Maria Mocanu (născută Ciorbă) a văzut pentru prima oară lumina zilei la 12 decembrie 1954, în satul Giurgiulești, raionul Cahul, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (astăzi, în Republica Moldova). Este cercetător științific în domeniile folclorului și al etnografiei, profesor, editor, scriitor, jurnalist, realizator și prezentator de emisiuni de radio și de televiziune, cantautor de muzică folk și interpret de romanțe, colinde și muzică populară. Este căsătorită și are două fiice. A urmat școala medie din satul natal (1962-1972) și Facultatea de Filologie a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chișinău (1972-1976). În calitate de cercetător științific, a participat la mai multe conferințe și simpozioane de specialitate și a efectuat expediții folclorice în Republica Moldova, România, Serbia și Ucraina. A fost referent principal pentru cultură, învățământ, știință și culte în cadrul Președinției Republicii Moldova (2010-2012). A debutat ca solistă de muzică folk la Radio Moldova (1980) și a apărut în filmele „Mihai Eminescu – închinare” (1989) și „Din datină de țară” (1990). A fost prezentă în emisiuni de radio și televiziune din Austria, Elveția, Republica Moldova, România, Rusia și Ucraina. A susținut spectacole în mai multe țări, între care Austria, Elveția, Franța, Italia, Republica Moldova, România, Rusia, Serbia, Ucraina și Ungaria. Este autoarea volumelor „Giurgiulești. Monografie etnofolclorică” (1999), „Lin-pelin. Culegere de folclor” (2001), „Interviuri în do major” (2004), „Colinde din sudul Basarabiei” (2007), „Fața soarelui. Povestiri pentru copii” (2012), „Cum să rușinezi moartea. Poeme din Lunca Prutului” (2020) și „Dor de izvor. Interviuri în si bemol” (2023), precum și coautoarea lucrărilor „Calvarul deportărilor” (2000), „Memoria refugiului” (2000), „Localitățile Republicii Moldova. Itinerar documentar-publicistic” (2006), „Casa părintească nu se vinde. 100 de cântece din repertoriul lui Mihai Ciobanu” (2008) și „Folclor românesc de la est de Nistru, de Bug, din nordul Caucazului” (2009). A publicat peste 100 de articole în presa scrisă din Basarabia. A editat albumele „Spune-mi ceva” (1998), „Secunda care sunt eu” (2008) și „De n-ai fi tu, iubire” (2022) – muzică folk, „Sus, mai sus, pe lângă cer” (2000) și „Vă colind colindul mare” (2006) – colinde, „Ce să fac eu dorului?” (2004, reeditat în 2006) și „Dorul de mine s-a prins” (2006) – muzică populară. Este producătorul altor trei discuri și figurează pe mai multe compilații colective. A primit mai multe distincții în țară și peste hotare, fiind deținătoarea Marelui Premiu al Festivalului Internațional de Muzică Folk „Galbenă Gutuie” (1991), precum și laureat al Festivalului Republican de Folclor Tradițional „Tamara Ciobanu” (1991) și al Concursului Republican de Romanțe „Crizantema de Argint” (2004). A fost distinsă cu titlurile de Artist al Poporului (2011) și Cetățean de Onoare al localității Giurgiulești (2015). Este membru al Uniunii Muzicienilor din Moldova (din 2004), al Uniunii Jurnaliștilor din Moldova (din 2009) și al Uniunii Scriitorilor din Moldova (din 2014).

Maria Mocanu este cea mai importantă voce actuală a muzicii folk de peste Prut, al cărei succes este fundamentat pe autenticitatea muzicii sale, pe forța de expresie și pe originalitatea stilului interpretativ. Despre viața și cariera sa artistică, precum și despre realitățile de astăzi din Basarabia, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 16 noiembrie 2023, la Iași.

