„Eu vreau să întăresc șira spinării la români.”
Publicat: 11 de. 2022
Republicat: 16.03.2023

Nicolae Covaci s-a născut la 19 aprilie 1947, la Timișoara și a absolvit Institutul de Arte Plastice din același oraș. Este compozitor, chitarist, cântăreț, textier, pictor și grafician cu expoziţii în Germania, Spania şi România, sculptor în bronz şi în lut. A fost căsătorit și nu are copii. În anul 1961, a fondat la Timișoara formația Sfinții (care a debutat în anul următor), devenită ulterior Phoenix și cunoscută în străinătate sub numele Transsylvania Phoenix. Ca lider al grupului, a imprimat acestuia diverse orientări stilistice: beat, rock psihedelic, rock progresiv, blues rock, ethno-rock, hard rock și rock simfonic. În anul 1976, a emigrat legal în Olanda (la Amsterdam), în anul 1977 s-a stabilit în Germania (la Osnabrück), iar din anul 2002 locuiește în Spania (la Moraira). Figurează pe toate discurile formației, în diverse compilații, precum și în coloanele sonore ale filmelor „Canarul și viscolul” (1969), „Agentul straniu” (1974) și „Nemuritorii” (1974). A susținut peste 2.000 de spectacole în Franța, Germania, Spania, Canada, Statele Unite, Marea Britanie, Cehoslovacia, Polonia, Republica Moldova și România. Este autorul volumelor „Phoenix. Însă eu…” (1994), „Phoenix. Însă eu, o pasăre…” (2014, reeditare), „Phoenix. Giudecata înțelepților” (2014), „Interviuri. 1971-2016” (2017), „Nicolae Covaci. Pictorul” (2019) și „Phoenix 60 în interviuri” (2022, reeditare). A primit diploma „Distincția Culturală” (2003), Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler (2007) și titlul de Cetățean de Onoare al municipiilor Ploiești (2007), Timișoara (2007) și Hunedoara (2017).

Nicolae Covaci reprezintă un simbol autentic al verticalității și rezistenței nedezmințite prin muzică, de peste șase decenii viața și cariera lui artistică identificându-se cu aspirațiile de libertate și demnitate ale românilor. O bună parte dintre gândurile, sacrificiile și izbânzile sale le-a rememorat în interviul care urmează, realizat la 7 noiembrie 2019.

– Te salut, Nicolae Covaci!
– Ziua bună!

– Suntem după o oră de la ultimul vostru concert de la Iași; cum și unde i-ai găsit pe cei care au cântat astă-seară lângă tine?
– Cine caută găsește. Pe Vladi și Lavinia Săteanu, mi i-a adus Cristi Gram – deci, basistul și violonista. Pe Cristi, l-am descoperit acum vreo 15 ani; era sportiv la ora aia… Umbla pe munți cu bicicleta prin prăpăstii și mi-a plăcut de el. Dar a luat-o în altă direcție – lui îi plac Dream Theater și alții la fel. Are o tehnică extraordinară, numai că la mine nu e nevoie de tehnică, să-mi arăți ce repede știi să cânți; îl strunesc, dar el suferă. De aceea, ai văzut că la sfârșitul concertului am lăsat un spațiu larg în care fiecare „și-a dat drumul”. Iar Flavius Hosu, bateristul, e de pe altă planetă; pe vremuri, când avea șase ani, a apărut din senin pe scenă la Sala Palatului, s-a dus la Țăndărică și a început să bată și el în tobe. Cine l-a adus acolo? Lui Ovidiu, nu-i venea să creadă! Atunci, l-am pierdut din vedere, dar, pe urmă, când m-am apucat să refac formația, el a avut la televiziune o apariție nemaipomenită și, tot atunci, l-am descoperit și pe Andrei Cerbu, fostul chitarist; așa am încropit noua formație.

