EPISTOLARUL ROMÂNESC

I. Domni, domniţe, boieri…

 Autor, Dumitru Lavric

Intitularea capitolului urmează sugestia titlurilor celor două volume publicate de N. Iorga în 1925 şi, respectiv, 1932 în care savantul istoric reuneşte scrisori de boieri, de domni, de femei redactate din zorii celui de al XVI-lea veac până către sfârşitul celui de al XIX-lea, texte epistolare reprezentative pentru evul mediu românesc când corespondenţa era iniţial în limba latină sau slavonă iar mai târziu, preponderent în română. În foarte multe cazuri, expeditorii nu sunt şi redactorii textelor, scrierea făcându-se după dictare de către ştiutorii de carte (preoţi, călugări, dieci, pisari, grămătici, logofeţi) care uneori îşi înscriu acest statut în cuprinsul scrisorilor: „Scris-am această carte în sfânta mănăstire în Cozia eu călugăraşul Gavriil logofăt de la schit, în zilele lui Şerban-Vodă, 7111” sau „…am scris eu, bătrânul sluga dumnealor Stoica Ludescu logofăt, însă cu învăţătura bunei stăpânei mele jupânesei Elina star Postelniceasa.”

Chiar dacă în spaţiul românesc nu s-a reuşit canonizarea unei veritabile ars dictandi care presupunea, compoziţional, după modelul latinizat vest-european – salutatio, captatio benevolentiae, narratio petitio, conclusio, aceste elemente nu lipsesc din structura scrisorilor româneşti, însă prezenţa lor în totalitate în acelaşi text epistolar se constată mai rar; ca particularităţi sunt de remarcat efectele de expresivitate involuntară, prezenţa slavonismelor şi a locuţiunilor şi expresiilor specifice oralităţii.

În scrisorile Doamnei Ecaterina a Ţării Româneşti către sora sa Mărioara, călugărită la Veneţia, se remarcă învăluitoare formele iniţiale în care nu se face economie de superlative („Mult te salut, şi de la sora ta, doamna Lucreţia, se închină Domniei Tale…”, „Cu Dumnezeu, Prea-nobilei, prea onoratei şi iubitei mele surori, doamna Mărioara. Domniei Tale multe salutări şi închinăciuni.”) şi formule de încheiere extrem de protocolare: „…anii Domniei Tale să fie mulţi şi frumoşi”; „Şi ne rugăm lui Domnul Dumnezeu să te afle pe Domnia Ta scrisoarea mea în sănătate…”. Situaţia de comunicare se stabileşte prin precizarea statutului („Prea-nobilă, prea onorată soră a mea iubită…”) iar debranşarea se face printr-o indicaţie de ordin tehnic către un terţ care asigură circulaţia textului: „Să se dea scrisoarea la Veneţia, doamnei Marioara lui Fabrizio, în cinstitele mâini să se dea.” Exprimarea protocolară nu lipseşte nici din corespondenţa negustorilor şi boierilor: „La al nostru cinstit şi iubit şi de la inimă dulce şi bun prieten şi de aproape vecin jupân Mihai, judeţul cel mare dentru cinstită cetatea Braşovului, cu cinste să se dea.”

Similar, un boier moldovean desfăşoară urări de cinstire a părintelui său („Cinstită părintească scrisoarea dumitale cu multă fiască plecăciune primind, lăudând numele Ziditorului pentru a dumneavoastră întregime prea-fericitei sănătăţi. (…) Şi anii dumitale de la prea-milostivul Dumnezeu îndelungaţi şi prea-fericiţi.”), la fel cum Ioan Teodor Calimachi se adresează din Constantinopol către fratele său Dumitraşcu aşezat cu moşia în Stânceştii Botoşanilor: „Cinstite şi iubite frate, multă şi fericită sănătate primind dumitale de la mila lui Dumnezeu. Să te păzească milostivul Dumnezeu, cu toată frăţeasca casa dumitale. Noi toţi încă ne aflăm sănătoşi.” Când situaţia o impune, formulele îşi inversează sensul urmărind instituirea unei interdicţii: la 1617, domniţa Maria, fiica lui Petru Şchiopul încredinţează mai multe sate bisericilor Sf. Gheorghe din Hlincea şi Sf. Sava din Iaşi, aşezând dania sub protecţia unei divinităţi pedepsitoare: „Iar cine va risipi pomana părinţilor mei şi a noastră (…), acela să fie proclet şi triclet de la Dumnezeu şi de Precista bogomateră.”

