Bobi Simion s-a născut la 29 iulie 1980, la Reghin, județul Mureș, cu handicap fizic la ambele mâini și picioare. Din acest motiv, părinții l-au abandonat la un orfelinat din Tulcea, de unde a fost transferat la Școala Profesională nr. 9 din Jucu de Sus, județul Cluj (instituție de învățământ pentru persoane cu dizabilități), după absolvirea căreia a lucrat la o firmă de încălțăminte din Cluj-Napoca. Practică tenisul de masă la nivel național și internațional, fiind legitimat la Asociația Club Sportiv D.S.A. Cluj-Napoca, unde pregătește și alți jucători. La categoria sa de handicap, a obținut numeroase performanțe notabile: peste zece titluri de campion național, calificat la Campionatul Mondial de la Gwangju, Coreea de Sud (2010), locul 1 la competiția internațională „Factor 40” de la Lignano Sabbiadoro, Italia (2015), locul 5 la Campionatul European de la Vejle, Danemarca (2015), locul 5 la Olimpiada de la Rio de Janeiro, Brazilia (2016), locul 3 la Campionatul European de la Laško, Slovenia (2017), locul 2 la Campionatul European de la Helsingborg, Suedia (2019), locul 5 la Jocurile Paralimpice de la Tokyo, Japonia (2020), locul 5 la Campionatul Mondial de la Granada, Spania (2022) și multe alte clasări meritorii la competiții internaționale din Muntenegru, Cehia, Venezuela, Iordania, Germania, Polonia, Argentina, Maroc, Ungaria, China și alte țări. A ajuns să se claseze pe locul al treilea în Europa și pe poziția a patra la nivel mondial. Este pasionat și de limba engleză, pe care a studiat-o în particular încă din adolescență.

Bobi Simion a fost mereu un mare nedreptățit al sorții, dar poate tocmai vicisitudinile vieții au făcut din el un luptător neabătut și un model autentic de tenacitate și voință. Despre viața și activitatea sa sportivă, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 22 iunie 2015, de la domiciliul său din Cluj-Napoca.

– Bună ziua, Bobi!
– Bună ziua!

– Ai fost singurul copil din familie?
– Nu, mai am un frate geamăn, care e sănătos și a fost crescut de părinți; acum, e stabilit în Spania, unde e căsătorit și are un fiu.

– De ce au renunțat părinții la tine?
– Nu știu… Cred că nu le-am plăcut… Eu întotdeauna am fost dat la o parte, însă asta nu m-a împiedicat să merg înainte.

– Cum a fost viața la orfelinat?
– Am crescut fără părinți și a fost greu, pentru că aș fi avut nevoie de susținere din partea lor. Condițiile erau dezastruoase; am dormit într-o cameră cu 15 copii și am avut experiențe prin care nu doresc nimănui să treacă, dar viața trebuie să meargă înainte și am trăit cum am putut.

– Absența părinților te-a urmărit ca o povară grea sau te-ai obișnuit cu ea?
– A fost dificil, dar, după ce m-am obișnuit, n-am mai resimțit-o ca pe o povară, pentru că, trăind în mediul acela, a trebuit să mă adaptez; familia mea au fost prietenii din orfelinat.

– După ce ai ieșit de acolo, a trebuit să-ți câștigi existența; ce ai făcut?
– Am terminat o școală profesională și apoi a trebuit să caut un loc de muncă și o locuință cu chirie; după mai bine de zece ani în orfelinat, nu știam ce mă așteaptă, ce să fac, cum să vorbesc, cum să mă adresez, cum să mă descurc… A fost foarte greu la început, pentru că, în anii aceia, nimeni nu m-a învățat lucrurile astea și a trebuit să le deprind singur; uneori, am greșit, dar am învățat din greșeli. Din fericire, am avut o fostă dirigintă cu care m-am înțeles foarte bine și ea m-a ajutat să fac primii pași.

