghe, în cel de-al doilea, așa ni se povestea;

– nu mi-am putut forma nicio părere asupra așa-zisului blestem care ar fi bântuit din greu asupra familiei, manifestat prin problemele de sănătate sau moartea la vârste fragede a unora dintre membri  până la certurile aprige între frați legate de moștenirea averii (chestiuni universale, aș fi tentat să spun, dacă nu ar mai fi destule altele de povestit, cu totul de neînțeles pentru mine), sunt aici atât de multe aspecte pro și contra încât voi nota acest grav subiect doar ca pe o simplă mențiune comună. Trebuie explicat că istoria satului și a familiei noastre nu a fost deloc una liniară și lipsită de culoare, dimpotrivă, a fost una destul de intensă, spectaculoasă pe alocuri, cu răsturnări de situație în urma cărora foarte multe detalii, fie s-au pierdut, fie nu au mai fost cunoscute  de toată lumea. Ambiguitățile s-au perpetuat până relativ recent, dar ce eforturi colosale am făcut pentru a aduce o brumă de concordie cu diverse păreri, pe cât de vocal exprimate, pe atât de necivilizate, răutăcioase și eronate, numai eu știu.

Mi-a rămas în minte imaginea teatrală a câtorva dintre cunoscuți, care, după bunul obicei al pământului, mai întâi s-au pronunțat „la cestiune” schimonosiți la față de ură, iar când, hăt, într-un sfârșit, au conștientizat că au fost mânați de sfânta invidie, de necunoaștere sau/și de răutate, brusc s-au preschimbat în îngeri de lumină și „care de care era mai delicat în vorbă”, cum spunea Matei Eminescu despre rușii militari de la 1828.

Aici, precizez, părinții mei, veniți pe filiera neamurilor Ivan, Rusu și Blaga din vechea vatră a satului, respectiv Fodor de la Cernăuți sau Botezatu din Basarabia, au avut un rol foarte important în memorarea și transmiterea istoriei reale, rol care a dus la geneza modestului obelisc din perimetrul casei părintești;

-în ultimii 4 ani am tot cercetat în arhive și în teren cum a străbătut printre veacuri până ce a ajuns la cei din familia mea acea intrigantă povestire cu „boierul” venit de prin „Orient”, boier  care nu mai era de mult la prima tinerețe și care a avut  o „fată în casă”, Catița (?),  cu care a făcut copii.

După ce am găsit că străbunicul  patern al mamei, Ștefan Blaga, a fost consătean în vechiul Bursuceni cu acel Alexa, rusul, deci l-a cunoscut personal, lucrurile au prins contur.

La fel, după confirmarea până la cel mai mic detaliu a impresionantei povești de  viață a străbunicului meu patern „Ion moraru‘, din neamul Rariței” de la Cucorăni, fost paracliser la bisericuța familiei Eminovici, la conacul căreia a crescut bunicul meu, așa cum ni se spunea, cam totul a fost lămurit destul de bine.

– coincidență ușor intrigantă, nucleul-triadă binecunoscută a frecventelor nume „Ion-Gheorghe-Dumitru” care apare timp de trei generații la rând în arborele genealogic pe linie paternă după acel imigrant slav „Alexa(ndru), rusul”, este aceeași cu cea a celor trei frați ai mamei morți din copilărie, subiect foarte dureros despre care îmi amintesc ceva spus pe scurt, dar despre care nu ne-a povestit niciodată mai pe larg…

De menționat că în catagrafii li se spuneau „ruși” mai tuturor celor veniți din Răsărit, dar puteau fi la fel de bine și de altă sorginte, fără îndoială, mulți din neamuri străvechi de moldoveni care au trăit în apropiere de apele Nistrului, Bugului, Donului și Niprului de-a lungul veacurilor;

– biografii familiei Eminovici sunt unanim de părere că părinții Gheorghe și Raluca Eminovici, din dorința de a scoate din copiii lor oameni cu învățătură care să urce pe scara socială, i-au trimis la școală și au cheltuit pentru aceasta sume peste posibilități, lucru care, suprapus peste nenorocirile abătute asupra lor și peste ani la rând cu recolte agricole slabe i-a adus la faliment. 