• – Bun venit la Iași, Maria Mocanu!
• – Mulțumesc și bun găsit!
• – De unde vii? Spune-mi câteva cuvinte despre obârșia ta.
• – Provin dintr-un sat cu oameni extraordinari, care vorbesc o limbă română foarte frumoasă – atât de curată, încât pe vremea comuniștilor nu li se permitea redactorilor de radio și televiziune să meargă în satul meu: „Nu aveți ce căuta la Giurgiulești, pentru că acolo se vorbește prea românește!” Dincolo de asta, în sat există un repertoriu de colinde bogat și absolut spectaculos, pe care localnicii îl păstrează cu sfințenie.
• – Cât de hotărâtoare a fost obârșia ta pentru cea care ești astăzi?
• – Enorm! În primul rând, părinții mei, care au fost foarte muzicali. Mama avea o voce minunată, iar tata era un instrumentist autodidact foarte bun; cânta la fluier, caval, clarinet și la alte instrumente, fiind foarte pasionat. Și, în general, în satul nostru cânta multă lume, erau numeroși rapsozi, iar eu am crescut în acest mediu și, prin urmare, a fost firesc să cânt și eu.
• – Vorbește, te rog, despre actuala ta familie.
• – Sunt căsătorită, iar soțul meu, Anatol, este un talentat și cunoscut artist plastic de la noi, cu studii la Moscova și multe expoziții, care a și predat la instituții de profil. Ambele fiice ale noastre l-au moștenit atât pe el, pentru că și ele pictează, cât și pe mine, fiindcă au voce și ureche muzicală. Cea mare, Daniela, a făcut filologie, marketing și relații cu publicul, dar a studiat și pianul, iar cea mică, Rodica, a urmat artele plastice (design vestimentar). Amândouă sunt căsătorite, trăiesc în Elveția și mi-au dăruit trei nepoți.
• – Personalitatea ta artistică traversează mai multe genuri muzicale: folk, colinde, romanțe și muzică populară; de care dintre ele te simți mai apropiată?
• – Nu pot spune că-mi place mai mult un gen decât altul; depinde de starea sufletească, de spațiul în care mă aflu și de ceea ce se întâmplă în jur. De aceea, de fiecare dată, mă orientez la fața locului. Am, însă, un cult pentru folclor, care se află încă din copilărie în sufletul meu; am umblat mult prin sate, l-am studiat și pot afirma că muzica noastră populară este marea minune a supraviețuirii poporului român.
• – De mai multă vreme, promovezi folclorul în emisiuni radiofonice; oferă câteva detalii.
• – De 12 ani, fac o emisiune de etnologie, intitulată Dor de izvor, care, pe lângă muzică, include și informații despre portul tradițional, meșteșugurile, obiceiurile și tradițiile populare. Cred că e o emisiune bună, pentru care Ministerul Culturii mi-a și acordat un premiu special. La sfârșitul fiecărei ediții, primesc foarte multe mesaje de dincoace și de dincolo de Prut, care, pentru mine, contează foarte mult.
• – Voi, artiștii Basarabiei, ați contribuit și înainte de 1989, și după aceea, la redeșteptarea națională de acolo; povestește puțin despre asta.
• – Eram foarte solicitați să cântăm la diverse întruniri, la manifestări culturale, la mitinguri și în circumscripții electorale; ne luam chitarele și plecam fără nicio pregătire, pentru că nu aveam nevoie de cine știe ce aparatură pentru a ne face auziți. Atunci, era foarte important să impunem în alegeri oameni de calitate, iar noi mergeam să-i susținem peste tot; așa au intrat în primul Parlament al Moldovei scriitori, artiști, jurnaliști și mulți alți basarabeni care să reprezinte cauza românească.
• – Ecoul pe care l-ați trezit atunci în oameni s-a mai atenuat între timp?
• – În anii aceia, a fost altceva; eram cu toții pe baricade și speram că vor veni vremurile bune, dar, pe parcurs, au apărut dezamăgirile. Din patriotice, repertoriile noastre au devenit mai lirice și, încet-încet, starea aceea de efervescență s-a diminuat.
• – Unde se păstrează mai mult românitatea în Basarabia și ce șanse întrevezi unui viitor comun?
• – Acolo unde m-am născut, pe malul Prutului, românismul e la el acasă; în locurile acelea, se vorbește românește, se păstrează tradițiile, iar oamenii votează cum trebuie. Și, în general, la țară, situția e asemănătoare; am fost de foarte multe ori în satele basarabene și am văzut cum casele de cultură au fost renovate, bibliotecile au destule cărți românești, starea de sprit este alta și, în ansamblu, e o altă atmosferă. Majoritatea oamenilor sunt pro-Europa, unii dintre ei sunt unioniști, însă sunt și destui de partea rușilor. În schimb, în sud, există o populație de găgăuzi și bulgari care trăiesc compact, cărora le e teamă de faptul că nu cunosc limba română și au un mare disconfort din cauza asta; nici n-au fost motivați s-o învețe și, din acest motiv, ei sunt pro-ruși. Nu mai vorbesc de Transnistria, unde realitatea e și mai tristă.
• – Crezi că România s-a implicat suficient în sprijinul vostru?
• – S-au făcut multe: au fost reparate școli, grădinițe, case de cultură, spitale și alte instituții, au fost livrate cantități importante de energie, combustibili și echipamente, s-a investit în infrastructură, au venit diverse ajutoare, mulți specialiști și așa mai departe. Țara ne-a dat de atâtea ori o mână de ajutor atunci când am fost în impas; și am tot fost…
• – Totuși, vocile răspicate în favoarea Unirii au fost mai prezente și mai numeroase acolo decât aici…
• – De-a lungul anilor, în Basarabia au existat multe partide unioniste, dar s-au bătut între ele și am impresia că, în realitate, au luptat împotriva Unirii; la un moment dat, chiar m-am gândit că au fost înființate special ca să abată atenția. Nu știu de cine au fost făcute și, de aceea, niciunul nu m-a convins să ader la programele lor, mai ales că nu aveam încredere în personajele pe care le propuneau.
• – Întrevezi un viitor comun?
• – Acum, mai multă lume susține că viitorul nostru va fi în Uniunea Europeană – se spune că așa ar fi mai ușor și mai bine. În 1989, când s-au produs revoluțiile noastre, n-am crezut că ar putea dura atât de mult fără să ne unim – și, iată, de atunci au trecut 35 de ani. Nici noi n-am întreprins suficient în direcția asta, dar și K.G.B.-iștii au făcut tot posibilul ca Unirea să nu se realizeze. Totuși, eu cred că, într-o zi, se va înfăptui oricum.
• – Cu ce ochi privești România când te gândești la ea?
• – Mie, țara mi-e tare dragă; am admirat dintotdeauna luminile de la Galați, fiindcă m-am născut chiar vizavi, și am trecut încoace încă de la primul Pod de Flori, când am văzut pentru întâia oară orașul înspre care am privit mereu cu atâta curiozitate și interes. Am mai fost și în alte orașe românești, dar cel mai apropiat de sufletul meu este Iașiul, cu parfumul lui, unde am venit și am cântat cel mai des, având ocazia să cunosc mulți oameni de cultură de aici.

Florin Bălănescu