– A câta formulă e asta?
– Nu mai știu să-ți spun… Au trecut peste 60 de oameni prin Phoenix, dar n-am dat afară pe nimeni; și-au făcut un nume și o poziție și s-au dus să-și facă afacerile lor personale. M-au trădat unul după altul. Dar am descoperit un lucru care mă ține și mă încurajează: muzica se ascultă și cu ochii închiși; ba, cel mai bine se ascultă pe întuneric, dacă vrei s-o simți; nu cu lumini, fumuri, costume și nu mai știu ce, care te derutează. Asculți notă cu notă vibrația și energia aia… Ei, când suntem pe scenă, lumea vine să asculte piesele; dacă ai observat, când au recunoscut un cântec, au făcut: „Uaaau!!!” Cu alte cuvinte, piesele s-au impus, nu cântăreții.

– Și ai mai spus tu o vorbă cândva: „Muzica înseamnă, în primul rând, melodie, nu text.”
– Bineînțeles; păi, uite, cânt cu Gheorghe Zamfir lângă mine, ăsta suflă cîteva note și vezi lumea în sală curgându-i lacrimile. Și n-a scos un cuvânt! Deci, poți emana de pe scenă o anumită energie, care intră în rezonanță cu cea a publicului din fața ta. Dintr-o dată, poți face zece mii de oameni să plângă, să râdă, să sară din scaune sau să danseze fără să spui o vorbă; arta cuvântului este ultima. Mai rar se întâmplă ca textul să susțină exact starea aceea și construcția emoțională; uite, sunt mulți, în multe țări, la care textul spune una, iar melodia – alta.

– În ce măsură ți-au determinat părinții cariera artistică și devenirea ca om?
– În primul rând, eu n-am avut parte de tată, pentru că, el fiind legionar, a fost arestat când m-am născut și maică-mea a divorțat ca să n-am probleme; a făcut vreo zece ani la canal, săracul de el, așa că am crescut fără tată. Influența mamei a fost o morală foarte clară și rece: cinste, respect și eficiență – asta am învățat de la ea. Tot ea mi-a finanțat lecții de pian, de acordeon, de chitară și de sport, mi-a plătit tot ce-mi trebuia, plus tot soiul de aparate; pentru toate astea, trebuiau, desigur, bani, dar maică-mea era croitoreasă și câștiga foarte bine. Toată nobilimea Timișoarei venea la ea să-și comande haine; și costumele noastre, în bună parte, tot ea le-a făcut. M-a bătut de m-a rupt, dar îi mulțumesc la infinit că m-a clădit așa cum sunt. La fel funcționez și eu: cer aceleași repere pe care le-am primit de la părinți. Astăzi, n-ai voie să te atingi de copii, pentru că le strici personalitatea, dar asta se clădește prin educație și informație – numai temperamentul se moștenește. Tineretul de azi nu are repere, din păcate.

– Ați început în 1962, la Timișoara, pe când vă numeați Sfinții; erai în liceu, cred…
– Da, eram la brigada artistică a Școlii Medii numărul 2, cu care am luat locul I pe țară; eu eram instructorul brigăzii, care s-a desființat, dar trupa a rămas. Dintre cei din prima formulă, mai era doar Moni Bordeianu, la tobe.

– Prin ce a rămas formația Phoenix până în anii ’70? Ce contribuții a avut în peisajul muzical autohton?
– Piesele de atunci erau foarte ușor de interpretat și rămâneau în ureche; ascultă Vremuri sau Canarul – sunt simple, fără complicații, dar e greu să creezi așa ceva, pentru că e mai ușor să bârâi și să faci un milion de note și de improvizații. Pentru alea, îți trebuie tehnică, fiindcă orice instrumentist trebuie să stăpânească instrumentul, dar să nu faci abuzuri; ori astăzi, toți complexații nu compun, ci fac tot soiul de aiureli. Am ascultat un disc cu John McLaughlin și Santana, unde face McLauglin: „brrlubrrlubrrlubrrlu…” și nu mai termină, după care vine Santana, din când în când: „ti-dau-ti-du-dau…” Uite-așa se cântă!