Formulele în limba slavonă preiau ca atare titulatura voievodală consacrată („Ilisafta gospodja gospodinu Io Gheorghie Ştefan voevod bojiiu milostiu gospodar zemli moldavscoi”, „bojiiu milostiiu gospodar zemli vlaşcoi”), anumite sintagme bisericeşti care circulau ca atare („sfetii oteţ”) sau sunt un efect al bilingvismului, aşa cum se observă în cel mai vechi document scris în limba română – scrisoarea din 1521 a lui Neacşu ot Dlăgopole către Hanăş Bengner, judele Braşovului: „ I pak dau ştire domnietale za lucrul turcilor… I pak să ştii domnia ta că au venit un om de la Nicopol de mie mi-au spus… I pak să ştii că bagă den toate oraşele cţte 50 de omin să fie în ajutor în corăbii. I pak să ştii cum se-au prins neşte meşter den Ţarigrad… I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab… I pak spui domnietale ca mai marele miu…” Departe de a fi o repetiţie mecanică, sintagma în slavonă are rolul de a cadenţa textul şi de a individualiza informaţiile prin separare; de asemenea, mai are şi meritul de a fi rezistat până apre sfârşitul secolului al XIX-lea, aşa cum o demonstrează celebra formulă a lui Agamiţă Dandanache: pac la Războiul!

Scrisorile domnitorilor reprezintă – după opinia lui Iorga – „glasul stăpânilor cari au avut ţerile noastre în seamă, de la cei mai depărtaţi cari au lăsat ceva scris, până aproape în vremile noastre” şi înfăţişează uneori perspective cu totul diferite faţă de cele instituite de tradiţia consacrată devenită uneori sacrosanctă; acelaşi istoric scriind despre corespondenţa domnitorului înfăţişat plin de cruzime în celebra nuvelă a lui Negruzzi, care preluase punctul de vedere al cronicarului Ureche, reprezentantul partidei boiereşti: „Un alt Alexandru Lăpuşneanu decât cel obişnuit răsare înaintea noastră din scrisorile domneşti care vorbesc de dorul ce are Doamna Ruxandra de a mânca prune şi cireşe din Ardeal, de meşteri de bere şi de pâne, de doftorul de ochi care trebuie pentru a lecui pe bolnavul Voevod.” De cele mai multe ori însă, scrisorile confirmă informaţia istorică, inclusiv ceea ce părea a fi legendă, aşa cum este cazul cu Eustratie Dabija despre a cărui excese bahice au glosat inclusiv doi mari poeţi români. La 27 septembrie 1663, „Gospojda Ecaterina Io Eustratie Dabija Voevod” scrie la „dumneaei Păhărniceasa cea Mare” următoarele: „Mai întâiu facem ştire dumitale să cerţi feciorii şi să le dai de grijă să nu umble bând vinul Armenilor sau Jidovilor, ce foarte să le dai învăţătură să umble cu ispravă, că acum nu este ca an vin mult, să nu se bage samă, ce acum este vin prea puţin. Deci să-ţi fie şi dumitale aminte şi să dai certare feciorilor să nu se ispitească să bea vinul, că, dacă vom înţelege că s-a cheltuit niscaiva vin, vinul omului aceluia îl voiu face vin domnesc şi pe feciori îi voi pune la închisoare, până a veni Măria Sa Vodă.

