„Cenaclul a fost cea mai puternică mișcare culturală din Europa de Răsărit.”

Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943, în satul Copăceni, comuna cu același nume, județul Bălți, România (astăzi, în raionul Sângerei, Republica Moldova), a copilărit în satul Bârca, județul Dolj și a murit la 5 noiembrie 2010, la București, fiind înmormântat la Cimitirul „Bellu” din Capitală. A absolvit Facultatea de Limba și Literatura română a Universității din București. A fost căsătorit de două ori și a avut, oficial, un fiu și două fiice. A publicat peste 50 de volume – majoritatea de poezie (însumând peste 300.000 de versuri), dar și reportaje, un jurnal, interviuri, traduceri, un roman, proză fantastică, studii critice și literatură pentru copii. A fost redactor-șef al revistei „Flacăra” și director al revistei „Zig Zag Magazin” și al ziarului „Sportul românesc”. A fondat și condus revistele „Vremea”, „Totuși, iubirea” și „Flacăra lui Adrian Păunescu”. A fost fondator și președinte al Fundației Culturale „Iubirea”, al Fundației „Constantin” și al Așezământului „Adrian Păunescu”. A întemeiat și condus Cenaclul „Flacăra” (1973-1985), continuat cu Cenaclul „Totuși, iubirea” (din anul 1990). A realizat mai multe emisiuni de radio și televiziune. A fost senator în Parlamentul României și candidat la alegerile prezidențiale. Între multe alte distincții și omagii, a primit Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler (2003), Meritul Academic (2010) și titlul de membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (2010). Busturi ale sale sunt amplasate în mai multe localități din România și Basarabia, liceul teoretic din comuna Bârca, județul Dolj îi poartă numele (din 2003), iar la Chișinău a fost emis un timbru cu chipul său (2013).

Adrian Păunescu a fost un remarcabil poet, prozator, traducător, publicist, eseist, critic literar, textier, ziarist, director de reviste și politician. Despre Cenaclul Flacăra, mi-a vorbit într-un serial de zece interviuri telefonice realizate de la București; iată ultimul episod, datat 24 octombrie 2005:

– Cum ați caracteriza, în câteva cuvinte, Cenaclul „Flacăra”?

– A fost cea mai puternică mișcare culturală din Europa de Răsărit. Și o spun în cunoștință de cauză, pentru că a avut un program foarte liberal și cuprinzător – de la cântecul popular românesc (de pildă, Viță verde, iadăra, din Maramureș, care s-a cântat prima oară la noi, în 1978) până la Deep Purple, AC/DC sau Free, tot ce era substanțial în materie de muzică modernă a apărut pe scena cenaclului. Făceam și pantomimă, prin Florian Pittiș, Dan Tufaru, Radu Gheorghe și Eugen Cristea. La noi, s-au spus marile poeme ale lumii – de la [William] Shakespeare la [Evgheni] Evtușenko, ca și poezii moderne sau interzise; de exemplu, s-a recitat, seară de seară, Balada puiului de vulpe, a lui [Serghei] Esenin, un poem nemaipomenit al prizonieratului și al închisorii, care devine, la un moment dat, propria casă și nu mai poți trăi fără ea. La noi, au venit, întâia dată, artiștii basarabeni care au putut trece granița; tot la noi, s-a spus, pentru prima oară, Doina lui [Mihai] Eminescu, la 13 noiembrie 1984, după 16 ani de când îi cerusem lui Nicolae Ceaușescu aprobarea să o recit. Noi am făcut o adevărată asanare a conștiinței tinere, cântând, la nesfârșit, [The] Beatles și [The] Rolling Stones, în condițiile în care, totuși, mergeam pe întuneric, fără a avea pe cineva care să ne dea ca sigură calea asta; eu încercam cu piciorul drumul din fața ochilor, dar totul era tulbure pe atunci. Pe de altă parte, nici nu eram întotdeauna sigur că fac un lucru convergent cu toate celelalte; dar, până la urmă, în interiorul marii arte s-au regăsit și și-au aflat locurile absolut toate eforturile noastre.

– Unde ați plasa, între realizările dumneavoastră, Cenaclul „Flacăra”?

– Astăzi, a apărut, într-un ziar, o mizerie la adresa unor cărți care, în ultimii 50 de ani, ar fi intoxicat România și, între ele, era și Adrian Păunescu – nu era trecut titlul niciunui volum, le-a rămas lor în cap că ar fi vreo carte! Iar mizeria, pretindeau ei, ar fi fost scrisă de niște experți – experți ai rușinii, pentru că nu se poate discuta despre cărți la modul nazist: „Să le interzicem!”, „Să le ardem!” Marea mea realizare a fost că le-am putut duce pe toate într-un echilibru pe care fiecare dintre ele mi l-a dat pentru restul. Când am fost obosit de drumuri, am dictat poezii; când am fost obosit de versuri, am dictat proză; când am fost obosit de proză, m-am întors la revista Flacăra; când am avut momente de descumpănire, m-am întors la lectură. Deci, toate pe care le-am făcut mi-au dat, aproape în egală măsură, sentimentul echilibrului, fără de care m-aș fi prăbușit. Dar, dintre toate, cel mai mult mi-a plăcut iubirea; mi-a mai plăcut, enorm, să scriu sau să dictez, mi-a plăcut gazetăria – mai ales în anii tineri, dar și acum mă duc, noaptea, să scot reviste. Și, ca să vă răspund, mi-a plăcut, imens, cenaclul, care este forma vie de iubire ce m-a mulțumit cel mai mult, pentru că am avut simțământul, întru totul controlabil, că tot ceea ce semănam, în fiecare seară, încolțea, răsărea, creștea, înflorea și, uneori, dădea și roade. Asta, pe termen scurt; pe termen lung, același cenaclu mi-a dat sentimentul că nu a lăsat cugetele curate să doarmă și pe cele murdare să se manifeste. Ele mă atacă, în continuare, ca și când aș fi în plin spectacol, ca și când le-aș faulta conștiința.

– Cum ați dori să încheiați suita acestor zece intervenții?

– Cu un poem [Liedul dialecticii]:
„Nimic nu se face de n-are opus,
Nimic nu trăiește când nu-i să-l conteste,
Oricât se înalță puterea de sus,
Ovații o țin, dar o țin și proteste.
Eternul război dintre minus și plus
E cea mai curată și sfântă poveste,
Nimic nu se face când n-are opus
Și viața, mereu, opoziție este.
Aceasta n-o cred nici tiranii cei mari,
Nici servii de rând ce le cântă din tavă,
Trăiți, învățând fericirea grozavă
Că nu veți muri monolit, gospodari.
Putere, iluzie definitivă,
De vrei să durezi, fă-ți ceva împotrivă.”

Florin Bălănescu