– Ce te-a determinat să virezi de la stilul beat al acelor ani la etno-rock și cum ai început acest nou drum??
– În ’71, după întoarcerea lui Ceaușescu din Coreea, el a cerut ca toată arta românească să se bazeze pe folclorul nostru autentic – un lucru bun, de fapt –, dar formațiile care cântau la mare, unde erau la modă bluesul și jazzul, s-au blocat și acum nu mai știau ce să facă. A fost un an foarte ciudat… Întâmplător, am găsit în pivnițele Electrecord-ului niște ritualuri și datini precreștine, înregistrate pe cilindrii de ceară al lui Edison, care erau copiate pe benzi de magnetofon. M-am dus acasă cu înregistrările alea, le-am ascultat cu Ioji [Josef Kappl] și plângeam; ne curgeau lacrimile întruna, părul ne stătea vâlvoi și aveam frisoane ascultând… O putere de expresie și o intensitate emoțională ce aveau cântecele alea… e greu de povestit. Am rămas uluiți, dar și blocați. După o vreme, i-am spus: „Hai să facem o sinteză, să încercăm să intrăm în sistemul ăsta, care, și armonic, și ritmic, e fascinant!” Și așa am îndrăznit să facem primul disc, ce se cheamă Cei ce ne-au dat nume, care astăzi mi se pare copilăresc și naiv, dar care a spart gheața și a deschis un drum nou. Pe urmă, piesele s-au mai copt, s-au mai rotunjit și a urmat Mugur de fluier, după care ne-am dat drumul și ne-am făcut de cap la Cantafabule.

– Am văzut lista inițială a pieselor primului album, care trebuia să fie dublu, și m-a uluit ce era acolo și cât s-a pierdut pentru totdeauna din cauza cenzurii. Proiectul acela nu va mai putea fi refăcut, pentru că nu ar mai suna la fel…
– Același lucru mi se întâmplă și astăzi; am descoperit pe Valea Timocului o variantă a Mioriței, în care, atunci când oaia fermecată îi spune ăluia: „Vezi că ăștia doi ți-o trag!”, el nu zice: „Spune mamei mele că m-am însurat și la nunta mea a căzut o stea și tralala…” Nu. Îi ia și-i dă cap în cap pe ăia. Și am făcut Antemiorița, cu muzică, cu texte, dar nimeni nu m-a sprijinit s-o pun în scenă; că-mi trebuiau niște interpreți, niște costume și alte lucruri… N-am reușit.

– Eu am ascultat o parte din acest proiect și ar fi mare păcat de ce-i acolo ca să-l lași să moară…
– O piesă frumoasă, de succes, a cântat-o Bogdan Munteniță la televizor; una cu un ciobănaș… Uite, eu am vreo 180 de cântece, dar nu le pot cânta pe toate; ca să facem un pod peste timp, am selectat unele mai vechi, altele mai noi și la momentul ăsta e necesar să încurajăm publicul. Eu vreau să întăresc șira spinării la români, că behăie toți ca oile, dar unul nu pune mâna pe bâtă; fiecare încearcă să se acomodeze, să facă slalom și să-i păcălească pe ceilalți.

– Spuneai că ai făcut aproape de unul singur, cu încasările din munca de artist plastic, și cântece, și discuri, și concerte… Chiar nu poți să scoți și acest disc, „Antemiorița”, la care nu numai eu țin foarte mult?
– În primul rând, nu mai am bani și lumea nu știe – nici nu trebuie să știe – că eu vin în România ca să-mi câștig existența; când n-am să mai pot cânta, o să mor de foame. Eu n-am o pensie, o indemnizație, n-am nimic; deși țării ăsteia i-am adus miliarde și miliarde de lei, n-am un cent de la ea. Deci, nu e țara mea; îmi pare rău.

– Revenind la folclorul românesc, el are esență, dar n-are întotdeauna rafinament; iar voi cu asta ați venit – cu haina muzicală de profesioniști…
– Sigur că da. Noi am sintetizat temele acelea, care erau pline de emoție, pentru că muzica așa a apărut – din emoție; niște strigăte, niște bocete… Și așa, încetul cu încetul, s-au așezat cântece rituale, legate de evenimente. Însă noi eram o formație, totuși, mai modernă și am încercat să facem o sinteză, adică să scoatem esența, dar să o interpretăm modern și, în bună parte, am și reușit.

– Florian Pittiș a propus – și nu mi s-a părut deloc deplasat – să fii primit în Academia Română pentru merite incontestabile în sinteza folclorului arhaic românesc…
– Nu interesează pe nimeni.

