Iartă-mă, cititorule, nu e un îndemn la lectură, în bulversate vremuri IT, când cartea virtuală ameninţă cetăţile literare mai ceva decît focul biblioteca din Alexandria. Chiar bibliotecile din sufragerie devin pentru junele de azi nişte inutili dinozauri din lemn. E o invitaţie pe un itinerar periculos (cu serpentine neprotejate) al casetoforilor. Prin anii ’70, se auzea în dulcele târg al Ieşilor, incredibilul zvon că un pocherist pasionat şi-a pierdut nevasta la poker. Trăind „în ritmul sfânt al unei ode”, îmi era imposibil să cred o asemenea blasfemie, socotind-o produsul unei imaginaţii excesive. Cum să-ţi pierzi iubita pe o carte de joc? Un impresar al unor vedete de odinioară, în turneele de-a lungul şi de-a latul ţării, autentifică o asemenea bizarerie: „Şi într-o urbe şi într-alta s-a spânzurat unul din amor, a pierdut altul o casă la cărţi şi a câştigat un pârlit lozul mare la loterie. Ba, alt nefericit, după ce a pierdut la foiţe vila, nemaiavând altceva, şi-a pariat nevasta la cărţi”.
Eu însumi, după terminarea studiilor universitare, în postura de dascăl, aflam la o masă de protocol, cum notabilităţile oraşului de provincie încingeau, cel puţin la sfârşit de săptămână, un pocher cu poturi ce-ţi puteau permite extinderea unor investiţii. Era singura posibilitate de a evada din malaxorul şedinţelor în care se bătea apa în piuă, unicul divertisment, fiindcă sandwichul de televiziune de 120 minute între două telejurnale părea a fi concluzia trasă la şedinţele de peste zi. Nimic nou sub soare, fiindcă şi-acum, în micile baruri sau cafenele, într-un colî al localului există cel puţin o masă de joc. Boală grea jocul de cărţi, dacă şi marele comic Constantin Tănase, acest NAStratin genial de revistă, ca răsplată pentru agitaţia sisifică de a produce marile spectacole, după gongul de început, încingea câte un poker în cabină, aşteptând cartea izbăvitoare aşa cum artiştii lui râvneau aplauze furtunoase („Aoleu Tănase, ce nas noduros, / Spune, măi Tănase, de unde l-ai scos… „).
Acolo se surprind „armonica” pachetelor de cărţi, oasele zarurilor, ţăcănitul tablelor, duelul tacurilor de biliard în valurile rotocoalelor de tutun, ce îngroaşă haloul misterios al hazardului.
Patima jocurilor de noroc e dorinţa omului obişnuit de a intra într-o competiţie, resemnat a se mulţumi, fie, „şi o mână” cu anonima glorie locală. Un zar norocos, o carte intrată la ţanc, un număr intuit îi dau paşaport temporar pentru a trece frontierele efemere ale Fericirii. Care e mai mult decăt un sentiment. E o taină.