Interviu înregistrat în studio de Emilia Ghețu, redactor al Radio Moldova din Chișinău, la 28 octombrie 2023, și difuzat în emisiunea Album de familie, la 4 noiembrie 2023.
– Bine ai revenit la emisiunea noastră, Florin!
– Bine te-am regăsit, Emilia, pe tine și pe ascultătorii noștri!
– Povestește-mi, te rog, cum ai ajuns să lucrezi la Radio Iași.
– Voi începe cu… începutul. M-am născut pe malul Prutului, într-o localitate din județul Vaslui, Cârja, aflată la granița cu județul Galați, de unde priveam satele Gotești, Flămânda, Ghioltosu și Țiganca Nouă din raionul Cahul, ale căror lumini mi le amintesc și acum. Și am crescut, de copil și până astăzi, cu un sentiment extraordinar pentru Basarabia și basarabeni. Amintirile din sat sunt fără egal, ca ale oricărui om care a avut șansa de a se fi născut și a fi copilărit la țară; de atunci, niciodată nu am mai retrăit ceea ce s-a întâmplat acolo. După aceea, am ajuns la Iași, unde am urmat liceul și facultatea, iar o întâmplare fericită a făcut ca, în anul 1990, când deja își reluase activitatea radioul, închis în 1985, să fie nevoie de oameni. Eu am început să colaborez cu o rubrică de scrabble, un joc pentru care făcusem o mare pasiune de ani buni, din dorința de a-l populariza – mai întâi, aici și, apoi, la televiziune. Celor din radio le-a plăcut vocea mea și, treptat, mi-au cerut să fac și altceva – câte o știre sau un interviu, destul de stângaci la vremea aceea, până când, într-o după-amiază de duminică, la sfârșitul tronsonului de scrabble, redactorul emisiunii care o găzduia a anunțat: „Realizatorul rubricii este așteptat, de urgență, mâine, la ora 8,00, la sediul instituției.” Atunci, m-au trecut cele mai negre gânduri; am crezut că mi-a scăpat ceva grav sau am făcut o gafă monumentală, motiv pentru care eram chemat să dau socoteală și, cel mai probabil, rubrica urma să fie sistată. A doua zi, m-am prezentat, spășit, la director, care mi-a spus: „Peste două ore, vei susține un examen pentru ocuparea unui post de redactor.” Am înlemnit. Trec peste detalii, concursul a fost o formalitate și, mai întâi, am primit emisiunea pentru studenți, apoi „Matinalul” și, tot așa mai departe, până am numărat vreo 35 de programe.
– Cum îți realizai emisiunile?
– Cu excepția perioadei de început, în care am resimțit, din plin, teama de microfon, n-am mai mers niciodată în direct cu un text scris în prealabil – mai puțin, firește, unele date concrete, nume sau ani – dar, de fiecare dată, mă documentam în detaliu pentru ediția respectivă. Ușurința de a mă exprima a venit, inevitabil, din nenumăratele mele lecturi. Mărturisesc că am citit beletristică numai până la facultate; după aceea, am preferat cărțile de istorie, volumele de memorialistică și lucrările documentare, dar toate aveau un limbaj, pe care, vrând-nevrând, ori îl împrumutam, ori mă familiarizam cu el. Și, atunci, ușurința de care vorbeam m-a făcut să-mi dau seama, la începuturi, că nu e natural să citesc notițe, că nu sunt firesc și că m-aș putea exprima liber pe baza unei documenări prealabile. Așa am procedat până la sfârșit, pentru că se cunoaște când vorbești cu sufletul și când citești de pe hârtii. Îmi aduc aminte de o vorbă care spune că, în fața judecătorului, nu trebuie să te duci cu lecția învățată pe de rost, fiindcă n-o scoți la capăt dacă-ți pune niște întrebări pentru care nu te-ai pregătit. Și, atunci, în improvizație m-am simțit întotdeauna în apele mele, dar documentându-mă extrem de strict – și am fost sever de tot cu mine în privința asta.