Aceasta-ţi facem ştire dumitale, şi nimeni să nu înceapă a culege până nu va veni omul nostru acolo.” Fantastul visător care a fost Despot-Vodă se confirmă, iarăşi, în visurile sale de mărire, într-o scrisoare către boieri, probabil sinceră, sigur inadecvată: „Voi, vitejilor de neam războinic, ce vă coborâţi din viteji Romani, care au făcut să tremure lumea (…), ne vom face cunoscuţi lumii întregi ca adevăraţi Romani şi coborâtori din aceia, şi numele nostru va fi nemuritor, şi vom fi iarăşi icoana părinţilor noştri…” Propriile scrisori îl confirmă şi pe Vlad Ţepeş în tragicul său efort de a realiza o alianţă antiotomană şi de a căuta sprijin tocmai acolo de unde îi va veni trădarea: „…dacă vom ajunge, ferească Dumnezeu, la un capăt rău, şi va pieri ţerişoara noastră aceasta, nici Măria Ta nu vei avea folos şi înlesnire de aşa ceva, pentru că va fi spre paguba creştinătăţii întregi” – scria acesta către Matei Corvin în 1462.

Personalitatea ştefaniană este şi ea confirmată integral, cel puţin în corespondenţa purtată cu capetele încoronate ale Europei. Imediat după victoria de la Podul-Înalt, Ştefan scrie la 25 ianuarie 1475 celebra scrisoare adresată principilor creştini, „scurtă şi energică, de un laconism antic” (N. Iorga): „Dumneavoastră ştiţi bine cum prea-crudul şi necredinciosul Împărat turcesc de multă vreme este un stricător al creştinităţii şi zi de zi se gândeşte cum ar putea supune şi nimici toată creştinătatea. Deci îţi fac ştiut Domniei Tale că de Bobotează acum în urmă a trimes Împăratul turcesc oaste nespus de mare a Turcilor, 120.000 de oameni la număr (…). Când am văzut noi aşa o oaste mare, ne-am ridicat vitejeşte, cu trupul nostru şi cu armele noastre, şi le-am stat împotrivă, şi, cu ajutorul lui Dumnezeu celui atotputernic, am învins straşnic pe acei duşmani ai noştri şi ai Creştinităţii, şi i-am sfărâmat, şi i-am călcat în picioare…” Aprecierea istoricului menţionat că Ştefan avea „acel simţ creştin, care face ca niciodată biruinţa să nu nască trufia, nici înfrângerea să nu se coboare până la deznădejde” este întărită şi de scrisoarea lui Ştefan către dogele Veneţiei, după înfrângerea de la Valea-Albă: „Nici nu vreau să spun de cât folos e această ţară a mea pentru creştinătate, socotind că e de prisos, căci e lucru ştiut bine de toţi. Că e zid de apărare al Ţării Ungureşti şi al Ţării Leşeşti. Şi, în ce priveşte aceste două Crăii, afară de aceasta, fiind împiedicat Turcul cu mine acum de patru ani, au rămas mulţi creştini odihniţi.”

