Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

EXILUL VREMELNIC AL POETULUI PE PĂMÂNT ŞI INTEGRAREA LUI ÎN NIMIC

Primit pentru publicare: 10 nov.2014.
Autor: Constantin MĂNUŢĂ

Postat de redacție: 11 nov.2014.

 

EXILUL VREMELNIC AL POETULUI PE PĂMÂNT ŞI INTEGRAREA LUI ÎN NIMIC

Întoarcerea  în nimic este unul dintre cele cincisprezece volume de versuri apărut la Editura Princeps Edit din Iaşi (a poetului Daniel Corbu, laureat al Academiei Române pentru poezie) scris de poetul, eseistul, prozatorul şi folcloristul Vasile Popovici, până la ora actuală.

Vasile Popovici se impune ca un nume de referință în peisajul liricii româneşti printr-o operă bogată, diversă şi plină de semnificaţii ontice, axiologice şi filosofice.

Întoarcerea în nimic este volumul de versuri care vine să susţină demersul din rândurile de mai sus, întregul său conţinut fiind amprentat de tenta filosofică, ceea ce anticipează tangenţa lui Vasile Popovici cu VEDELE indiene, cu Imnul creaţiunii lumii din culegerea Rigveda, cu Scrisorile eminesciene, dar mai ales cu Scrisoarea I, unde versurile lui M. Eminescu sunt similare cu cele indiene.

Adept al viziunii eshatologice despre lume, aa cum observa şi Berdiaev, premoniţia despre Facerea lumii, prezentarea poetică a genezei, Cosmosul şi Haosul, Apocalipsa, toate au legătură cu filosofia şi gândirea mitică, eminesciană. Poetul este preocupat în general de o nouă lume , „un alt big-bang”, „alt Fiat lux”: „În Început ne-ntoarcem, nu în trecut./ Acolo unde din nimic tot ce-i făcut a fost făcut./ Ne-ntoarcem după ce am strâns din viață-n noi/ Păcate şi averi şi sărăcii, nevoi…/ Ne-ntoarcem să se pună cap la cap Nimicul/ Din care am pornit ca să sfârșim obscen./ Ne-ntoarcem respectând după un cod divin tipicul,/Acelaşi după care la-nceput a fost Îndemn./ Ne-ntoarcem în nimic că ni s-a terminat menirea/ De-ncurcă lume şi de ornament pentru muma natură./ În haos ne întoarcem că vrea Dumnezeirea/ Să toarne în tipare noi o nouă făcătură./ Ne-ntoarcem unde nu am vrea să ne întoarcem./ Nimicul ne-ntregeşte viaţa pământeană./ Când am deprins cu viaţa ce să facem,/ Intempestiv, ne ducem dracului pomană./ Un alt big-bang, alt Fiat lux din zicere divină/ Va lumina nemărginiri din alte veşnicii/ Iar dacă va fi un Pământ, atunci să vină/ Şi pe la noi, ştrengari şi glasuri de copii.”(Întoarcerea în nimic)

„Ratată e geneza” afirmă marele savant eminescolog George Popa în studiile sale despre M. Eminescu şi mai ales în cartea In principio fuit Eminescu, apărută la Editura Panfilius, 2013, Iaşi.

…„Demiurgul cere/O lume din nelume,/O nouă întemeiere.”(C.M.)

Vasile Popovici vorbeşte de „prost-făcutul cel dintâi”, de „făcutul la nimereală” în poeziile Renaştere şi Meditaţie: „Ne punem cruci la căpătâi./ O parte jos suntem, o alta sus./ Ne-apucă plâns, ne-apucă râs/ De prost făcutul cel dintâi./ Trăim etern secvenţial/ Din binefacere divină/ Şi ne luăm în ochi lumină/ Din Fiat lux primordial.” şi „De ce un soare-n asfinţit/ Nu are chef să mai răsară,/ De ce nu pot ieşi pe-afară/ Privirea-n cer să mi-o trimit?”apoi în poezia File dintr-o carte să facă trimitere la motivul biblic din Cartea Facerii, când Dumnezeu i-a creat pe primii oameni, Adam şi Eva, asemănător cu cel arghezian din Tablouri biblice (Versuri de abecedar), motiv întâlnit şi-n volumul Sete de albastru al lui Vasile Popovici, iar: „De şase mii de ani e prima filă/ De când Adam era aşa de-nsingurat/ Că Domnul cu milostenie i-a dat/ Remediu pentru plictiseală,- o copilă./ O zi. Şi-a mai trecut o zi după aceea./ Şi plictiseala a fost bună şi de bun augur,/ Era ţipenie cumplită de jur-împrejur,/ Prilej şerpesc de-a amăgi femeia.”

Emil Cioran cel care era adeptul „curgerii sângelui polar prin vene” în cartea La chute dans le temps (Paris, 1964), detectează viziunea originară asupra lumii de către trubadurii deşertului: „Acei nomazi ai deşertului au avut viziunea originară asupra omului şi a lumii.”

Dacă admitem ideea că Dumnezeu a creat lumea prin cuvânt, conform primului verset al Bibliei:„La început a fost cuvântul”, lumea există în mintea poeţilor şi „poetul vede o astfel de lume”, parafrazându-l pe Schopenhauer, poezia ca timp al trăirilor interioare cu ample reverberaţii cosmice, conform aceluiaşi catharsis purificator, reprezintă o eliberare spirituală de care are parte creatorul. La antipod se află Faust a lui Goethe( poem  dramatic al celebrării puterii creatoare universale) care a schimbat primele cuvinte ale Bibliei, scriind că la început- nu cuvântul ci fapta a fost.

Poetul priveşte printr-o lupă invizibilă lumea, poeziile fiind scrise atât în metru clasic cât şi cel voit modern, aflat la vremea senectuţii pendulează între sacru şi profan, abordând tema timpului (afirmaţie valabilă şi pentru celelalte volume de poezii) ca pe o regândire a dimensiunilor arhaice, constatând că ieşirea din timpul trăit şi intrarea într-un timp străin, imaginar are „o altă greutate şi nu-i comparabil cu cel de altădată, acum când lectura omului modern este una „monahală”, un fel de „rara avis” după cum afirmă eruditul scriitor Nicolae Busuioc în cartea Între sensibilitate și rigoare. Introducere în arta și știinţa Lecturii, apărută la Editura Vasiliana_98,Iaşi, 2011.

Temele şi motivele poetice abordate sunt eterne şi universal valabile „fugit irreparabile tempus, furtuna labilis, carpe diem, phanta rei, vanitas vanitatum et omnia vanitas accentuând ideea că poetul Vasile Popovici nu este un poet monocord ci unul prolific şi proteic, cu un profil moral apolinic şi rareori dionisiac privegheat de moira şi mai puţin de hamartia vizând de multe ori ataraxia cotidiană: „Dac-a mai veni la mine-o primăvară/ Pot să cred că Cineva nu m-a uitat?/ Dacă mugurii plesnesc şi fluturi zboară/ Pot să cred că timpul înapoi s-a dat?/ Nu. Nu se-ntoarce timpul niciodată/ Dar îmi place singur să mă păcălesc,/ Mai ales când primăvara-mi vine înc-o dată,/ Când zboară funigei, când florile-nfloresc…”(Inexorabilitate)

Evocarea naturii este prezentă în poezia lui Vasile Popovici, dar vorbim de o natură reflexivă, gânditoare. Semnificative sunt poeziile: Început– unde putem observa şi nuanţa bucolică a poetului, pe lângă cea meditativă: „Un zumzet parcă desprins din flori de liliac/ Aduce zvon de odrăslire nouă./ Grădinile s-aprind, prin iarbă un brotac/ Îşi spală ochii bulbucaţi cu picături de rouă./ Plesneşte colţ de iarbă în câmpie,/ Din nou aruncă trăsnete şi fulgere/ Din carul lui hodorogit, Sfântul Ilie/ Iar norii îşi revarsă ploi din ugere…/Din începuturi lumea asta e făcută/ Şi-ncepe să sfârşească prost, dar prost./Suntem o ecuaţie cu o necunoscută/ Iar lumea, şi are şi nu are nici un rost.” şi Salcie plângătoare : „…În nopţi târzii cu lună şi-nstelate/ S-aude liniştea în vaduri clipocind./ S-aud şi cântece de taină necântate/ Din fundul apei, de pe prund venind./ Pe faţa apei ca un plâns mugurii cad./ Bat clopotele în orologiul lumii, nesincopat./Ce-i viaţa asta altceva decât un vad/Pe care-l treci s-ajungi pe malul celălalt!?”