– Cum ți-a venit ideea de a te apuca de tenis de masă?
– După ce am ajuns la Cluj, am aflat de la niște prieteni că în oraș există un club unde se predau gratuit cursuri de limbă engleză, o veche pasiune a mea. Acolo, existau și alte activități, iar eu m-am orientat spre tenis de masă, pentru că acest sport mă atrăsese încă de la orfelinat. Am început să lucrez cu un antrenor, apoi am continuat cu alții, până am ajuns la un anumit nivel.

– Când au apărut primele rezultate?
– După ce am început antrenamentele în 2002, cele dintâi performanțe la categoria mea de handicap – pentru că există mai multe astfel de categorii – au fost titlurile naționale, iar cele internaționale au apărut în 2007.

– Ai avut un resort intim care te-a propulsat spre marea performanță? De ce nu te-ai limitat la serviciu, ca majoritatea colegilor tăi de suferință?
– În general, dintotdeauna nu am fost obișnuit să aștept și am făcut mereu ceea ce mi-am dorit; dar tenisul de masă nu l-am ales pentru că l-am vrut foarte mult, ci pentru că, de mic copil, am visat să zbor cu avionul. La club, ni s-a spus că, dacă ne vom antrena și vom avea rezultate foarte bune, vom merge cu avionul la competiții internaționale; când am auzit, m-am ambiționat să învăț cât mai bine acest sport pentru a zbura măcar o dată și visul mi s-a împlinit, chiar mai mult decât mi-am dorit.

– În câte țări ai ajuns?
– Nu le mai știu numărul, dar sunt peste 20 – în Europa, Asia și cele două Americi.

– Ai prieteni?
– Am mulți, cu care mă înțeleg foarte bine, dar cei pe care îi consider cei mai buni sunt „frații” mei, care au avut aceeași soartă cu mine.

– Ai de gând să te căsătorești?
– Îmi doresc, sigur; e omenește.

– Te consideri un om împlinit?
– Da, chiar dacă nu în totalitate, pentru că întotdeauna e loc de mai bine; însă, față de alți semeni, care nu au avut șansa mea, mă simt un om împlinit.

– Te mulțumești cu ceea ce ai realizat până acum?
– Nu, pentru că întotdeauna vreau mai mult de la mine, fiindcă știu că pot. Ceea ce-mi doresc cel mai mult ține de partea competițională; acum, încerc să mă calific la Olimpiada de la Rio de Janeiro de anul viitor, dar e foarte greu, din cauza dificultăților financiare, și trebuie să caut mereu sponsori. [A reușit să ajungă acolo și chiar să obțină un rezultat meritoriu.] E dificil, fiindcă toate competițiile trebuie plătite dinainte și acest vis se poate nărui în absența banilor.

– Regrete ai?
– Da, pentru că poate nu am reușit să fiu mai înțelegător cu cei din jur.

– Te rog să transmiți un mesaj pentru cei care nu au niciun handicap, dar se complac în situația de a aștepta totul de la viață; ce le-ai spune prin prisma experienței tale?
– Aceștia nu trăiesc în prezent; cei care nu sunt mulțumiți și se plâng de viața pe care o au ar trebui să se gândească la semenii lor paralizați, care-și doresc să umble, să cunoască lumea și nu au această șansă; iar ei, care o au, preferă să vadă numai jumătatea goală a paharului. Ar trebui să deslușească frumusețea vieții, pentru că doar una avem de trăit și e păcat s-o irosim în nemulțumiri; totdeauna, viața ne rezervă și neajunsuri, dar trebuie să le depășim și să privim dincolo de ele.

– Dacă acum părinții tăi te-ar auzi, ce le-ai transmite?
– Toate cele bune – atâta tot.

– Îți doresc tot binele din lume, pentru că ai dovedit că-l meriți; îți mulțumesc pentru gândurile tale și succes la olimpiadă!
– Și eu mulțumesc mult pentru acest dialog și să ne auzim cu bine!

Florin Bălănescu