Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Cercetări în arhive – rezumat

Cercetări în arhive – rezumat

…Voi prezenta câteva detalii cu valoare de condiment din cei doi ani de cercetare aproape „în orb”  a cca. 20.000 de documente (investigația mea nu a avut vreun precedent ca temă, deci, am pornit practic de la zero) în arhivele naționale, muzeu, bibliotecă, dar și în teren, pe baza indiciilor dintr-o străveche povestire despre rădăcinile familiei, legendă pe care deseori am auzit-o în copilărie de la bătrânii noștri: 

– cu (foarte multe) acte în regulă, pe străbunicul meu patern, Ion Murariu-Gaftoneanu (sătean la Bursuceni și Schitu Agafton), l-am regăsit încă de pe vremea prunciei lui Eminescu locuind la Ipotești și Cătămărești, comuna Cucorăni. Ambele sate erau înfrățite prin biserică/școală comune și prin multiple căsătorii, iar străbunicul (morar, vătaf, consilier) era paracliser/clopotar al bisericuței „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” a mamei Poetului, Raluca (1816-1876), născută, și apoi, decedată când împlinea 60 de ani, tot într-o zi de 13 august, dată care, simplă coincidență, îmi este și mie zi de naștere, apoi mai sunt și în cel de-al 60-lea an de viață! Tot acolo, mai târziu, a fost epitrop timp de o jumătate de veac și consăteanul lui din Bursuceni, Neculai Ghe. Ciornei, nepot lui Ion Ciornei, „ciobanul familiei Eminovici”, spune I. D. Marin. De asemenea, pe străbunicul matern al lui Mihai Eminescu, Alexa Donțu, l-am identificat pe catagrafia de la 1772-74 în vechea vatră a satului meu natal, Bursuceni, un cătun cu 28 de case format pe atunci din moldoveni, țigani și „ruși”, alături de un preot, un diacon, un „mazil” de la Orhei, dar și de nelipsitul comerciant evreu. Satul era undeva pe malul Siretului (mai toate așezările de pe atunci erau în apropierea apelor curgătoare), spre Corni/Sarafinești, vis-àvis de Stamate și de Băneștiul boierului Grigore Cananău, nu departe de locul numit și în prezent „La plop”/„Cotul Plopilor”, unde se varsă Gârla Morii/Huțanilor). În Bănești se află, într-o bisericuță de lemn, placa funerară (dim. 97×52 cm) a bunicii materne a lui Eminescu, Paraschiva Brehuescu-Donțu, placă descoperită de către I. D. Marin pe 6 decembrie 1958- un nedreptățit al lumii eminescologilor, apreciez după ce i-am parcurs scrierile. Undeva prin negurile evului mediu, se pare, satele Bursuceni, Brehuiești, Sarafinești, Corni și Vlădeni (cel de Corni) au avut o vatră comună pe lângă Siret în locul numit „La Siliște”, în apropierea unui Costești…

– în urma exodului locuitorilor Bursuceniului (sat pomenit în străvechi înscrisuri de cancelarie de pe vremea lui Ștefan cel Mare, Iancu Sasu și Vodă Lăpușneanu) pe moșia de la Dumbrăveni a familiei boierilor Balș (moșia avea 12 sate aparținătoare),  pe terasa actuală a dealurilor, noul sat s-a format în zonele denumite „La izvoară” și „La heleșteu”. Foarte probabil, după inundațiile de la 1820, din perimetrul satului a plecat spre Schitu Agafton/ Vlădeni/ Cătămărești/ Ipotești un grup de etnici slavi ai căror urmași se regăsesc până în zilele noastre, acest amănunt este cheia de boltă a povestirii familiei mele, alături de abrevierea pe care o știam de mic copil, „(M)AI-DAI”, inițialele înaintașilor paterni. După cumpărarea moșiei de la Ipotești în 1847, boiernașul Gheorghe Eminovici și-a adus câțiva meseriași- morar, cioban, prisăcar, vizitiu- intuiesc, chiar dintre rudele soției sau dintre cunoscuții socrului său, Vasile Iurașcu, la rândul lui, ginere al răsăriteanului venit „cu bani mulți din Rusia” (de aici și zestrea Ralucăi?), cazacul/muscalul Alexa Potloff-Donțu, așa cum afirmă Matei Eminescu. Am găsit indicii sumare că acest cazac, care se știa cu polcovnicul Gheorghe Carp, ar fi participat la măcelul și jaful de la cetatea Balta din vara lui 1768. Merită amintit, iarăși un lucru cunoscut de ai noștri din sat, transferul în anul 1863 de la Ipotești la Bursuceni a preotului Neculai Kanano-Hackman, ca urmare a neînțelegerilor cu Gheorghe Eminovici și cu țăranii. El era succesorul preotului Vasile Hudișteanu [„popa Vasile”, decedat în 1858, sub stare de arest, ca și Gheorghe Eminovici- autorul moral, pentru cununia unui ortodox cu un catolic, cazul Valeria Cara(i)eni/Ioan Frank]. Biserica satului e o construcție ctitorită pe la 1825/1829 de către boierul de la Dumbrăveni, Costache Balș, și de către soția lui, Ana (fostă Schaeme), actriță la Teatrul Imperial din Viena; 