Neclintit vlăstar ştefanian, mai ales în dialogul epistolar cu vecinii prea trufaşi, se dovedeşte a fi Petru Rareş; spre sfârşitul domniei sale, Marele Ştefan recâştigase Pocuţia pe care însă Bogdan o va pierde printr-o înşelăciune a polonezilor; în termeni fermi, Rareş repune problema acestui disputat teritoriu într-o scrisoare adresată regelui Poloniei în 1532 din târgul Bahluiu (Hârlău): „Şi acea parte a Pocuţiei Ştefan Voevod cel Mare, tatăl nostru cel prea-iubit a ţinut-o multă vreme. (…) Cât vom trăi nu vom suferi să ni iea cineva în batjocură ori să ni facă pagubă… Măria Ta să ştie că, dacă trebuie să ne învoim, să ne învoim după datina creştinească, şi, dacă trebuie să ne batem, apoi să ne batem. Să se hotărască odată.” Aceeaşi fermitate – în 1537 când Polonia ameninţă Moldova: „Deci, şi dacă Măria Ta eşti setos de sângele creştinilor, fă după voia Măriei Tale cea crăiască. Şi noi suntem cu toate puterile noastre gata, şi te vom aştepta pe Măria Ta.” Dârzenie dovedeşte fiul Râreşoaiei şi în privinţa păstrării proprietăţilor Moldovei din Ardeal (Ciceu, Cetatea-de-Baltă, Rodna) şi pentru menţinerea în sfera sa de influenţă a Bistriţei şi Braşovului. Bistriţenilor le este adresat un sever avertisment îm 1529 („Am auzit că prin răutatea şi răscoala voastră iarăşi v-aţi ridicat coarnele şi nu voiţi să vă supuneţi nouă. (…) Şi să ştiţi deci voi, Bistriţenilor, că vom porni asupra voastră cu putere de războiu gătită şi mare, şi pe toţi, cu copiii, de la cel mai mare la cel mai mic, pe unii îi vom trece prin fier şi foc, şi în patru părţi vă vom tăia şi vă vom pedepsi.”), un altul şi mai înfricoşător braşovenilor, un an mai târziu („Aşa ni se pare nouă că aveţi de gând să vă hrăniţi cu pietre. Să ştiţi bine deci: noi n-am venit pe două-trei săptămâni, ci până vă vom îndupleca şi vom face cum ni era voia.  Şi la întorsul nostru înapoi vom arde cu pară de foc această ţară a Bârsei şi vom lăsa ţara goală şi pustie. Şi în primăvară vă făgăduim iarăşi războiu, şi iarăşi vom pune să se calce în picioare sămănăturile voastre când vor fi crescut, pentru ca iarăşi să fiţi fără hrană timp de un an.”) Marcate de mai puţine conflicte au fost relaţiile Ţării Româneşti cu cetatea Braşovului:  Pătraşcu-Vodă, tatăl lui Mihai Viteazul, scrie judelui cetăţii ardelene şi celor doisprezece pârgari „şi multă sănătate cu dragoste vă poftim d-voastră”, făcând legământ pentru bune relaţii: „Şi să ştiţi d-voastră adevărat că eu credinţa şi frăţia ce am legat-o cu d-voastră nu vreau s-o rup cu niciun chip, ci vreau s-o ţin şi până la moartea Domniei Mele.” Doamna Elina a lui Matei Basarab are bune prietene la Braşov („Scris-am la a noastră iubită, bună prietenă şi de aproape vecină, jupâneasa Catrina judeceasa din cinstită cetatea Braşovului.”) iar Radu Filipescu negociază în scris preţul unui cal („Că nouă prea ni-a părut ieftin, că caii plăteşte mult.”); „Mariea Doamna a răposatului Constantin-Vodă” (Brâncoveanu – n.n.) avea bani depuşi în visteria Braşovului („Pricina acestei cărţi nu este alta, numai să ştim de sănătatea dumitale. După aceasta facem ştire dumitale că iată trimisem pe jupânul Neacşul, omul nostru, pentru cei bani ai noştri ce avem la dumneavoastră. Ci vă poftim să faceţi dumneavoastră bine, câţi au mai rămas, să se dea şi aceia la omul nostru, să ni-i aducă.”), Braşovenii având în Ţara Românească inclusiv drumurile deschise pentru comerţul cu animale, aşa cum îi încredinţează Barbu Văcărescu că vor putea trece nestingheriţi cu turmele de oi, căci domnitorul „îndată mi-a dat poruncă de s-au scris porunci de iznoavă, cătră toţi ispravnicii judeţelor, pentru oamenii dumneavoastră ce pogoară cu oile aici în ţară, ca să-i apere şi să-i păzească de către toţi carii s-ar îndrăzni să li facă vreo supărare”, asigurându-i că „acel ce va îndrăzni a-i supăra, îşi va lua căzuta pedeapsă.” Dintr-o scrisoare a vornicului Albu rezultă că braşovenii erau uneori implicaţi inclusiv în alegerea domnilor, trezind nemulţumirea boierilor pământeni: „Şi iată vă dăm de ştire despre acel voevod pe care l-aţi pus aici, Drăculea; cui îi e drag dintre voi, pupaţi-l, că multă vreme n-o să-l mai vedeţi, căci am nădejde în Dumnezeu că, de unde merge, nu se va mai întoarce.” Complexe erau şi relaţiile Bistriţei cu Moldova, privind, printre altele, prezenţa meşterilor bistriţeni pentru ridicarea unor biserici, aşa cum solicita hatmanul Gavril, fratele lui Vasile Lupu într-o epistolă grăitoare pentru cordialitatea relaţiei: „Şi Dumnezeu să dăruiască să afle această scrisoare a noastră pre dumneata sănătos şi vesel, dempreună cu toată cinstita casa dumitale…”