– Ce ar fi fost formația Phoenix dacă nu ar fi intervenit amestecul brutal al cenzurii din anii ’70?
– Oricum, piesele noastre – inclusiv cele din anii ’60 – au niște teme; ori oamenii pleacă de la un concert Phoenix cu temele astea în ureche, nu cu zgomot. Acesta e secretul succesului nostru. Noi de aceea cântăm – ca să dăm. Eu am învățat de la nemți, care au o vorbă foarte frumoasă: „Geteilte freude ist doppelte freude”, adică „O bucurie împărtășită e o bucurie dublă.” Păi, dacă toți am face asta, atunci am vedea că raiul nu e în cer, ci aici, pe pământ, dar nu-l vedem. Însă nu se întâmplă așa, pentru că individualismul și egoismul sunt astăzi calitățile cele mai mari. Fiecare face rău cât poate și zice: „Dumnezeu o să ne ajute!” Dar Dumnezeu are probleme mari la ora asta, iar societatea se dărâmă; asta nici nu mai e societate.

– Cum s-au născut cântecele tale de succes? Îți pui capul între palme sau te vizitează inspirația fără voia ta?
– Trebuie să am o anumită stare și, dacă o am, iau instrumentul și construiesc ritmuri, armonii. Eu am nevoie de niște construcții; ai observat că, pe lângă linia melodică susținută de solist, în spate există o alta, ritmică, ce clădește o arhitectură muzicală ca o piramidă, căci există o anumită structură – A, B, C și așa mai departe. Apoi, mai adaug niște efecte și, când am terminat, chem textierul și discutăm despre ceea ce vreau să iasă; eu îi dau numărul de silabe și accentele, iar el trebuie să facă textul exact pe ele. Dacă și textierul intră în starea aia și simte ceea ce-i spun, atunci iese; noi avem și destule texte foarte frumoase, dar nu-i ușor.

– Așa s-a născut și „Mica țiganiadă”?
– Bine, aici m-a ajutat foarte mult și textul. Piesa este, însă, originală, în măsura 10/8, care nu prea se știe și nu se practică; cei mai mulți nu se ocupă cu ritmuri din astea și cântă în 4/4 sau 3/4. Dar noi, fiind bănățeni, eram împrieteniți cu ritmul axac, 7/4 – la fel cântă și sârbii, tot în 7. Așa mi-a ieșit și Baba Novac.

– Cât de important este un solo de chitară în contextul unui cântec?
– Un solo trebuie să fie esența piesei, să o sintetizeze și să o reprezinte. Pe vremea mea, când deschideai radioul la mijlocul unui cântec, îl recunoșteai după numai câteva măsuri; ori astăzi, se fac solouri alambicate, în care fiecare vrea să arate ce tehnică are, dar care nu exprimă piesa, neavând nicio legătură cu ea.

– V-ați axat pe haiducie; ați făcut-o pentru că prindea la public sau pentru că era nevoie să prindă?
– Subliminal, aveam în noi dorința de a fi haiduci, fiindcă la vremea aceea erai obligat să faci o serie de lucruri care nu-ți conveneau; iar noi nu le făceam, dar eram periclitați. În primul rând, purtam păr lung, barbă și pantaloni evazați; când te prindeau pe stradă, erau grupuri de elevi și studenți, împreună cu milițienii, care te tundeau și-ți tăiau pantalonii; ori eu făcusem rost pentru toată formația de niște adeverințe de la industria cinematografică, în care scria că avem obligația de a purta păr lung și barbă, pentru că jucăm în filme.

– Te-ai gândit să pui pe muzică istoria atât de veche a acestui neam?
– Noi asta facem cam tot timpul, dar o operă rock nu mai scriu, că sunt foarte dezamăgit și nu merită. Eu nu mai scot niciun disc, pentru că, dacă-l pun într-o prăvălie cu zece euro, șase îmi iau ei fără să miște un deget; rămân cu patru, dintre care doi mă mai costă ca să-l multiplic, așa că până la urmă rămân numai cu doi. De exemplu, discul Vino, Țepeș! m-a costat 65.000 de euro, cu o formație nouă, pe care am ținut-o o lună la Sinaia, o lună la Azuga și o lună la Mangalia, iar apoi am venit la București și am înregistrat discul. Eu nu aveam banii ăștia; norocul meu e că l-am cunoscut pe Albin Budinsky, șeful de la DB Schenker, care ne mai ține spatele, cât de cât. Avem și un microbuz de la el și ne-a dat acei bani, pe care i-am plătit înapoi cu câteva zeci de tablouri.

– Ai spus în repetate rînduri: „Eu sunt chitarist amator; de fapt, sunt artist plastic.”…
– Da, sunt profesor de arte plastice.

– Într-o zi, e posibil să nu mai poți cânta la chitară; ai putea trăi numai din pictură?
– Până acum, n-am vândut niciun tablou! Am făcut cadou zeci de lucrări, unele deosebit de mari și ieșite din comun.

– Care e cea mai monumentală lucrare a ta?
– Cea mai mare e pe peretele din parcare al sălii de sport din centrul orașului Osnabrück, în Germania; are 45 de metri lungime, șase metri înălțime și reprezintă scene de luptă sportivă. Am făcut-o în 1986 și am numit-o Gladiator 2000.

– Ce te surprinde în lumea de astăzi?
– Dacă spun că am avut o tinerețe frumoasă, lumea se uită la mine și zice: „Covaci e nebun!” sau „Și atunci, de ce-ai plecat?” Păi, am tăiat-o pentru că aveam o influență așa de mare asupra publicului, că umpleam stadioane; și trebuia să ne oprească, fiindcă, deși eram interziși, spărgeam stadioane în continuare.

– Ați avut, totuși, libertate de mișcare; ați fost chiar și în străinătate.
– La Festivalul [Lira de Aur] de la Bratislava, [în Cehoslovacia, din mai ’73,] și la Festivalul [Discului] de la Sopot, [în Polonia, din octombrie ’73,] au fost singurele dăți când am fost trimiși undeva să reprezentăm țara. La ultimul, Ioji, basistul nostru, a făcut meningită; l-au dus cu salvarea la spital, iar noi trebuia să cântăm și eram disperați. Ne-a salvat Tamás Barta, chitaristul de la Locomotiv GT: „Nicu, cânt eu la bas!” A venit, am exersat puțin cu el și a cântat cu noi. În afară de asta, nici la Festivalul [Cerbul de Aur] de la Brașov n-am fost vreodată primiți. Cornel Chiriac s-a zbătut, săracul, pentru noi; s-a dus la Hotelul Aro de acolo și a dat foc într-o cameră în semn de protest. Atunci a tăiat-o în Germania, după circul ăla, iar singurele lui bagaje au fost benzile cu Phoenix. Pe noi, nu ne-au mai lăsat nicăieri și ne-au îngrădit în fel și chip, pentru că, pe atunci, am avut curajul să ridicăm un deget și eram și periculoși, și mai subtili; dar, deși piesele nu erau agresive, lumea înțelegea despre ce e vorba.

– Cum te-a marcat epoca comunistă?
– Am învățat multe pe vremea aia, când mi s-a trezit o anumită ambiție, care mă ține și astăzi. La mine, nu există decât bine și rău, iar eu nu suport răul. Pentru bine, sar și în foc și am demonstrat-o de atâtea ori; iar răul trebuie pedepsit și stârpit din fașă, fiindcă, altfel, nu-ți faci bine nici ție, nici celorlalți.

– Totuși, au existat și niște părți bune în toată acea cumplită prigoană dezlănțuită împotriva voastră; de pildă, reconsiderarea stilului formației sau empatia publicului românesc, pe care nu ați mai regăsit-o în altă parte…
– Pe mine, mă pasionează ideea de a putea întări șira spinării la români; mai toate piesele noastre nu sunt nici de dragoste, nici comerciale, ci sunt legate de acest popor și de această țară; pentru asta mă bat. Iar lumea mă ia de nebun: „Cu Covaci, nu te poți înțelege…”, „Cu Covaci, nu poți face afaceri…” Nu poți!