– Ce figuri de la Radio Iași ți-au luminat existența?
– Am lucrat la două posturi radiofonice: mai întâi, la Radio Iași, din 1990 până în 1993, după care m-am mutat în Capitală, unde am activat, timp de un an încheiat, la Radio România Actualități – mai precis, la radiojurnale și buletine de știri –, iar, în partea a doua a acelui an, am realizat programe în direct la Antena Bucureștilor. De acolo, mi-a rămas în minte figura luminoasă a directorului Eugen Preda, un jurnalist până în măduva oaselor, care mi-a fost apropiat ori de câte ori i-am cerut ajutorul. În 1994, m-am întors la Iași, unde mi-au marcat activitatea profesională două nume: Grigore Ilisei, directorul nostru de la început, care m-a angajat, m-a încurajat, mi-a facilitat atât transferul la București, cât și revenirea la Iași și care a avut încredere în mine, dându-mi, aproape mereu, mână liberă, ceea ce nu prea se întâmpla – mai ales cu noii angajați. Cel de-al doilea nume ce a contat pentru mine a fost Viorel Vîlceanu, redactor și șef al Redacției Actualități; rebusist remarcabil, care era o enciclopedie ambulantă aproape în orice domeniu: matematică, astronomie, istorie, geografie, limbile română și rusă, plus un om extraordinar. Era așa de bun la suflet, încât calitatea asta îl împiedica să aibă o foarte mare autoritate, dar îți era imposibil să-l indispui, fie și numai cu un cuvânt – atât de mult respect impunea. Ei au fost oamenii pe care i-am admirat cel mai mult – nu și modelele mele; m-am ferit întotdeauna să am idoli, pentru că riști să le semeni mai mult decât ție însuți. Eu sunt de părere că e mai bine să nu ai modele sau, dacă ai, să încerci să nu le imiți.
– Interviurile pe care le-ai făcut devin, acum, transcrise, dialoguri publicate; unde pot fi găsite?
– De-a lungul timpului, am realizat peste 1.000 de interviuri; dintre cele păstrate – cam 900 –, am selectat vreo 300, care, în cea mai mare parte, deja au apărut în diverse publicații: Luceafărul și Memento Mori, reviste cu caracter cultural – ambele din Botoșani, Lumina, ziar creștin ortodox, Certitudinea și Arta sunetelor, reviste cu profil istoric și, respectiv, muzical – toate trei din București și altele. Intenționez să le adun și să le public în câteva volume, pentru că una este să te adresezi cititorilor unor publicații și alta e să lansezi pe piață o carte la care are mai multă lume acces. Am mai avut o tentativă de a mă adresa vechilor și mai noilor mei ascultători prin intermediul unei emisiuni de radio, pe care am vrut să o transmit de acasă; din punct de vedere tehnic, totul era rezolvat, dar m-am izbit de legea drepturilor de autor, care nu-mi permite să difuzez muzică în mod gratuit, iar, fără ilustrație muzicală, nu concep astfel de programe – mai ales cele despre Basarabia, unde cântecul e la el acasă.
– Cum vezi viitorul radioului public în era digitalizării, a tehnologiilor informaționale și a concurenței acerbe?
