Vasile Alecsandri s-a născut la 21 iulie/2 august 1821, la Bacău, plasa Bistrița, județul Bacău, Principatul Moldovei și a murit la 22 august/3 septembrie 1890, în satul Mircești, comuna cu același nume, plasa Moldova, județul Roman, Regatul României (astăzi, în județul Iași). A fost un remarcabil poet, dramaturg, folclorist, politician, diplomat, creator al teatrului și dramaturgiei românești și clasic al literaturii române. A fost căsătorit și a avut o fiică. Și-a luat bacalaureatul în litere și pe cel în științe la Paris și a început facultățile de Drept și de Inginerie ale universității din același oraș, pe care nu le-a terminat. Este autorul unor comedii, drame, poezii, proze, legende, scrisori, însemnări, culegeri de folclor și al unui jurnal, ca și al versurilor Imnului Regal al României/„Trăiască Regele!” (1881). A fost director al Teatrului Național (în prezent, Teatrul Național „Vasile Alecsandri”) din Iași (1854-1855), deputat în Divanul Ad-Hoc al Moldovei (1858), deputat în Adunarea Electivă a Moldovei (1859), ministru al Afacerilor Externe (1859-1860), membru fondator al Academiei Române (1867), precum și trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României în Franța (1885-1890). A primit Premiul Internațional Pentru Literatură/Premiul Gintei Latine (1878) și Marele Premiu „Năsturel-Herescu” (1880). Casa memorială (muzeul) și mausoleul din Mircești, două sate din județele Galați și Tulcea, ca și mai multe cartiere, străzi, alei, piețe, parcuri, instituții, premii și concursuri literare naționale îi poartă numele. Au fost lansate emisiuni filatelice, monede și medalii comemorative cu chipul său, după cum au fost pictate tablouri și dezvelite busturi și statui ale lui.

Eugen Șendrea s-a născut la 25 februarie 1951, la Bacău și a murit la 31 iulie 2016, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. A fost căsătorit și a avut un fiu. A lucrat ca profesor la Liceul Eudoxiu Hurmuzache din Rădăuți, muzeograf la Complexul Muzeal din Fălticeni, expert și șef al Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național din Bacău și bibliotecar la Biblioteca Județeană Costache Sturdza din același oraș. A publicat circa 25 volume și peste 4.000 de articole de istorie băcăuană, alte lucrări rămânând finalizate în manuscris. A participat la expediții de cercetare, simpozioane locale și naționale, conferințe de popularizare științifică și emisiuni de radio și televiziune. A primit numeroase distincții, între care titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău (2008).

Despre iubirile lui Vasile Alecsandri, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 30 iulie 2012, la Bacău.

– Domnule Eugen Șendrea, care au fost primele povești de dragoste ale lui Vasile Alecsandri?
– Cele dintâi bătăi ale inimii sale pentru o fată datează de la 13 ani, când a fost trimis la învățătură cu diligența, la Paris. În timp ce-și pregătea bacalaureatul, ca orice adolescent, a avut primul sentiment de iubire. După propria mărturisire, cea care-l tulburase era nepoata unui general ce „locuia, ca și mine, pe strada Notre-Dame des Champs, în fundul unei imense grădini.” În 1839, s-a întors acasă, trecând prin Italia, unde a întâlnit-o pe florăreasa Giuseppina, care îi va inspira, peste ani, nuvela Buchetiera de la Florența. A fost nevoit să lase totul baltă, pentru că nu cunoștea „din limba lui Dante decât strictul necesar pentru a cere macaroane”. De aici, a plecat la Viena, unde a dat peste o „fräulein” căreia i-a scris versuri. Iar ea? „Îmi râde în nas ascultându-le!” Dar viața a mers înainte și Alecsandri a intrat triumfal în literatură, devenind un nume admirat și respectat. În 1844, se afla în vizită la Costache Negri, la Mânjina [astăzi, sat și comună în județul Galați], unde a cunoscut-o pe Elena, sora acestuia. Tânără, frumoasă și liberă, fata avea, totuși, probleme grave de sănătate, fiind bolnavă de plămâni. S-a îndrăgostit de ea la prima vedere, scriind fericit: „Iubesc și sunt iubit!” Din nenorocire, moartea îi va despărți în 1847, când Elena și-a dat ultima suflare în brațele lui, pe un vapor, la Istanbul, fiind înmormântată în curtea bisericii grecești din cartierul Pera al orașului. După cum avea să noteze el însuși, a vărsat multe „lăcrămioare” pentru iubita lui, „pierdută în neagra veșnicie”, dedicându-i mai multe poezii, între care Steluța și Ursita mea. În 1848, a întâlnit-o, în capitala Franței, pe frumoasa și talentata Dridri [Marie-Angélique Chataignez, actriță la Teatrul Varietăților din Paris], în vârstă de 19 ani, pentru care a făcut o nouă pasiune, însă nici de această dată norocul nu i-a surâs, fiindcă ea s-a stins după trei ani. În urma dispariției ei, va scrie romanul cu tentă autobiografică Dridri. În 1849, revenind din străinătate, a cunoscut-o pe Maria Cantacuzino la moșia familiei ei și între cei doi s-a înfiripat o poveste de dragoste. Deși era decis să o ceară în căsătorie, un alt pretendent a întrunit condițiile de avere și de titlu, așa că, din nou, suferința a luat locul trecătoarei fericiri. Acestei iubiri i se datorează volumul de poezii Mărgăritărele, nuvela Mărgărita și legenda Mărioara Florioara.

