ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Marea Unire de la 1918 – vis împlinit și de șansa istoriei

Primit pentru publicare: 01 Dec. 2018
Autor: Prof. Gruia COJOCARU – redactor, Revista Luceafărul
Cenaclul DinOgor
Publicat: 01 Dec. 2018
Redactor șef: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

Ne place să credem că desăvârșirea statului național unitar român de la 1 Decembrie 1918 a fost doar expresia voinței și efortului întregii națiuni, guvernată de o remarcabilă elită socio-politică, într-un tablou al jertfei sutelor de mii de soldați din spațiul vechii Dacii, care au rotunjit cu sângele lor destinul urmașilor lui Decebal și Traian. Invocăm strălucitele victorii asupra Puterilor Centrale în bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz din anul 1917, dar nu suflăm o vorbă despre Pacea de la Buftea, din martie 1918, când am oferit România pe tavă acelorași puteri și unde doar înțelepciunea regelui Ferdinand I, care, după ce l-a delegat pe ministrul justiției Constantin Argetoianu să semneze acordul, a tergiversat parafarea sa până acesta și-a epuizat conținutul…

Fără îndoială că vidul de putere creat de prăbușirea Imperiului Țarist, după Revoluția din Octombrie 1917, ar fi fost pentru moment o șansă pentru România dacă în anul 1916 eram de partea Puterilor Centrale. Cum însă am ales Antanta (Franța, Imperiul Britanic și Imperiul Rus), România se vedea sugrumată la începutul anului 1918 de forța Puterilor Centrale, cu atât mai mult cu cât nu respectasem Tratatul cu Tripla Alianță (Austro-Ungaria, Germania, Italia) din octombrie 1883, care prevedea că ,,dacă România va fi atacată fără ca din partea ei să fi existat vreo provocare, Austro-Ungaria va trebui să-i acorde în timp util ajutor și asistență împotriva agresorului. Dacă Austro-Ungaria ar fi atacată în aceleași împrejurări în vreuna din zonele statelor limitrofe României, va fi de îndată casus foederis pentru România.”

Totuși, în acest context istoric parcă fără ieșire pentru supraviețuirea noastră ca popor, șansa a venit de peste ocean, prin Statele Unite ale Americii, care au înclinat decisiv balanța militară în favoarea Antantei. Vizionar, președintele Woodrow Vilson propunea în Congresul american, din 8 ianuarie 1918, nu mai puțin de paisprezece puncte ale planului de instaurare a păcii după Primul Război Mondial, esența fiind constituită de reajustarea frontierelor în baza principiului autodeterminării naționalităților, fără de care extinderea României n-ar fi fost posibilă.

Așadar, truda întru unire a înaintașilor, stropită mai mereu cu sânge în toată etnogeneza românească și până la 1 Decembrie 1918 – de la constituirea obștilor sătești (moștenire dacică), a cnezatelor și voievodatelor, a statelor medievale românești și, mai apoi, a Regatului României – a beneficiat de o finalitate pozitivă abia în momentul în care liderul american a fixat reperele lumii de după războiul devastator. Valorificând această șansă a istoriei, elita românească, cu sprijin popular, a împlinit visul lui Mihai Viteazul.