– (străbunicu)lui Ion Murariu-Gaftoneanu (1826-1917) i se spunea „Conachi Brânză” și era fiu al lui Dumitru „murar” și al (H)are(f)tei/Aretei din Schitu Agafton. Fusese nepot de fiu al unui „asiatic” pe care cei din familie îl știam ca Alexa(ndru) lui Ivan, lipoveanul (același nume cu personajul „Ivan Turbincă” a lui Creangă!), și credem că el era acel „Alexa Donțu” al lui Matei Eminescu. Alexa(ndru) și cei din anturajul său- Ivan (Ioan), Neculai, Mihai, aveau numele primilor copii de parte bărbătească ai bunicului meu, din a doua lui căsătorie, nume date după ce acesta a aflat povestea de la străbunicul meu. Porecla/numele de Conachi pare să aibă legătură cu moștenirea familiei (boieru)lui Alecu Callimachi rămasă pe mâna (vornicu)lui Costache Conachi la Stâncești/Cătămărești, iar străbunicul, care avea moară la Balta Murăreștilor pe Pârâul Luncii, pare să fi fost morarul din Cucorăni neidentificat de către A. Z. N. Pop și I. D. Marin în povestioara presupusului copil natural, Ilie/Mihail, al lui Mihai Eminescu și al frumoasei sătence blonde Ileana I. Lăzăreanu. Aceasta, fiica vărului (?) lui Ion Murariu, Vasile Merticariu (merticar- cel care lua altădată uiumul cu merticul, DEX) și a Mariei, era, se pare, slujnică în casa familiei Eminovici, acolo unde îngrijea de infirma Hareta (cea care i-a botezat mai toți copiii), de mama Raluca, și fusese o copilă crescută/adoptată de către străbunicul meu. 

Ion Murariu-Gaftoneanu, separat (?) de prin 1865 (?) de familie, a avut (cel puțin) 9 copii cu Ruxandra Simion Șalgău (străbunica mea), cu Catrina și cu Maria, la Schitu Agafton/Bursuceni, Cătămărești/Ipotești și Botoșani (pe aproape de 1900, toate trei, decedate în decurs de un an). Când i s-au întocmit acte de identitate după reforma lui Cuza, porecla de „Gaftoneanu”, fiind crescut de către o mătușă, Paraschiva (Donțu?), de maicile „Fivea” (Fevronia Iurașcu?) și „Lefteria” (Elefteria Curt?) la M-rea Agafton, i-a devenit nume de familie. Așa cum ni s-a povestit, mi s-a adeverit că în martie 1876, anul morții Ralucăi, a avut două gemene, fiice care au primit numele celor două bunici, materne și paterne, Maria și Paraschiva. Ulterior, le-am  găsit căsătorite la Bursuceni și Corocăiești. La Agafton, printre alte nume cu rezonanță, l-am regăsit pe „preotul duhovnic Răzmeriță”, fostul locotenent de mitropolit Chesarie Sinadon Răzmeriță, cel care vorbea despre un „blestem al aurului” din moși-strămoși, unul care apăsa din greu asupra întregii familii. Odinioară, ai noștri nu știau de numele „Eminescu” și ne spuneau doar despre „neamul Rariței de la Cucorăni”, neam de pe urma căruia străbunicul meu avusese numai de câștigat la reforma funciară a lui Cuza, și apoi, și mai târziu. Numele inițial de Eminovici/„Iminovici”/„Iminuvici”, schimbat/românizat ceva mai târziu în „Eminescu”, recunoașterea treptată în timp a Poetului ca mare personalitate culturală, contextul istoric cu mari frământări sociale, tot felul de tragedii, de la flagelul războiului până la cutremure, molime și foamete, lipsa de carte a majorității populației, distanța mare de la Bursuceni la Ipotești, separarea străbunicului meu de restul familiei, fiecare în parte și toate la un loc au contribuit la pierderea firului și ițelor povestirii deoarece multe dintre informații, fie au fost uitate, fie, probabil, nu au fost niciodată cunoscute. La rândul lui, bunicul meu patern, Anania (n. 1862 – d. 1942), a avut (identic ca la familia Eminovici!) 11 copii în vreo 18 ani (și tot 6 dintre copii, morți în timpul vieții mamei lor- ultimul era tatăl meu, Mihai, în ambele cazuri supraviețuind 2 fete și 3 băieți) cu bunica mea, Mărioara D-tru Linguraru, femeie cu 30 de ani mai tânără (ca la Donțu cu Catrina lui Ion Brehuiescu!), la care se adăugau 2 copii ai ei din altă căsătorie și cei 6 ai lui cu prima nevastă, Ecaterina Ena(ca)che Luca. Subiect de ironii fine, prin grația Celui de Sus, ultimul copil l-ar fi avut bunicul meu la etatea de 75 de ani! De fapt, în neamul nostru vechi, mulți erau cu ani buni mai în vârstă decât partenerele lor de viață („fete în casă”), astfel că, în ultimii circa 200 de ani, a(ve)m doar patru generații. Regăsesc de-a lungul timpului puzderie de prunci uciși la vârste fragede de necruțătoarele boli ale copilăriei, dar și pe doi ascendenți antediluvieni, Simion Ilie Sandu și Manolache Cojocariu, de 119 și 120 de ani, ceva rude (și) cu familiile din vechime Știrbu și Morcov. Am găsit un Ilie sân Sandu la 1820, la Brehuiești, lângă Bursuceni, la fel, și un Alexa Rusu, apoi doi de Ivan, rusul, pe Mihai, rusul, Alexa, rusul și Neculai Don(eje) la Bursuceni în 1772-74.

