Primit pentru publicare: 1 Ian. 2022
Editor: Ion Istrate
© Georgică Manole, © Vasile Lefter, © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)

Născut în aceeaşi zi şi lună cu Eminescu (15 ianuarie), anul fiind altul (1941), Vasile Lefter se afla la   limita dintre două generaţii: aşa numita „generaţie tăcută” (cei născuţi între 1925 şi   1945) şi generaţia „Baby Boomers” (cei născuţi între 1946 şi 1964).  Mi-a fost profesor în liceu şi l-am perceput ca pe un om bun. Era convins că bunătatea te face liber, pe care o completa printr-o severitate constructivă. Aprecia la noi elementele de agresivitate, cu condiţia să fie politicoase. Ne-a fost, şi încă mai este, profesorul care ne-a atenuat încetul cu încetul imaginea bacoviană a liceului. S-a adaptat  cerinţelor vremii, opera sa demonstrându-ne nu numai că acceptă   generaţiile care i-au succedat (X, Y, Z şi Alpha),   dar că se poate supune  liniilor impuse de acestea.  Profesor şi publicist de top,  Vasile Lefter se anunţă a fi şi un prozator de forţă. Recentul său volum, cel de-al treilea de proză, „Glasul din adânc. Năluca” (Editura „Agata”, Botoşani, 2021), se alătură celorlalte două, „Frica vine din adâncuri” (2019) şi „Doi metri sub pământ” (2020). 

Dintr-o perspectivă manolesciană, romanele lui Vasile Lefter se supun structurii dorice cu evidente intruziuni corintice, în sensul că există un interes vizibil în a descrie sentimentele personajelor într-o corelaţie cu o abundenţă de incursiuni în trecutul acestora. Mulate pe elemente ale psihologiei, abandonând jocul de idei şi punctările filozofice personale, romanele acoperă o sumă de crize existenţiale. 

Vasile Lefter  și-a conceput arhitectura romanelor sale, aspect ce se poate deduce şi din titlurile date, pe un termen  poetic eminescian: adânc. Un inventar făcut în lucrările lor de G. I. Tohăneanu, D. Irimia, T. Vianu, M. Mincu, Mioara Kozak (Chişinău) şi alţii au  găsit la Eminescu peste 50 de utilizări ale semnului poetic „adânc”, atât ca simplu epitet cât şi ca „lanţuri epitetice”: „adânca mare”, „adânca sete”, „adâncile ape”, „evlavie adâncă”,  „patimă adâncă”, „ochii adânci”, „văile adânci”, „adânce şi blânde rugăciuni”, „amoru-adânc”, „lacu-adânc”,  „dor adânc”, „ochi negri-adânci” etc. Dacă ar fi să  sistematizez cele trei romane, le-aş pune într-o echivalenţă cu poezia lui Eminescu „Auzi prin frunze uscate” [“Auzi prin frunze uscate / Trecând un rece vânt, /  El duce vieţile toate / În mormânt, în adâncul mormânt // Auzi sub bolţi de piatră / Un trist, un rece cânt, / El duce vieţile noastre / În mormânt, în adâncul mormânt. //   În gură port un singur / Şi dureros cuvânt, / Cu el pe buze m-or duce  / În mormânt, în adâncul mormânt. //  Deasupra-mi să şoptească / Iubitu-ţi nume sfânt, /  Când m-or lăsa-n întuneric, /  În mormânt, în adâncul mormânt. // Până nu te văzusem / Nici nu simţeam că sunt /  Şi-acum doresc să dorm somnul /  Adâncului mormânt. //  Ca frunzele uscate /  Căzând de-un rece vânt, /  S-au dus nădejdile toate /  În mormânt, în adâncul mormânt. //  Şi parcă sub bolţi de piatră /  Aud un rece cânt, /  Ce-atrage vieţile noastre /  În mormânt, în rece mormânt.”],  în care prezenţa semnului „adânc” în faţa substantivului „mormânt”  a putut fi valorificată în proză de întindere, şi asta dintr-o mare iubire a autorului faţă de poetul neamului nostru.

Dacă Eminescu foloseşte cuvântul „adânc” într-o multitudine de sensuri, la Vasile Lefter,  în pereche cu „mormânt”, pune în legătură lumea subterană cu cea supraterană a viilor prin semne materiale şi imateriale, substantivizându-l: Sevastiţa este înghiţită de un adânc, laboratoarele centrale sunt într-un adânc, multe acţiuni se petrec în locaţii ca nişte grote, din adânc se aude glasul Sevastiţei,  există nişte scări înguste ce coborau abrupt într-un adânc, camera de sub scară ca o vizuină, coborâri dincolo de praguri umede, se circulă cu lifturi de adâncime etc. 

Vasile Lefter are ştiinţa de a inventa o poveste, şi aspectul este de bun augur, dacă luăm în calcul  şi ce s-a discutat anul acesta  la Alba Iulia, la cea de-a XIV-a ediţie a Colocviilor Romanului Românesc, unde o idee expusă de Hanna Bota a avut unanimitate: „povestea rămâne „unitatea morfo-funcţională” a literaturii, cum celula este unitatea morfo-funcţională a sistemelor vii de pe planetă”. Dacă în primele două romane ale lui Vasile Lefter povestea are drept principal scop  să pună la treabă frica, emoţia şi anxietatea, recentul roman  este o poveste de cum se pot pune la treabă nălucile şi cu ce scopuri.  Sistemele mafiote, ca şi marile puteri,  care vor controlul deplin pe spaţii strategice,  văd în cercetările nălucologului Artur Nebuneli o posibilă modalitate de a-şi realiza  scopurile murdare şi nu ca remediu împotriva fricii.  Şiruri de şicane pun la încercări grele acest  personaj cheie, care se finalizează prin răpirea acestuia şi aducerea lui la  un comandament special al mafioţilor, aflat în Meteora.  Artur Nebuneli ar fi trebuit să creeze nuclee de năluci care să stimuleze activităţi criminale prin implantarea lor în creiere. Dacă încercările mafioţilor au mai putut fi anihilate cu ajutorul unor invenţii  gen instalaţiile-ventuze, în cazul marilor puteri a trebuit să apeleze la situaţii de moment, fiind pregătit pentru astfel de provocări.  Planul lor va fi, până la urmă, zădărnicit de Octav Nebuneli, fiul Magdei şi al lui Artur, prin extragerea din seiful stâncă a prismei-computer dotat cu triplă alarmă: video, audio şi olfactiv. 

Dacă pe acest palier povestea, cu evidente elemente SF, mulţumeşte generaţiile Y, Z şi Alpha, Vasile Lefter s-a gândit şi la cele anterioare, cu precădere la generaţia X, pentru care  a completat arhitectura textului şi cu elemente ale unui roman de dragoste prin prezenţa triunghiului erotic Magda – Artur – Gilberta sau a diadei Octanebu – Cordelia, prin exacerbarea instinctului de mamă al Magdei, prin evidenţierea simţului premoniţiei la personajele feminine, prin  motivul recuperării prietenilor, prin prezenţa mitului regenerării, prin simbolistica întoarcerii la simplitatea originilor sau prin tot mai insinuanta temă a reunirii familiei.

Merită citit acest roman psihologic, scris de un suflet mare, încăpător şi ADÂNC, din care reţinem trei mari concluzii: 1. „nălucile nu sunt doar o plăsmuire a imaginaţiei, ci nişte reflectări ale angoaselor provocate de tulburări temporare în planul raţiunii”; 2. „oamenii nu pot schimba ceea ce a fost hărăzit de Domnul. Nu ne rămâne altceva de făcut în această lume vrăjmaşă decât să acceptăm legile firii, create de Demiurg şi să ne rugăm în credinţă şi post”; 3. „se poate crede că totul are legătură cu greşelile părinţilor. Cam multe feţe bisericeşti sunt implicate în poveşti de viaţă cu umbre satanice.  Cândva trebuie să se încheie pedeapsa divină. Prin rugăciuni şi post. Doar Domnul va creiona viitoarele destine ale oamenilor supuşi greşelilor”.

(GEORGICĂ MANOLE)