Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

EMINESCU. Ziar comemorativ. – București,1890

EMINESCU. Ziar comemorativ. – București,1890.
El. (Spiridon) Ionițescu

La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, o formă aparte de „monument” închinat lui Mihai Eminescu au constituit-o publicațiile care i-au purtat numele, cuprinzând revistele periodice [Eminescu, București, 1986; Mihail Eminescu, Iași, 1903-1904, Botoșani, 1905; Mihai Eminescu. Lămuriri pentru viața și opera lui Eminescu. Cernăuți, Rm. Vâlcea, Piatra Neamț, 1930-1944] și numerele unice comemorative între care:
Eminescu – diar comemorativ. București, Tipografia Românul, V. C. A. Rosetti, 1890.

În septembrie 1890, apare la București acest „ziar comemorativ” Eminescu.
Din poeziile lui Eminescu sunt publicate aici: Glossă, Melancolie, Doină (De la Nistru pân’ la Tisa), Mai am un singur dor, Sonet.
Texte omagiale semnează B. P. Hasdeu, Titu Maiorescu, I. L. Caragiale.
Hasdeu publică necrologul Eminescu (scris în 1889) pentru care alesese drept motto versuri adecvate din Chevalerie de Iulia Hasdeu: „… et souvent je regrette / D’etre née en des temps un peu trop raffinés / ou l’on trouve l’honneur et l’amour suranneés / Et dans lesquels un fou peut seul être poète”.

Când află de moartea lui Eminescu, Hasdeu amână apariția Revistei noi cu câteva zile pentru a scrie o pagină „în onoarea aceluia care face onoare țării sale”. Deși mult timp l-a considerat pe Alecsandri mai mare decât Eminescu, Hasdeu scrie acum că cel mai mare merit al lui Eminescu este acela „de a fi introdus în poezia românească adevărata artă ca formă, în locul acelei ușoare ciripiri de mai înainte, care era foarte igienică pentru poet și pentru cititor, scutindu-l deopotrivă pe unul și pe celălalt de orice bătaie de cap și de inimă”. Cuprins de revoltă la adresa mai marilor vremii – pe care îi considera răspunzători de boala lui Eminescu – Hasdeu arăta că marele poet a fost silit să renunțe uneori la „avânturile poeziei” pentru a se dedica „sterpelor lupte de actualitate”. Cu toate acestea el va trăi, în timp ce „vor muri pentru vecie cei care au lăsat și vor lăsa totdeauna să înnebunească un Eminescu”. Eminescu își avea locul său, alături de titanii omenirii, alături de acele „firi semețe” care – conștiente de misiunea pe care-o au de îndeplinit – n-au acceptat compromisuri, umiliri, „n-au întins o mână cerșetoare către vreo mărire pământească, către acei ce uită că nu săracii spălau picioarele lui Isus, ci Isus a spălat picioarele săracilor”. Exagerând poate rolul factorilor ‚externi’, al condițiilor materiale în îmbolnăvirea lui Eminescu, Hasdeu ajunge la o metaforă care exprimă un adevăr simbolic cutremurător: „el nu avea ce mânca, el fusese silit a-și mânca inima”. De altfel în 1904, în revista Mihai Eminescu (Iași), P. Vulcan îl numea pe Eminescu „Prometeul poeziei române”.

Textul Poetul Eminescu semnat de Titu Maiorescu (fragment din Eminescu și poeziile lui publicat în Convorbiri literare la 1 nov. 1889) vine să încununeze încrederea cu care olimpianul Maiorescu l-a înconjurat totdeauna pe Eminescu. Este o ’credință’ investită bine de către nu prea generosul mentor al Junimii care a intuit că această ‚investiție’ îi va face de-a pururi cinste. „Singurul din partea căruia a suportat gesturi de nesupunere, fără a-i aplica tratamentul său drastic, a fost – s-o spunem încă o dată – Eminescu” scrie Zigu Ornea în Viața lui Titu Maiorescu, vol. 2 (Cartea Românească, 1987).

Pornind de la faptul că o revistă germană din București se plânsese că Eminescu nu are niciun premiu academic, Maiorescu întâmpină această remarcă așa cum crede că ar fi întâmpinat-o Eminescu: „în un râs homeric”. Subliniind că Eminescu a avut „convorbiri literare” cu Carmen Sylva, criticul notează ceea ce remarcase și apreciase în comportamentul poetului la curte: „simplicitatea încântătoare ce o avea în toate raporturile sale omenești”. Poetul s-ar fi împotrivit oricărei distincții onorifice („Rege el însuși al cugetărei omenești, care alt Rege ar fi putut să-l distingă?”) din naivitate, ce-i drept din „naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideală”.

