Eseu cu…Tudor Arghezi

Un destin literar sub magia numărului 2, fiind considerat în epocă al doilea mare poet după Eminescu. Cu două identități: una civilă, Ion N. Theodorescu, și alta literară, Tudor Arghezi (având ca origine denumirea râului Argeș, sau în ipoteza criticului Crohmălniceanu, numele a doi eretici, Arie și Geza). Două ipostaze sociale: ierodiaconul Iosif, în stagiile de la Cernica și Mitropolie (sub protecția unui unchi, înaltul ierarh Gheorghișor), respectiv scriitorul de la Mărțișor; două căsnicii, prima sub zodia efemerului cu Constanța Zissu, din care s-a ales cu fiul parizian Eliazar- „Eli Lotar”, iar cealaltă sub semnul durabilului, cu blânda coană Paraschiva, peste jumătate de veac, din ultimul mariaj rezultând eroii lirici ai poeziei pentru copii, Baruțiu și Mitzura; două stagii elvețiene (1905, respectiv 1958), câte 5 ani fiecare, întru căutarea drumului în viață, la tinerețe, respectiv pentru îngrijirea sănătății înspre asfințit; două perioade de detenție (1918, pentru colaborarea la ziarul „de ocupație” „Gazeta Bucureștilor”, și 1943, pentru pamfletul „Baroane”- doar vigilența jandarmeriei române l-a scăpat de tentativa de asasinat a germanilor ofensați; cultivarea a două limbi, română („posibilitatea de expresie a limbii românești este nesfârșită, difuză, nuanțată, delicată și brutală la nevoie”) și franceza (a tradus integral pe Moliere); apariția în vestitele „Cahiers de Sud”, numai el și Saint John Perse, ca două excepții de poeți tipăriți în timpul vieții; dualități literare ca poet și romancier, pamfletar și autor liric pentru copii, literat și…pictor, dramaturg și gazetar; premiul Herder și la un pas de Nobel (a fost preferat Solohov, ca o „reparare” a decernării premiului, în anul anterior, dizidentului Pasternak). Marcel Iancu l-a considerat „cel mai nemărturisit modernist”, iar Louis Aragon a afirmat la Paris: „Mă simt mai puțin provincial de când Tudor Arghezi se află aici”. A fost contestat până la vehemență de nulitatea Sorin Toma, dar și de savantul Iorga (care-l consideră vulgar?!) și Garabet Ibrăileanu („sau este de domeniul psihiatrului, sau anunță un geniu”).

Toate cărțile argheziene au avut un puternic impact asupra contemporanilor, de la debutul târziu „Cuvinte Potrivite” (1927) până la „Flori de mucegai” (1931- Luc Andre: „Nu avem în Franța o carte echivalentă cu aceasta”). Arghezi a debutat cu versuri în „epoca de chihlimbar” a lui Macedonschi (maestrul își răsplătea discipolii cu pietre semiprețioase), iar la rându-i l-a descoperit și publicat pe Urmuz. Mereu nostalgic după Oltenia părinților săi, căreia îi descoperă numai virtuți: pe slătineanul Ion Minulescu îl consideră un Mistral al românilor; e în stare să adopte împărțirea administrativă a țării „proclamată” de o franțuzoaiză („Moldovie, Muntenie et Precoupatzie”, adică Oltenia precupeților); e încântat de prezența masivă a oltenilor peste tot, evocând spusele tatălui său, aflat la o terasă din Pitești: „Mă, dar mulți sântără Oltenii”; pledează pentru formularea corectă a „imnului oltenesc” („Foaie verde lueștean/L-a făcut muica oltean”- nu mama, nu maica); pe crucea lui de la Mărțișor a lăsat, cu limbă de moarte, să fie scris „cu origini pământene din Gorj”.

Religiozitatea lui Arghezi se înscrie într-o percepție paradoxală: a plecat la mânăstirea Cordelierilor din Fribourg, ca să iasă „dintr-o altă străinătate” în care se afla; ca autor de litanii și psalmi, are atitudinea ereticului, nu a revelației, vrând, în raport cu Dumnezeu, să pipăie și să urle:„Este!” Când a ieșit din impasul care-l obligase să vândă cireșe pentru a supraviețui, l-a rugat pe Valeriu Anania să-i restituie cei 1000 de lei dați de călugărul Dionisie Lungu, cel care susținuse că-i procurase de la Măicuța Precista: „Dă-i popii înapoi banii, cu mulțumiri, fiindcă eu n-am știut niciodată unde-i adresa Maicii Domnului”. Înțelepte Cuvinte Potrivite…