– E o întrebare grea, pentru că mă silește să dau răspunsuri sincere, care nu-mi convin. În primul rând, din punctul meu de vedere, radioul este net superior televiziunii. Prin natura tehnică, este mult mai rapid și mai ușor conectat cu evenimentele de la fața locului; apoi, când asculți o voce îți poți folosi fantezia, poți visa și plăsmui tot felul de mistere, pe când, ca telespectator, imaginea nudă te pune în fața unei informații concrete, fără a mai avea posibilitatea să-ți închipui și ce s-ar putea afla dincolo de ea. Din acest motiv, nu am deschis niciodată camera video în timpul emisiunilor, fiindcă am considerat că nu eu trebuie să atrag atenția, ci să las auditorilor șansa de a-și elibera gândurile și de a le urma acolo unde-i poartă vocea. În privința viitorului radioului – și aici e momentul meu de tristă sinceritate – noile tehnologii îl fac să bată, ca și pe alte mijloace clasice de transmitere a informației, în retragere; acum, Internetul este foarte la îndemână din punct de vedere informațional, documentar, muzical etc. – chiar dacă nu e sursa cea mai sigură – și te fură. Radioul, care, după părerea mea, este cea mai serioasă instituție media, a pierdut pași și cred că va mai pierde, până când lumea se va re-stabiliza la cotele care să-i permită să aprecieze ceea ce e demn de prețuit. Nu știu când se va întâmpla asta; eu sunt foarte sceptic din acest punct de vedere.
– Despre viața ta de familie, ce-mi poți spune?
– Asta e o altă poveste, pe care o voi scurta. Într-o zi, un prieten din studenție, care era medic de familie, m-a invitat să-i vizitez cabinetul medical dintr-un sat din județul Botoșani. Am mers și, odată ajunși acolo, mi-a spus: „Hai să-ți arăt un cabinet de planning familial într-un sat apropiat!” Eu, care eram sătul, într-un fel, de oraș și voiam să mai merg pe la țară, am acceptat cu plăcere. Acolo, ne aștepta, cu masa pusă, viitoarea mea soție, și ea medic de familie. N-a fost nimic aranjat, nu s-au sfătuit între ei; fiind prieten cu amândoi, el a vrut doar să ne cunoaștem și, probabil, știindu-mă „de pe drumuri”, ne-a pus față în față. N-a fost dragoste la prima vedere, ci un soi de compatibilitate încă de la început, ceea ce m-a făcut să revin. După mai puțin de o jumătate de an, ne-am căsătorit; imediat, s-a născut prima noastră fetiță, Iris, și după patru ani, a venit pe lume și cea de-a doua, Ines, de care sunt nedespărțit aproape oriunde mă duc.
– O anumită vreme…
– Poate, dar ea ne-a spus că nu se va despărți niciodată de noi și de țara ei.
– Cum te-ai împărțit între profesie și familie?
– De când ne-am cunoscut, în 1997, timp de 23 de ani, am navetat aproape în fiecare weekend. Pentru mine, șansa de a fi în două părți mi-a întărit căsnicia; când eram în Iași, mi se făcea dor de casă, iar, când stăteam cu ai mei, mi se făcea dor de radio. Variația asta m-a făcut să trăiesc, din plin, în ambele locuri; îmi lipseau amândouă și le aveam, în același timp, pe ambele. Nu o recomand ca rețetă, dar, pentru mine, a fost.
– Mi-ai spus, cândva, că ți-ai găsit un echilibru în familie…
– În primul rând, în familie, deși profesia a fost înaintea ei. Întâlnirea cu soția a coincis cu un eveniment dramatic din viața mea; cu ceva timp înainte, mama a fost diagnosticată cu cancer și am știut, de la început, ce înseamnă asta. Eu sunt încarnarea ei – îi semăn de la fizic și până la suflet. Atunci, mi-am dat seama că se apropie, cu pași repezi, o zi în care voi rămâne descoperit, pentru că, fără ea, mă simțeam ca în romanul lui Hector Malot, Singur pe lume. Și, în zilele acelea de cumpănă, s-a întâmplat să o întâlnesc pe soția mea. Nu au avut parte una de alta decât vreo jumătate de an, dar au empatizat foarte mult; uneori, ea îmi spune: „Voi trăi mereu cu regretul că nu am avut-o pe mama alături.” – atât de bine s-au înțeles.
– Ce au fost părinții tăi?