În măsura în care Hasdeu exagerează rolul condițiilor „externe” în starea de sănătate a omului de excepție, Titu Maiorescu ajunge la cealaltă extremă, îl rupe complet pe poet de materialitate. Că n-ar fi acceptat nicio distincție, niciun ‚bene-merenti’ este adevărat dar nu numai pentru că acesta ar fi fost un nimic lumesc ci pentru că nu avea încredere într-o recunoaștere formală a valorii sale. Că Eminescu ar fi fost atât de naiv încât să-l considerăm complet neștiutor de inteligența sa excepțională, nu poate fi adevărat. Chiar dacă „soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă”, nu însemna că Eminescu trăia „în lumea ideilor generale” complet rupt de individual, de „întâmplare externă” pentru că asta ar fi presupus negarea adevărului ce implică și concretul de la care se ajunge la general, la abstract. Părerile privind legătura literaturii cu viața au fost dintotdeauna împărțite.

Cel care admite că ar exista separat „o problemă de literatură și una de viață este un trișor”, afirma Carlo Bo în eseul Literatura ca viață. Însuși Maiorescu pare să se contrazică în Eminescu și poeziile lui, apreciind nemărginita iubire „a poetului adevărat față de tot ce este cugetare și simțire omenească”. S-a considerat – imediat după apariția articolului – că Maiorescu a mistificat cu intenție realitatea.

Nicolae Manolescu remarca de altfel (în Contradicția lui Maiorescu) faptul că Maiorescu a creat un mit în privința lui Eminescu. Exagerările echilibratului Maiorescu sunt văzute uneori și ca dorință de a da o replică lui C. Dogrogeanu-Gherea care publicase articolul Eminescu în Contemporanul, 1887.
George Călinescu avea să sublinieze – în Viața lui Mihai Eminescu – ideea că imaginea oferită de Maiorescu este în parte falsă: „Maiorescu și alții ne-au învățat să vedem un Eminescu naiv ca un copil, nepăsător la laudă, ca și la injurie, lipsit de orice fel de vanitate de autor, până într-atât încât să trebuiască a i se smulge manuscrisul din mână spre a fi publicat, senin într-un cuvânt și abstract. Imaginea este strâmbă. Eminescu nu era un vanitos mărunt, de felul celor ce abundă în lumea literelor, avea însă un sentiment înaintat despre sine și nu mai este îndoială că se socotea cel mai mare poet al vremii”.

În acest „diar” se reproduce și textul lui I. L. Caragiale În Nirvana (publicat în Constituționalul, 20 iunie 1889). Caragiale îi face poetului un portret clasic, începând cu descrierea fizică: „Era o frumusețe: o figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”. Eminescu se dezvăluie ca un temperament contradictoriu, specific romantic: vesel și trist, comunicativ și ursuz, blând și aspru, mulțumit și nemulțumit, abstinent și lacom, fugind de oameni și căutându-i, nepăsător și iritabil. Poate un portret mai plauzibil decât cel al lui Titu Maiorescu (care îl rupe pe poet complet de contingent, mistificându-l).
Al. George considera necrologul lui I. L. Caragiale ca fiind scris „în stil sublim, nu lipsit de un anume baroc retoric” (în vol. Titu Maiorescu – Opere, 1984).
I.L. Caragiale luase atitudine împotriva imaginii oferite de Maiorescu și în articolul Ironie publicat în Timpul la 15 iunie 1890: „avea talent (Eminescu) și o știa mai bine decât oricine; nicio critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puțin de ce credea el însuși”.
Ca o reacție la interpretarea maioresciană, Vlahuță avea să se alăture lui I. L. Caragiale afirmând (în conferința Curentul lui Eminescu): „rămâi înlemnit de cruzimea de judecată a celor care susțin că Eminescu a avut tot ce i-a trebuit în viață…”.