– Deziluziile sale în iubire lăsau, de fiecare dată, urme în literatură, dar starea lui civilă rămânea neschimbată…
– Din păcate, anii au trecut și Alecsandri, ajuns „cam tomnatic”, își tot căuta jumătatea. Odată, a auzit că, la Valea Glodului, în ținutul Sucevei [în prezent, sat în comuna Vulturești, județul Suceava], boieroaica Anastasia Greceanu avea două fete de măritat – Aristița și Calipsița. Și-a pus cilindrul peste chelie și s-a aruncat în rădvan; tot drumul s-a gândit, în fel și chip, la întâlnirea ce va urma, dar nicio clipă la atitudinea mamei fetelor. Când a sosit, a coborât din trăsură îndreptându-și spatele, a apucat bastonul în mâna dreaptă și, ajuns în fața conacului, unde îl așteptau cele trei femei, le-a salutat ceremonios ridicându-și pălăria și dezvelindu-și chelia. Anastasia urmărea scena prin lornion și a strâmbat din nas: Alecsandri nu era ceea ce le trebuia fetelor; ca urmare, l-a întâmpinat cu răceală. La masă, el s-a străduit să poarte un dialog când cu una, când cu cealaltă, dar atmosfera era departe de a fi destinsă, cum s-a așteptat. A apărut și Georges, fratele fetelor, în care și-a pus speranțe că-l va sprijini, dar acesta mai rău l-a încurcat. Părea un prostovan cu ifose, iar ele – sclifosite, prețioase și dornice de a fi ceea ce nu erau. Atunci, a încercat să spargă gheața cu câteva glume; nicio șansă. Anastasia nu era deloc încântată de pețitor, iar atmosfera a devenit apăsătoare. Alecsandri vorbea de unul singur și a simțit că pierde teren. Într-un sfârșit, s-a scuzat că trebuie să plece și, protocolar, și-a luat rămas-bun fluturând, din mers, o batistă și răsuflând ușurat. A doua zi, a luat pana de scris și a așternut pe hârtie Chirița în Iași, cu subtitlul Două fete și-o neneacă. Succesul a fost imens, iar, la cererea publicului, au urmat Chirița în provincie și Cucoana Chirița în balon. Alecsandri se răzbunase, Chirița a trecut în nemurire, dar el rămăsese tot burlac.

– Cum a reușit, totuși, să se însoare până la urmă?
– Prin 1856, venind de la Mircești la Iași, s-a oprit la vestitul, pe atunci, rateș de la Târgu Frumos al lui Novakovski, fost bucătar al lui Petre Mavrogheni, pentru a lua masa. Înainte de a pleca, a zărit o slujnică tânără și drăguță, de care s-a simțit atras, punându-și în gând să o ia la conacul său. După câteva luni, venind de la Iași, s-a oprit iar la han și a reîntâlnit-o pe servitoare, plăcută și bine îmbrăcată, despre care a aflat că era poloneză și o chema Paulina [Lucasievici]. Peste alte câteva luni, era instalată la Mircești, unde avea să-i rămână alături și să-i poarte de grijă până la moarte. I-a dăruit, în anul următor, o fată pe nume Maria, a îngrijit de trebuințele lui materiale și i s-a făcut indispensabilă, iar Alecsandri a luat-o de nevastă în 1876. Cu timpul, ea l-a însoțit în toate deplasările, astfel încât fosta servitoare de condiție umilă, care altădată spăla dușumelele de la han, avea să ajungă să fie, împreună cu bărbatul ei, musafir al Regelui Carol I și al Reginei Elisabeta la Castelul Peleș și să facă parte din corpul diplomatic de la Paris.

Florin Bălănescu