Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Elemente de spiritualitate în gândirea cantemiristă

Primit pentru publicare: 15 mart.2015
Autor: Tudor PETCU
Publicat: 15 mart.2015

Elemente de spiritualitate în gândirea cantemiristă

             Printre multele aspecte pe care le putem remarca în ceea ce priveşte gândirea lui Dimitrie Cantemir se numără şi elementele de spiritualitate, ortodoxia jucând un rol aparte. Trebuie să ţinem seama de faptul că pentru un Cantemir, născut şi crescut în sânul Bisericii Ortodoxe din Ţara Moldovei, Cel care spusese: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” era Adevărul Însuşi pentru că el trăia în Hristos, adică în Biserica Lui şi a lăsat cu limbă de moarte să fie înmormântat în Biserica Sfântul Constantin şi Elena din Moscova pe care o ctitorise[1]. Observăm prin urmare o vocaţie cantemiristă pentru apărarea dreptei credinţe, a unei credinţe pe care a moştenit-o şi pe care a încercat să o păstreze nealterată, asemenea Sfântului Grigore Palamas în disputa teologică cu Varlaam[2].

Dimitrie Cantemir a avut o adevărată afinitate pentru spiritualitatea care l-a definit ulterior, pentru metafizica ce şi-a spus cuvântul în moştenirea sapienţială pe care a lăsat-o ulterior neamului românesc şi Europei Răsăritene, realităţi atât de bine demonstrate mai ales dacă luăm în considerare felul în care evidenţiază ataşamentul moldovenilor faţă de credinţa strămoşească: Iară acum tot neamul se ţine de biserica răsăritului şi nu are cugete streine nici pentru o încheietură a credinţii şi nu părăseşte nimic din cele ce sunt poruncite de biserică şi nu face nimica ce este oprit de dânsa[3]. Dat fiind tot acest context spiritual în care a trăit şi de a cărui evoluţie a trebui să se ocupe ne revelează întru totul apetenţa lui Dimitrie Cantemir pentru Ortodoxie şi ortopraxie[4].

Educaţia Principelui Dimitrie Cantemir are la bază şi o educaţie teologică solidă demonstrată de o parte dintre scrierile sale, majoritatea dintre ele axate pe aspectele dogmaticii şi ale moralei, dar şi pe probleme de Apologetică[5], aşa cum ni se arată în opera Incrementa atque Decrementa[6].

Referitor la apărarea dreptei credinţe, adică la problemele de apologetică, facem din nou trimitere la consideraţiile cantemiriste asupra Ţării Moldovei din Descriptio Moldaviae, întrucât le considerăm a fi printre cele mai edificatoare: Moldovenii ţin mărturisirea credinţei dupre cum au alcătuit-o sfinţii părinţi, la soborul dela Niceea şi adăogirea papistăşească o leapădă adecă: „şi de la Fiul” şi pentru purcederea sfântului Duh, cred asemenea, precum zice Hs., la evanghelia dela Ioan[7]. Sau: Sfânta Scriptură o citesc în biserică dupre tălmăcirea celor 70 de dascăli; iar Vulgatele şi toate alte tălmăciri le leapădă[8].

Un alt element de spiritualitate prezent în opera lui Dimitrie Cantemir este raporul dintre cunoaşterea naturală[9] şi cunoaşterea supranaturală[10]. Din acest punct de vedere Dimitrie Cantemir porneşte în Imaginea de nedescris a ştiinţei sacrosancte de la următoarea constatare: ştiinţa implică o anumită cunoaştere senzitivă, iar temelia acestei cunoaşteri ar trebui să fie experienţa. Cantemir numeşte această cunoaştere naturală, însă din perspectiva sa credinciosul care aspiră la înduhovnicire apelează la o cunoaştere mai desăvârşită, cea supranaturală, o cunoaştere care depăşeşte firea omenească, descoperită în Revelaţia divină. Aici Cantemir pare să introducă ceea ce într-un limbaj teologic mai profund am putea numi inconştientul spiritual[11], deorece omul în calitatea sa de Spirit deţine anumite idei înnăscute la care are acces doar prin trezirea stării de conşiinţă unde se află Adevărul Absolut dar pe care iniţial nu îl cunoaşte, ci îl descoperă pe parcurs. De aceea, o dată stimulat inconştientul spiritual, omul se înduhovniceşte, ceea ce înseamnă că, potrivit lui Dimitrie Cantemir, omul dobândeşte cunoaşterea supranaturală a lui Dumnezeu.

Să nu uităm de asemenea nici că Dimitrie Cantemir a fost primul savant european laic din secolul XVIII care îşi prezintă public perspectivele asupra Sfintei Scripturi, după cum, date fiind cunoştinţele sale enciclopedice, îl edifică pe cititorul de rând cu privire la istoria principalelor dogme ale islamului[12].

La fel de importantă este şi activitatea lui Dimitrie Cantemir în calitate de ctitor al anumitor lăcaşe sfinte din Ţara Moldovei şi din Rusia, aşa cum, de exemplu, evidenţiază anumite manuscrise de-ale sale cum că domnitorul moldovean a contribuit la ctitorirea mănăstirii Vatoped din Sfântul Munte dar şi la ridicarea a cel puţin 6 biserici în satele din regiunea Moscova, Kursk şi Oriol[13].

Desigur, spiritualitatea cantemiristă în sine este una extrem de bogată, încărcată de simţ metafizic şi mistică estetizantă, şi pe măsură ce munca de cercetare a acestui subiect se va amplifica, vom realiza şi pătrunde sensurile ascunse ale înclinaţiei spaţiului româensc către scânteia divină ce luminează mintea.

[1] Nicolae Chiţescu, Ortodoxia în opera lui Dimitrie Cantemir, text apărut în Glasul Bisericii, revista oficială a Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei, anul XXXII, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1973.

[2] Această dispută teologică a fost centrată în jurul raportului dintre credinţă şi raţiune în secolul al XIV-lea după Hristos. Varlaam considera că adevărata credinţă se exprimă prin raţiunea supremă, prin acele raţionamente silogistice care pot lămuri, prin urmare raţionaliza orice Mister. Însă, Sfântul Griogore Palamas îl combate prin apelul la dreapta credinţă potrivit căreia raţiunea nu poate lua niciodată locul trăirii care nu are nevoie de lămuriri conceptuale cu privire la tainele Universului, întrucât ele nu pot fi decât contemplate în aşteptarea revelaţiei, or revelaţia nu trebuie să implice neapărat o cale raţională. De aceea, Sfântul Grigore Palamas este considerat unul din cei mai profunzi teologi ai Bisericii Ortodoxe, şi desigur, un Sfânt Părinte al Bisericii.

[3] Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, cu o notiţă introductivă, note explicative, un portret şi o chartă de Miron Nicolescu, membru al societaţei geografice române, Bucureşti, editura Librăriei SOCEC & Co., Societate Anonimă, 1909, Partea Eclesiastică şi literară, Cap. I Despre religiea Moldovenilor, p. 247.

[4] Prin ortopraxie, conform definiţiilor date de Sfinţii Părinţi, mai ales Sfântul Maxim Mărturisitorul, înţelegem practica dreaptă, corectă, aşa cum prin ortodoxie înţelegem credinţa sau opinia cea dreaptă.

[5] Termenul apologetică exprimă apărarea dreptei credinţe despre care a vorbit în mod deosebit Sfântul Vasile cel Mare.

[6] În această lucrare Dimitrie Cantemir a relatat istoria Imperiului Otoman şi a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat şi asupra popoarelor asuprite de a-şi fi recăpătat libertatea, după cum a insistat şi asupra apărării valorilor creştine în faţa atacurilor păgâne.

[7] cf. Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 248.

[8] cf. Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 249.

[9] Cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu este cea catafatică şi ea ne ajută să îl înţelegem pe Dumnezeu în calitatea sa de Cauză Creatoare şi susţinătoare a lumi.

[10] Cunoaşterea supranaturală se mai numeşte şi Revelaţie supranaturală, adică descoperirea pe cale supranaturală a lui Dumnezeu. Dar ce înseamnă supranatural? Termenul nu are nici o legătură, aşa cum am crede la prima vedere, cu vreo forţă paranormală sau cu fenomene magice. Expresia vrea să arate un modul de cunoaştere mai presus de cel anterior, adică Dumnezeu care s-a descoperit pe sine oamenilor. Aici avem de a face nu cu o cunoaştere din făpturi, ci o cunoaştere din voia Lui Dumnezeu. În acest fel, Biserica afirmă că există două căi de Revelaţie supranaturală, şi anume: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

[11] Prin inconştient spiritual înţelegem adevărul spiritual necunoscut sădit în firea omului sau mai bine zis în conştiinţa sa care i se dezvăluie doar prin revelaţie. Cu alte cuvinte îl identifică cu ceea ce teologul ortodox francez Jean-Claude Larchet numeşte adâncul neştiut al inimii. Din acest punct de vedere a se consulta Jean-Claude Larchet, Inconştientul spiritual. Adâncul neştiut al inimii, traducere în română de Marinela Bojin, editura Sophia, Bucureşti, 2009.

[12] Victor Ţvircun, Moştenirea istorică a lui Dimitrie Cantemir şi contemporaneitatea, în revista Akademos, nr. 4 (11), decembrie 2008, pp. 37-38.

[13] Victor Ţvircun, Moştenirea istorică a lui Dimitrie Cantemir şi contemporaneitatea, în revista Akademos, nr. 4 (11), decembrie 2008, pp. 37-38.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5