Pe de altă parte, din motive pe care putem doar să le intuim, deși, foarte probabil, cunoșteau prea bine adevărul, le-au prezentat copiilor destul de puține lucruri legate de rădăcinile ascendenților familiei și de înrudirile colaterale.

Frânturile de controverse amicale dintre soții Gheorghe Eminovici și Raluca menționate de către mezinul Matei în memoriile sale par să fie cât se poate de credibile, mai mult de atât, la vremea respectivă- zorii secolului XX- încă erau în viață destule persoane, rude, prieteni sau cunoscuți care ar fi putut oricând să îi confirme spusele, să i le completeze, sau să îl contrazică. 

În cazul Donțu putea fi vorba despre un opozant politic sau de cineva căzut în dizgrația celor de la curtea împărătească pe la începutul îndelungatei domnii a țarinei Ecaterina a II-a, cea Mare, anul 1762, împărăteasă care a stat pe tron nu mai puțin de 34 de ani.

Refugiat/autoexilat în Moldova, trecând prin ținuturile cazacilor zaporojeni, de vreme ce e caracterizat ca fiind „muscal (adică moscovit), dacă nu cumva cazac” nu este exclus să fi participat alături de cazacii din stepele ucrainene la măcelul și jaful Cetății Balta. 

De-a lungul istoriei, numărul hoardelor de cazaci, în mare parte „ruși cu apucături de tătari”, cum li se mai spune de către unii istorici, a tot crescut prin alăturarea unor aventurieri, nobili, țărani care fugeau de șerbie, a celor care fugeau de serviciul militar obligatoriu sau cu condamnări pentru infracțiuni grave, iar fuga acestui aristocrat Alexa Potloff-Donțu din Rusia țaristă în Moldova pare să se înscrie într-o anumită logică a evenimentelor. De altfel, încă de pe vremea (domnitoru)lui Ștefan cel Mare, s-au adus mulțimi de ucraineni din stepele răsăritene în satele mai puțin populate ale Moldovei, aceștia fiind cei mai apropiați de structura noastră spirituală dintre etnicii slavi. 

Există numeroase elemente de întrepătrundere spirituală, vase comunicante între populația autohtonă românească și cea de origine greacă, maghiară, ucraineană, rusă, evreiască, tătară, italiană, ș. a., prin urmare nu ar trebui să ne mire faptul că Mihai Eminescu, poetul nostru național, cel mai mare poet al românilor, „ultimul mare romantic” dintre poeții lumii, a fost intens disputat și i s-au revendicat componente genetice din alte spații atât pe linie maternă cât și paternă; tot răul spre bine, un diamant de mare valoare este  cu atât mai prețios cu cât este mai disputat.

Mihai Eminescu este un geniu cultural de mare anvergură care, la fel ca Pușkin, Șevcenko, Esenin și mulți alții, se constituie într-un reper al unui univers spiritual fără granițe în care originile poeziei ca formă de manifestare artistică într-o diversitate de veșminte sunt recunoscute ca fiind de origine divină. 

În concluzie, ca orice noutate absolută, și această (re)descoperire a străbunicului matern al Poetului, Alexa Potloff-Donțu, la Bursuceni, pornindu-se de la extraordinara povestire străveche a familiei mele, a stârnit multe valuri și justificate semne de întrebare, estompate în scurtă vreme în fața dovezilor de netăgăduit, spunem noi. 

Totuși, din perspectiva eternei istorii, putem vorbi vreodată despre epuizarea completă a unei teme de cercetare, cu atât mai mult când este studiată biografia simbolului național al culturii române, Poetul Mihai Eminescu?

 (Autor grafică Mihai Cătrună- București)

D.M. Gaftoneanu, Botoșani, 2022