Din corespondenţa boierilor rezultă nu de puţine ori implicarea acestora în politica celor două state româneşti: la 1481, un grup de boieri brăileni îl avertizează foarte serios pe Ştefan cel Mare să nu se mai amestice în treburile domniei statului vecin: „Şi învaţă-ţi tu ţara cum să te slujească, iar pe noi să ne laşi în pace, că, de-ţi cauţi duşman, îl şi găseşti! Şi aşa să ştii: avem Domn mare şi bun şi avem pace din toate laturile; să ştii că toţi pe capete vom veni asupra ta şi vom sta pe lângă Domnul nostru Basarab Voevod, până ce vă vom pierde capetele.” La 1681, Miron Costin, filopolon, îl informează conştiincios pe un nobil din această ţară despre domnia Ducăi-Vodă: „Ieri a fost întărit Măria sa Vodă în Scaun, adăugându-i-se şi Ucraina, ca să rămâie şi ea supt stăpânirea lui (…); Măria Sa Vodă însuşi pleacă zilele acestea ca să meargă la Poartă să-şi plece faţa la picioarele împăratului, cu prilejul căpătării încă a unei ţări, cum e obiceiul la Poartă.” La 1690, un grup de boieri munteni se plâng de domnia lui Constantin Brâncoveanu: „Iară vărsări de sânge şi omoruri nenumărate a boierilor, întocmai ca Neron, şi, în ce ne aflăm, le putem asămăna cu ale iadului munci.” O istorie dramatică îşi pune pecetea pe multe scrisori, cum e cea a lui Teodor Ianovici din 1630 („Noi suntem în stare ticăloasă, fiindcă împăratul turcesc i-au luat capul blândului nostru Domn Barnovschi la 2 iulie…”) sau a lui Teodor Balş retras din calea evenimentelor anului 1821 la Chişinău: „Nenorocitele întâmplări ne-au gonit din prietena şi iubita Patria noastră, ne-au păgubit foarte: rătăcindu-ne ca oile – am pierdut mângâierea petrecerii şi odihna.” Călugărită la Cozia sub numele Teofana, Doamna Teodora află cu profundă durere de pierderea fiului ei Mihai cel Viteaz: „Aciaşi mă ajunse şi vestea de sfârşirea zilelor drag fiului meu Mihai Voevod şi de sărăcia Doamnă-sa şi a coconilor Domniei lui prin ţările străine.” De domnia aceluiaşi se leagă o întâmplare plină de dramatism pe care un Cocrişel, închis la Bistriţa, o înfăţişează părinţilor săi din Moldova în 1600: „Scriu închinăciune şi multă sănătate părintelui mieu Spiridon şi maicei mele Constandei. Şi după aceia vă dau ştire că sunt viu până acum, nu-s perit, ci am scăpat de la Bălgrad când au bătut Mihai-Vodă războiu cu Ungurii. Deci m-au prins nişte Saşi; deci au vrut să mă taie. Eu m-am rugat şi am spus că sunt fecior Mogâldei. Deci nu m-au pierdut. (…) Eu am spus că m-au prins Mihai-Vodă la Hotin şi m-au dus în Ţara Ungurească. Deci mă rog domnilorvoastre ca lui Dumnezeu din cer să nevoiţi să mă scoateţi lângă voi, în ţară creştină, şi să nevoiţi să daţi ştire părintelui mieu Mogâlde Vornicului că eu zac în temniţă de mănânc lutul şi păduchii. (…) Şi îmbătrânesc, şi am făcut o barbă până la brâu (…) Iscălesc: Feciorul vostru Cocrişel. Şi sunt numai cu cămaşa.” Unui alt moldovean aflat pe la 1703 în Ţara Ungurească îi scrie cu adâncă durere şi înţelepciune soţia, săteancă din Stăjăreni: „…eu-s beteagă şi, de casă, nu-s de a ţine, de-ţi va trebui femeie, tu să-ţi iai altă femeie: de mine să fii iertat în veci, şi mă iartă şi tu. (…) Şi să crează şi Măria Lor domnii din ceia ţară că-s adevărate cuvintele mele în această scrisoare a mea.” Mai puţin înţeleaptă pare a fi soţia postelnicului Constantin Cantacuzino care prefigurează o posibilă poveste a soacrei în scrisoarea sa din 1667: „Aşişderea, feţii mei, vă mai adaug încă învăţătura de cele ce ştiu că v-a învăţat şi tatăl vostru şi v-a legat cu blăstăm, acum dar şi eu aceia urmez şi vă leg supt blăstămul lui Dumnezeu şi supt blăstămul mieu cel părintesc să nu vă plecaţi urechile voastre cuvintelor jupâneselor voastre (…), nici să se amestece ele în vorba voastră când veţi avea între voi…”

