Autor: © Florin BĂLĂNESCU
Foto: Eugen Șendrea ; © Florin Bălănescu (Arhiva personală) 
Agata ® 1994 – 2024 ; Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Eugen Șendrea s-a născut la 25 februarie 1951, la Bacău și a murit la 31 iulie 2016, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. A fost căsătorit și a avut un fiu. A lucrat ca profesor la Liceul „Eudoxiu Hurmuzache” din Rădăuți, muzeograf la Complexul Muzeal din Fălticeni, expert și șef al Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național din Bacău și bibliotecar la Biblioteca Județeană „Costache Sturdza” din același oraș. A publicat circa 25 volume și peste 4.000 de articole de istorie băcăuană, alte lucrări rămânând finalizate în manuscris. A participat la expediții de cercetare, simpozioane locale și naționale, conferințe de popularizare științifică și emisiuni de radio și televiziune. A primit numeroase distincții, între care titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău (2008).

Despre semnificația și sărbătorirea, de-a lungul timpului, ale zilei de 1 Mai, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 31 iulie 2012, la Bacău.

– Domnule Eugen Șendrea, cum și când s-a decis celebrarea zilei de 1 Mai?
– La 1 mai 1886, o uriașă coloană de greviști înainta către centrul orașului american Chicago, revendicând, în principal, stabilirea programului zilnic de lucru la opt ore. Nu au reușit să ajungă prea departe, pentru că Garda Națională îi aștepta ca pentru război. Imediat, aceasta a deschis focul, ucigând 117 demonstranți și rănind alți 2.127. Masacrul a avut ca urmare declanșarea unui uriaș val de proteste în toată America și în lumea întreagă. Sub impactul psihologic al acestui eveniment, în 1889 s-a deschis, la Paris, Congresul Internaționalei Socialiste, la care a fost prezentă și o delegație a socialiștilor români, alcătuită din A. Săndulescu, E. Racoviță, D. Voinov, I. Procopiu și D. Marin. Participanții au hotărât, în unanimitate, ca ziua de 1 Mai să devină Ziua internațională a solidarității oamenilor muncii.

– Cum se serba, pe atunci, această zi?
– La sfârșitul secolului al XIX-lea, sărbătoarea era idilică. Iată ce povestește Costache Radu, fost primar al Bacăului și martor ocular: „În ziua de Unu Maiu, întreg orașul vuia de cântece și chefuri. Prin grădini și grădinițe, erau așezate pe iarbă mese încărcate cu mâncări și înconjurate de cofe cu vin, după cum le dădea mâna. În jurul mesei, stătea gazda cu toate neamurile, mâncând, cântând și chefuind până seara. Lăutarii nu mai ajungeau, veneau pentru acea zi și din satele apropiate. Erau mulți care se duceau și afară din oraș, la Lunca lui Rugină. Pe masa din luncă și printre copaci, erau presărate sute de mese, împrejurul cărora ședeau sute de târgoveți. Fiecare avea pe masa lui miel fript și pâine frumoasă, iar ulcioare, ploște și cofe cu vin aveau toți la îndemână. Câte un scripcar și un cobzar erau la multe mese și toți mâncau, râdeau, beau, cântau și jucau. Armendelul [armindeniul] era în strălucirea lui.”

– Când a fost legalizată această sărbătoare în România?
– Prima celebrare în țara noastră a avut loc la 1 mai 1890. Apoi, an de an, prima zi a lunii mai a fost serbată legal prin diferite manifestări pașnice, mitinguri, activități cultural-artistice și competiții sportive, nefiind întreruptă nici de izbucnirea Primului Război Mondial. Cu acel prilej, erau revendicate ziua de lucru de opt ore, asigurarea protecției sociale, micșorarea taxelor și impozitelor, corelarea salariilor cu costul vieții, reducerea inflației și stoparea șomajului. Acestor solicitări li s-au adăugat și alte deziderate, emanate din marile frământări conjuncturale ale societății românești, precum solidaritatea cu Marea Răscoală a Țăranilor din 1907, chemarea la luptă pentru înfăptuirea Marii Uniri din 1918, sprijinirea grevelor muncitorilor petroliști și ceferiști din anii 1929-1933 ai curbelor de sacrificiu și combaterea ascensiunii fascismului în perioada 1937-1940. Ziua de 1 Mai nu a fost sărbătorită în timpul Statului Național-Legionar [14 septembrie 1940-14 februarie 1941] și al guvernării antonesciene, când a fost înlocuită cu Ziua sădirii arborilor de pădure și a pomilor fructiferi. De popularitatea acestei zile, au profitat, însă, din plin, comuniștii, care au deturnat, după 1945, conținutul și mesajul ei inițial, sărbătorind-o, în stil sovietic, cu pancarte, lozinci și discursuri ce preamăreau realizările regimului.

– Ce s-a întâmplat după 1989?
– Fără cunoașterea istoriei, s-a lansat verdictul că sărbătoarea de 1 Mai este comunistă. Ca urmare, oficialitățile s-au ferit să o mai serbeze, deși și revendicările de astăzi sunt cât se poate de reale: îmbunătățirea asistenței medico-sanitare, creșteri salariale, eradicarea corupției și altele. Așa că rămânem la concluzia lui Costache Radu din veacul al XIX-lea: „Azi, s-au pierdut multe obiceiuri. Tot se mai petrece… dar nu ca atunci!”

Florin Bălănescu