Am cercetat și ipoteticele legături dintre „Ioan Donciul” (Cervicești, 1726) și Alexa Donțu, rusul (1737?–1835?), „Alexandru Donciul” (?) și chiriașul lui neamț, „Alexander Kupfer” (Botoșani, 1832), apoi cele dintre Costache I. Gaftoneanu și ginerele neamț Hartfeld de la Botoșani și Corni, teme pe care le voi relua. La fel, și cele asupra familiei Iacovache. Nu îmi pot explica sub nicio formă ciudățenia faptului că, întâmplător, pe stradă în Botoșani, recent l-am recunoscut (doar) după poza sa bust de pe net, pe Dorel Munteanu-„Gaftoneanu”, din Sarafinești, rudă îndepărtată (străbunicul meu era stră-stră-străbunicul lui), stabilit în Germania. La fel, nici faptul că, în cercetările mele, mari necazuri am avut cu o familie Albotă- același nume cu vecinul conflictual al lui Gheorghe Eminovici, pitarul Nicolae Albotă.

Titlul prezentei cărți, „Nașterea, renașterea și stingerea unei legende” (biografii sentimentale – document și controversă) vine de la povestirea de familie- o legendă pentru generațiile anterioare, confirmată, stinsă, de documentele găsite în arhive. O carte, un minifilm documentar și un modest monument cu plăci din marmoră inscripționate…

Cu numeroase poze de familie și fotocopii după acte de stare civilă și de parohie, cartea (cercetare în arhive/teren, creație, memorialistică, antologie, jurnal) tratează trei subiecte: monografia satului natal Bursuceni (Bursutscheni/Burzocsen, 1775) în contextul istoriei Moldovei, arborele genealogic al modestei noastre familii și cercetări  legate de  familia Eminescu. Volumul are o șansă majoră de a merge pe linia scrierilor în domeniu ale lui I. D. Marin și, nota bene, de a fi revelația descoperirilor provocate indirect de către cele 12 ediții ale Festivalului Literar „Mihai Eminescu” de la Dumbrăveni, Suceava.

             Ținutul Botoșani
10 iunie 1774
Ocolul Siretului
*
Bursucenii
*
Toată suma caselor: 28
Scădere rufeturile, însă: 28
15 scutelnici
1 mazil
1 popă
1 diacon
9 ţigani
1 jidov
*

Scutelnicii:
*
Ilie Morcov, scutelnic polcovnicului George Carpu
Ion Crudul, tij (la fel)
Zaharie Ştirbul, tij (la fel)
Năstase Frinze, tij (la fel)
Petre Blaga, tij (la fel)
Neculai Doneje, tij (la fel)
Ion Şchiopul, tij (la fel)
Acsinte, tij (la fel)
George, ciubotar, tij (la fel)
Toader Blade, tij (la fel)
Mihai, rus, tij (la fel)
Alecsa, rus, tij (la fel)
Ivan, rus, tij (la fel)
George, crav, tij (la fel)
Ivan, rus, tij (la fel)
*
Alte rufeturi:
*
Iordache Ciohoran, mazil ot Orhei
Popa David
Ilie, diacon
Onofreiu, ţigan
Ilieş, ţigan
Nica, ţigan
Vasile, ţigan
Vârlan, ţigan
Miron, ţigan
Ştefan, ţigan
Sandul, ţigan
Mihălachi, ţigan
Marcu, jidov
*

ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, II, Chişinău 1975, p. 193



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.626 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Vasile Tănase spune:

    De-a dreptul surprinzător să descoperim atâtea legături de rudenie, a eruditului și talentatului nostru contemporan, Dorel Mihai Gaftoneanu, cu Luceafărul nostru, Mihai Eminescu!
    Desigur, a meritat cu prisosință această investigare extrem de laborioasă, prestată cu îndreptățită pasiune, de către D.M. Gaftoneanu, printre hățișurile arhivelor învechite, din arealul peregrinărilor strămoșilor Eminescului.
    Că această descoperire ne-a îmbogățit istoria literaturii române, abia la începutul mileniului trei, nu face decât să ne bucure că avem printre noi, în persoana lui D.M. Gaftoneanu, un urmaș vrednic de cinstire al Geniului eminescian.
    Sincere și binemeritate felicitări și mulțumiri, stimate maestre Dorel Mihai Gaftoneanu!

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5