– Plecarea voastră din țara în care ar fi trebuit să vă exprimați până la capăt a fost – în egală măsură, poate – o descătușare și o dramă; care dintre acestea a atârnat mai mult?
– Dacă rămâneam în țară, eram terminați; pe mine, voiau să mă bage la pușcărie – două săptămâni m-au frecat la miliție până am renunțat la cetățenie și atunci și-au zis: „Hai, că scăpăm de el!” Și mi-au dat o hârtie în care scria că nu mai sunt cetățean român: „Te costă o mie de lei.” „Poftim o mie de lei!” Am plecat de la miliție acasă fără cetățenia română; am sunat-o în Amsterdam pe Marion, o olandeză, care a venit și ne-am căsătorit. A doua zi, am primit un pașaport roz, pe care scria: „Valabil 30 de zile – Amsterdam”. Am plecat în octombrie ’76 și, ajuns dincolo, eram ca turbat: „Cum, fără formație??” Ei rămăseseră în țară, le lăsasem instrumentele și le spusesem: „Cântați și exersați, că Moș Crăciun va veni…” Am umblat cu discurile pe la casele de producție și toți erau înnebuniți: „Vai, ce trupă bună! Hai să facem… Hai să dregem…” Zic: „Bun, dar îmi trebuie un contract.” „Nu, nu acum…” Eu nu știam cum funcționează lucrurile la ei. „Prima dată, imprimăm și, după ce avem înregistrările, găsim un management care să organizeze turneul și să vindem discurile.” Le spun: „Îmi trebuie contract, că nu pot să-i scot pe băieți!” „Nu, contractul îl facem după aceea.” Și vine cutremurul din ’77… Am cumpărat un camion, pe care l-am încărcat cu ajutoare și am venit în țară. La graniță, ăia: „Covaci, ce cauți aici?” „Am venit să vă ajut; uite, pentru sinistrați.” Am făcut șase-șapte concerte, după care i-am luat pe băieți și le-am zis: „Veniți mâine să vă dau banii pe turneu, că eu plec cu toată instalația – e a mea, eu am dat banii pe ea.” Noi eram în tren și camionul venea pe stradă – îl conducea un neamț care voia să ajungă organist la noi, deci și el și-a riscat viața. În tren, Baniciu: „Banii mei! Banii mei!” Îi zic: „Vino mâine să ți-i dau, când îi va primi toată lumea.” „Nuuu! Acum!” Îi spun: „Mă, ai rămas vreodată fără bani? Nu-i pot scoate aici, în tren.” – vagonul era arhiplin, iar valiza era ticsită cu „cărămizi” de bani; la ora aia, aveam bani de nu mai știam ce să facem cu ei. A făcut un scandal monstru acolo, în tren; atunci, m-am enervat, l-am dus la toaletă, unde am scos două „cărămizi” și i le-am dat, zicându-i: „Ține, da’ vii mâine la întâlnire!” A zis că vine; dar cine n-a mai venit a doua zi? Baniciu!

– Acum, altceva vreau să te mai întreb: cum ai putut supraviețui – și, odată cu tine, formația asta inegalabilă –, când atâția oameni te-au părăsit, te-au abandonat, te-au trădat, te-au înșelat, te-au amenințat și te-au cenzurat?
– …Dar și pe câți am băgat în spital! Că am făcut vreo opt ani de box și de karate, iar la 11 ani făceam înot și aveam deja echipament de scafandru. Noi eram băieții răi ai Timișoarei; de mic copil, eram cunoscut în oraș de „pârghiuță”.

– Totuși, cum ai putut să treci peste atâtea obstacole? De unde ai avut puterea asta?
– Am plătit niște prețuri gigantice – nu știe nimeni –, pentru că totul are un preț. Eu le spun alor mei: „Vrei să fii președintele Statelor Unite? Plătește prețul!” „Nu, că-i scump…” „Atunci, stai acasă!” Deci, trebuie să fii dispus să plătești și, de multe ori, prețul este foarte mare. Tu știi cum am fost pedepsit când m-am întors în țară… [Mama sa a fost ucisă în mod bestial.]

– Ești un personaj tragic; nu cred că mi-aș fi dorit să trăiesc viața ta…
– Nu; mai bine, nu. Am plătit niște prețuri pe care nu și le imaginează nimeni: am sacrificat și viață personală, și familie, și țară, și tot.

– Îți mulțumesc pentru timpul petrecut împreună și pentru tot ceea ce ai reprezentat și însemni în conștiința românilor.
– Și eu îți mulțumesc pentru colaborare și sper să rămânem în contact.

Florin Bălănescu