În legătură cu ceea ce a reprezentat marele Eminescu pentru familia lui, Caragiale este ușor contrariat: deși au fost „oameni de seamă” (nu de rând), nu l-au înțeles pe poet, lăsând să se creadă că boala i-a fost cauzată de viciu. Cu tristețe reținută, marele dramaturg restabilea adevărul: „Era, în adevăr, un om dezordonat dar nicidecum vicios” (În Nirvana).
Un studiu critic semnat de I. Gherea – Eminescu și critica – tratează despre influența literaturii germane, în special a lui Lenau, asupra lui Eminescu, pornindu-se de la „fondul prim” al celor doi poeți: la Eminescu fondul prim al caracterului este „idealismul și naturalismul antic păgân”, la Lenau chiar fondul prim e sumbru, dureros, sectanto-creștin, mistic”. Ion Gherea semnează și un comentariu, destul de facil, la Sonet (S-a stins viața falnicei Veneții), subliniind travaliul pe care-l presupune creația („Cine știe câte ceasuri ăst tablou a muncit pe poet?) și impresia de „perfect” pe care o lasă lectura poeziilor lui Eminescu („fiecare cuvânt e pus la locul său”).
După Nota biografică publicată în acest număr comemorativ, Eminescu „a văzut lumina în satul Dumbrăveni, județul Botoșani, la anul 1848, luna noiembrie 8, în ziua de Sfinții Arhangheli”. Însă în decurs de zece ani s-au făcut progrese în cercetarea vieții lui Eminescu pentru că în numărul comemorativ din 1899 (București) se scria: „s-a născut, după unii, în 20 Decembrie 1849 în satul Ipotești” dar – grație informațiilor luate de la Maiorescu – se dădea chiar ca sigur că marele nostru poet s-a născut în ziua de 15 ianuarie 1850, la Botoșani”.
Poate că acea nepăsare de lumea convențională, despre care vorbea Maiorescu, și mai ales discreția, modestia poetului, au pus în încurcătură pe primii biografi ai săi. În aceeași notă biografică din 1890 se accentuează „motivul înnăscut” al bolii lui Eminescu dar se consideră că „interesul celor ce-l înconjurau mai de aproape putea să-i înlăture în timp aplecările spre boală”.

Numărul comemorativ din 1890 cuprinde și versuri dedicate lui Eminescu. Între acestea, poezia Lui Eminescu de Al. Vlahuță, poezie ce începe cu bine-cunoscutele versuri: „Tot mai citesc măiastra-ți carte  / Deși ți-o știu pe dinafară”. Veronica Micle este prezentă cu poezia Lui X, scrisă în 1885. Poeta este copleșită de măreția geniului („vârful nalt al piramidei”, „colos de piatră”, „minunea”) și se simte nedemnă să-și lege soarta de a lui prin iubire („Cum să fac! Când eu micimea / Îmi cunosc atât de bine…”), de aceea preferă să rămână în „depărtare”, de unde să  îl privească în taină („ca pe-o minune”), să-l adore, să-l slăvească. În poemul Geniu și nefericirea, N. Beldiceanu relevă credința cu care și-a început Eminescu viața și deziluziile de care a avut parte apoi, demnitatea cu care poetul a făcut față durerilor („Nepăsător de dușmani, de ura lor turbată, / N-ai suferit pe frunte a laudelor pată…”). Tributar influenței eminesciene, poemul lui Beldiceanu este destul de greoi, confuz.

Bibliografia ce se dă la sfârșitul „diar”-ului, reflectă existența unui interes exploziv pentru opera și viața poetului, în acel prim an care se scursese de la dispariția sa. Apăruseră astfel: ediția a IV-a de Poesii cu o prefață de Titu Maiorescu; Prosa lui Eminescu de G. D. Penciciu (studiu critic). – Craiova; Prosă și versuri, adunate de V. G. Morțun. – Iași; Încercare critică asupra lui Eminescu de Ilie Ighel. – București; Priviri asupra lui Eminescu de Corneliu Botez; Fântâna Blanduziei, revistă literară, politică, săptămânală, „sub direcțiunea lui M. Eminescu”. Se aflau „sub presă”: Stratele superpuse de Mihail Eminescu (Studii apărute în ziarul Timpul); Nuvele și 10 poesii (inedite) de Mihail Eminescu; Amintiri și anecdote din viața lui Eminescu scrise de „un intim” al poetului; Congresul studenților și bustul lui Eminescu, broșură ce cuprindea descrierea solemnității, discursurile rostite precum și un rezumat al conferințelor ce urmau să se țină cu ocazia celui de-al II-lea Congres al studenților universitari.

El. (Spiridon) Ionițescu
__________
NOTA 1: Acest articol a fost publicat in anul 1989, după cum urmează:
-În revista CONTEMPORANUL, nr 11 (2208) din 10 Martie, 1989. -București.
-În Almanahul revistei ATENEU – 1989. – Bacău.
NOTA 2: În acea perioadă autoarea era căsătorită și semna cu numele soțului: SFRANGEU.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania