ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 22 Febr. 2018
Autor: Tudor PETCU
Publicat: 26 Febr. 2018
Eitor: Ion ISTRATE

Proiectul unei psihologii cantemiriene (plan de idei)

Domeniul psihologiei fascinează prin însăși aplecarea sa asupra minții umane și mecanismelor acesteia, precum și asupra modului în care psihicul poate influența trupul. În timp, psihologia ca atare s-a compartimentat foarte mult, dezvoltându-se mai multe subdomenii de cercetare, dintre care am putea menționa, psihologia socială, psihologia sportivă, psihopedagogia, psihologia relegioasă sau psihologia militară.

Evident, problematica principală în jurul căreia gravitează psihologia în ansamblul ei este aceea a felului în care trebuie sau putem să înțelegem rațiunea și intelectul, dar și funcțille empirice, adică simțurile. Nu ar trebui, totuși să dăm uitării nici evoluția spectaculoasă a psihanalizei care, spre deosebire de psihologie, încearcă să explice impulsurile (mai ales sexuale) ale omului, punând în evidență caracterul agresiv al inconștientului uman.

Toate aceste aspecte legate de psihologie și ulterior de psihanaliză s-au reflectat în istoria gândirii europene și din acest punct de vedere nu avem cum să nu luăm în considerare rațioanilsmul lui René Descartes care încerca să înțeleagă structura aparatului nostru cognitiv, nihilismul lui Friedrich Nietzsche potrivit căruia omul se situează dincolo de bine și de rău, psihanaliza lui Sigmund Freud în accepțiunea căruia omul nu este atât de rațional pe cât crede sau romanele lui Dostoiveski în care regăsim ceea ce am putea numi o psihaniză creștină.

Având în vedere importanța pe care gândirea europeană a acordat-o psihologiei, mă întreb totuși ce loc a ocupat cu adevărat psihologia în orizontul preocupărilor teoretice ale lui Dimitrie Cantemir. Având în vedere că însuși Dimitrie Cantemir este primul savant integraționist european, este firesc să îmi pun o asemenea întrebarea.

O astfel de interogație teoretică este și mai bine justificată dacă mă gândesc la faptul că în „Istoria hieroglifică” savantul moldovean dezvoltă un cognitivsm de tip empiric, întrucât în accepțiunea sa cunoașterea și știința au ca sursă principală senzorialul. Cu alte cuvinte, Dimitrie Cantemir se situează la nivelul unei perspective carteziene asupra surselor cunoașterii și ale minții, cunoașterea însăși fiind percepută în opera sa drept un „palat”: percepția (receptarea prezentului), memoria (pildele din trecut) și gândirea (buna socoteală a celor viitoare).

Vorbim, așadar, în cazul lui Dimitrie Cantemir, de o filosofie postcarteziană conform căreia gândirea și buna deprindere sunt prevalente față de gândire. Nu în ultimul rând, psihologia cantemiriană poate fi și mai bine descoperită în „Divanul sau gâlceava înțeleptului sau giudețul sufletului cu trupul”, unde sunt abordate probleme ale genezei psihice și morale, inclusiv importanța învățării.

Plecând de la tabloul descriptiv și ideatic de mai sus, consider că pentru stimularea unei dezbateri adecvate și autentice cu privire la proiectul psihologiei cantemiriene, ar trebui să reflctăm cu atenție asupra următoarelor posibile întrebari la care în viitoar cercetările ar fi chemate să răspundă:

1.) Cum ar trebui înțeleasă psihologia cantemiriană și care ar fi importanța acesteia în rândul cercetărilor socio-umane românești?

2.) Cât de important și determinant este raționalismul cartezian în configurarea psihologiei cantemiriene?

3.) Care sunt argumentele psihologiei cantemiriene potrivit cărora omul trebuie să se definească în funcție de etică și rațiune, nu în funcție de instinct?

4.) În ce măsură psihologia cantemiriană poate reprezenta unul din fundamentele teoriilor psihologiei contemporane?