O dramă de familie reţine şi scrisoarea lui Stan Jianu din 1785 care deplânge moartea fiului său Zamfir: „Mie tot mi se pare că este în vis acest foc ce m-a călcat; îmi pare că este dus în vreo călătorie sau în vreo slujbă, de nu-l văz înaintea ochilor mei. (…) Aş fi pohtit, pentru păcatele mele, să mă fi pedepsit Dumnezeu ori cu pagubă de a pierde tot ce am, ori mie să-mi fi dat patimă de boală, să pătimesc până la sfârşitul vieţii mele, în scârbă şi dureri, şi să fi trăit răposatul… Ci se întâmplă moartea lui fără vreme şi fără pricină de moarte, că, fiind sănătos, vrând să fie mai sănătos, s-a înşelat de un becisnic doctor ce avem aici, şi, din doftoriile ce i-a dat, la nouă zile l-am îngropat.” Astfel de sfâşietoare drame trăise şi prima regină a României dar, în 1903, într-o scrisoare către o prietenă din Germania, le exprima cu discreţia impusă de înţelepciunea dictată de timp şi vârstă: „Pacea cea mare, de care totdeauna am văzut înconjurat al şaizecilea an, acuma de fapt este aici. Toată viaţa mi-am dorit să ajung la şaizeci de ani, şi acuma-i găsesc mai frumoşi de cum mi-i închipuiam.”

Universul preocupărilor cotidiene nu lipseşte din paginile acestor scrisori: un boier moldovean propunea unui vecin, pe la 1680, un troc inedit – peşte pentru un porc de Crăciun: „Eu să însemnez dumitale de peşte de sămânţă, şi dumneata să mă însemni de unul din ceia ce li-i ciuma în ziua de Ignat.” Zicerea sapienţială e amintitoare de harul lui Creangă, după cum o scrisoare a lui Barbu Ştirbei localizată şi datată „Carălspat, 12 iunie 1796” pare a premerge mirarea de călător a lui Dinicu Golescu: „Atâta prieteni de mulţi şi prietene am făcut, cât nu pot să-ţi spuin: aşa trăiesc chiar ca când aş fi acasă! Că, după ce merg la fântână de beau apă, unde sunt cinci-şase sute domni şi doamne, cântă musica până isprăvim apa, apoi facem spaţiri pe la grădini, unde sunt asemenea musici. Zic dumitale că aşa traiu n-am trăit de când sunt!” Cititorul va fi înţeles că scrisoarea e expediată din renumita staţiune balneară Karlsbad.

Închei cu o observaţie ce interesează istoria literară: în scrisoarea unui boiernaş de pe la 1630 este amintit un Stan Păţitul căruia turcii i-ar fi luat calul; se poate deduce că numele celebrului personaj crengian nu este o invenţie a autorului ci o selecţie genială din nomenclatorul onomasticii româneşti.

Bibliografie:

1. N. Iorga – Scrisori de boieri. Scrisori de domni, Vălenii-de-Munte, Aşezământ tipografic „Datina Românească” – 1925;
2. N. Iorga – Scrisori de femei, Datina Românească, Vălenii-de-Munte, 1932.