– Mama a fost învățătoare, iar tata – profesor și directorul celor două școli și al căminului cultural din sat. Sigur că atmosfera intelectuală din casă m-a marcat; una e să crești, fie și cu o educație sănătoasă, în casa unor oameni simpli, dar fără acces la o bibliotecă, de exemplu, și alta e să ai, în fiecare zi, niște modele intelectuale lângă tine. Inevitabil, m-am apropiat de cărți; sunt un sclav al lor și le-am iubit cu patimă. Îți dai seama de asta nu numai dacă-mi vezi biblioteca, ci doar simțindu-mi bucuria de a lectura un volum, pentru că nu mă împac cu ideea de a citi o carte din Internet – eu trebuie s-o țin în mână. Ei, asta mi se trage din copilărie și cred că pe toți ne urmărește începutul de drum care ne-a fost dat.
– Cum arată biblioteca ta?
– Am adunat peste 20.000 de volume și mi-e greu să renunț la cărțile care, între timp, nu mai corespund – fie pentru că le-am citit, fie fiindcă, acum, am alte gusturi, fie pentru că au apărut într-o perioadă în care nu se putea scrie orice. Toate însemnă o amintire pentru mine – până și romanele din copilărie, în care, de exemplu, comsomoliștii făceau reuniuni dansante prin Siberia. Ca o paranteză, la patru ani și jumătate am avut fișă personală la biblioteca din sat.
– Cum reacționezi atunci când ai surpriza de a vedea o carte pe care nu te așteptai să o găsești?
– Dacă e o lucrare extraordinară, prima reacție e un soi de tremur, adică vibrez la propriu; o iau în mână, o deschid la cuprins ori la fotografii și intru direct în epocă sau în subiect. Evident, soarta cărții e deja pecetluită, dar, până o cumpăr, n-am răbdare să n-o răsfoiesc îndelung.
– Astăzi, am fost împreună într-o călătorie de vis; ce ți-a plăcut mai mult în acest voiaj?
– Pe mine, dacă mă duci și într-o râpă din Basarabia, îmi place mai mult decât orice peșteră din România. Pentru sufletul meu, acesta e un pământ sfânt și, de cum trec granița, intru pe un tărâm cu totul special, fiindcă am un cult pentru Moldova de la est de Prut. Așa că simpla prezență pe orice traseu de aici mă fascinează – și nu fac risipă de cuvinte. Dar, dacă e să aleg ceva anume din ceea ce am văzut azi, m-aș opri, datorită patimii mele mai vechi pentru istorie, locurile și oamenii de altădată, la Casa-muzeu Alexandru Donici din satul Donici, raionul Orhei, unde am avut norocul unui ghid extrem de documentat și de amabil, și la Conacul Balioz din satul Ivancea, același raion, unde, deși n-am mai găsit decât niște urme ale civilizației de odinioară, am reușit să mă reîntâlnesc cu trecutul. Dar nu pot să trec nici peste Orheiul Vechi, cu mănăstirea rupestră, în care, deși am mai fost pe acolo, nu am reușit să intru; am trecut, pur și simplu, pe lângă ea și așa se face că, astăzi, am văzut-o pentru prima oară. Știu, de pe acum, că mă voi hrăni multă vreme cu aceste amintiri, pe care, azi, n-am făcut decât să le colectez. Viața din ele voi trăi-o abia de mâine sau după câteva zile în care aducerile-aminte se vor așeza. Din cauza asta, nu pot sta departe de acest pământ și voi reveni rapid; în ultimele patru luni, am fost de tot atâtea ori și deja am programat următoarea vizită până la sfârșitul anului. Indiferent de anotimp, colțul acesta de lume îmi lipsește cum nu-ți poți închipui; atunci când nu sunt aici, mă hrănesc cu amintiri, cu monografiile și albumele ce i-au fost dedicate, cu contactele telefonice și mesajele pe care le schimb cu voi, dar Basarabia însăși, cea autentică, n-o pot regăsi decât la fața locului. Pentru că eterna și fascinanta Basarabie nu are egal.
– Îți mulțumesc mult pentru destăinuirile tale.
– A fost o plăcere să-mi reamintesc.
Florin Bălănescu
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania