Cezar VASILESCU

Eseu cu…
Duiliu – Duelius

Greu a mai cântărit aprecierea lui Caragiale asupra scriitorului-ambasador Duiliu Zamfirescu, care nu-l mai scotea din „Duilă” și „Fluieră-vânt”. Auzi, Moncher, cine-l…ponegrea, „un oarecare din Haimanale” (și doar pentru binele lui, l-a rugat pe Maiorescu: „Caragiale trebuie rugat, dacă se poate, să lese fleacurile și jocurile de cuvinte, spre a scrie ceva trainic…”).Să-l persiflez tocmai pe el, poet și prozator viguros (literar, considerându-se peste Slavici, Caragiale și… Tolstoi!!!!), ambasador, succesiv la Roma, Atena și Bruxelles; ministru de externe, câteva luni, în guvernul Averescu; președinte, vreme de aproape doi ani, al Camerei Deputaților din parlament; academician. E de mirare că aristocratul și arogantul Duiliu Zamfirescu nu l-a provocat la duel pe nenea Iancu (a avut cinci dueluri la activ, din care unul în 1918, la 60 de ani, cu patru ani înainte de moarte).

Datorită caracterului său belicos, contemporanii l-au numit, cu oarece maliție, Duelius Zamfirescu.Acesta făcea crize de ficat destul de des, dar, din cauza atâtor preocupări de politician și… podgorean de Focșani, amâna mereu tratamentul din Germania.În plus, „biograful” neamului Comăneșteanu era pasionat de cărțile de noroc pentru jocuri, închiria în capitală pe o lună un apartament la „Hȏtel du Boulevard”.Pierzând sume uriașe, se împrumuta la diferite bănci, promițând în van băiatului Alexandru, viitor diplomat la Roma, că va înceta asemenea practici.Astfel alunga el solitudinea din ultimii ani ai vieții, ca ultima formă de șarm și superioritate. În 1919 (deși Eminescu în avertizase, brutal, la „Union”, că n-are talent poetic), va tipări cartea de versuri „Pe Marea Neagră”.

Cu iluzia reîntoarcerii la tinerețe, chiar s-a îndrăgostit, în ciuda protestelor familiei, de o… muză, Malvina, mult mai tânără decât el. „E prea multă melancolie în viață”, gândea podgoreanul, intuind de pe dealurile Focșanilor cursul molcom din sud al Dunării. Parcă s-ar dezbăra de numele batjocoritor de Duilă, atunci când reflecta: „Fericirea este prea frumoasă fiindcă durează puțin” sau „Este o formă nouă această tristă fericire, de a aștepta ceva care nu mai vine vreodată”. Duiliu va îmbina singurătatea de la podgoria din Faraoane – cu trimitere spre o meditație profundă – cu chemarea irezistibilă a capitalei cu tumultul politicii, dezbaterilor de la academie și ispitei de nerefuzat a cluburilor, care „toate nu aduc decât dezamăgiri”. Dacă postura de bunic îl entuziasma, imitându-și nepoțica („Tata male mă așteaptă la Falaoane”), ca părinte i se va grăbi sfârșitul atunci când află că fiul Lascăr a murit rănit într-un duel.Scrisorile sale în limba franceză arată o grijă sporită pentru cariera celuilalt fecior (sperând ca ministrul Lahovary să nu-i pună bețe-n roate), dar ne confirmă că alegerile din România se desfășurau după variațiunile la scenariul „Scrisorii pierdute”. Duiliu Zamfirescu a reprezentat Partidul Poporului al lui Averescu, declarându-se un adversar necruțător al Brătienilor. La 11.02.1920, își va înștiința fiul, Alexandru, „despre campania electorală încununată cu un succes colosal: din 12650 voturi exprimate, eu am obținut 8596; adversarul meu țărănist 2393 și plevușca celor de jos 657 și 484”.Dacă un candidat reprezentând Partidul Poporului îi numește pe… poporani plevușcă, înclinăm a-i da dreptate corozivului oltean Petru Pindrea, care afirma că Sadoveanu îi iubea pe țărani doar ca gonaci la vânătorile sale. La 22.01.1922, amărăciunea unei înfrângeri în alegeri, în ciuda obținerii unei majorități zdrobitoare, datorită recurgerii la un artificiu, capătă în epistolele lui Duiliu proporție de tragedie elină: „Ceea ce era de necrezut și neverosimil s-a întâmplat: un guvern liberal. Liberalii au fost aduși la putere de Rege, contrar oricărei previziuni, în ciuda bunului simț și contrar Constituției” (se pomenea și de Take Ionescu, „camuflajul lui Brătianu”).

Totuși un complex om de lume, se plângea de „monotonia unei vieți atât de lipsite de interes”. Se mai adăugase faptul că nu și-a vândut vinul. Ăsta a fost „nediplomatul” Duelius, gata să se bată pe străzi cu ai săi rivali, iar în legătură cu dragostea-i târzie să aibă și el „dreptul să oftez în felul meu”.

Of course, Your Excellency!