Iubirea poetului este una estompată, cu aripile întoarse spre trecut, aflată sub zodia unui soare îndărătnic care nu mai doreşte să răsară ca-n poeziile Apus: „…Un soare răzvrătit, damnat./ Mi se întâmplă prima oară/ Să văd un soare încăpăţânat/ Ce nu mai vrea să mai răsară.”şi Meditaţie : „…De ce un soare asfinţit/ Nu are chef să mai răsară,/ De ce nu pot ieşi pe-afară/ Privirea-n cer să mi-o trimit?”

Osmoza dintre om-natură-iubire se poate mai bine observa în poezia Altare pentru rugă unde inocenţa primăverii este reprezentată de zefirii care ademenesc fiinţa umană cu „altare de dureri şi iubiri” iar „fecioare despletite” îşi arată nurii comparabili cu mugurii care vor plesni de rod în anotimpul iubirii: „Din ascunzişuri nepătrunse poposesc/ Să se aşeze-n primăveri zefirii./Şerpeşti ademeniri ne pângăresc/ Altarele durerii şi iubirii./Răspunsuri la-ndemână nu găsim./Dureri iubiri se-adună în simţiri/ Iar noi, cu veneraţie ne construim/ Altare pentru rugă şi-mpliniri./ Aş fi nepământean să nu râvnesc/Visarea să mi-o culc pe sânii de fecioară/ Cu-obraznice proeminenţe ce plesnesc/ Ca mugurii subt ploi de primăvară./ Ne duce vântul şi ne-aduce înapoi./ Fecioare despletite nurii-şi devoalează./ Vin alte primăveri cu mai puţine ploi./ Pe cale curcubeică, soarele-a trecut de-amiază./Sorbesc din amforă de lut până la fund/ Licori cu iz de ambră şi cu gust amar./ Încerc tomnatic gând să mi-l ascund/ Iar mugurii plesnesc din ce în ce mai rar.”

Versurile scrise de poet, predispoziţia sa permanentă spre cugetare, spre filozofie trădează frământările şi neliniştile sale „întemniţat în propria-i limbă” cum ar zice Emil Cioran iar Daniel Corbu , laureatul pentru poezie al Academiei Române scriind despre Intimitatea publică a poeziei în revista Cronica, Nr. 7, iulie, 2014 subliniază faptul că „artistul care nu-şi iubeşte turnul de fildeş- (secretul creaţiei), nu iubeşte nici creaţia. Bionegativitatea de care amintea Michael J. Losier în Legea atracţiei, poate declanşa în cazurile patologice „finalizarea creaţiei eclatante a geniului”, în cazul poeziei lui Vasile Popovici acţionează în mod invers emanând numai vibraţii pozitive.

„Trebuie să pornească de la inimă ceea ce este sortit să ajungă la inimă” afirma Goethe şi sigur poeziile lui Vasile Popovici refac la modul cognoscibil legătura sufletească dintre cititor şi autor prin forţa sugestivă a cuvintelor, convins de faptul că poate la unison exclama cu acelaşi Goethe: „Nu eu am făcut poeziile, ele m-au făcut pe mine.”

„Poetul este un hermeneut” afirma Hugo Friedrich în Structura liricii moderne, poezia având menirea de a deschide oricând o fereastră înspre lume sau şi mai bine zis „poezia este o răsfrângere a eului gânditor asupra lumii” după Platon iar Vasile Popovici a lăsat o fereastră deschisă pentru poezia populară. A cules cu tenacitate aproape o viaţă întreagă folclor din satul său natal Corni, judeţul Botoşani şi l-a aşezat în culegerea Vatră străbună. Aşa se explică existenţa în cartea sa a poeziilor cu filon popular, scrise în acelaşi metru. Semnificative sunt poeziile: Vere novo, Iară vântul, Rime, Către înger etc.: „…Albă-i floarea de cireş/ Şi o poartă vântul./Prinde-se, cuprinde-ne/ Cântecul şi gândul!/Vântu-o poartă şi o prinse/ În cunună de naiadă,/Zumzet de albini năuce/ Intră-ne-n ogradă!…”(Iară vântul…)

„Trăim în lume pentru a ne uimi” afirma Goethe în Anabasis şi poetul Vasile Popovici „plin de merite,…locuieşte poetic pe pământ” după spusele lui Hölderlin, acolo la ţară în casa şi grădina sa unde zi de zi îşi zideşte propriul său rai.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5