Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

„Familia” – număr omagial dedicat lui Mihai Eminescu (1889)

Primit pentru publicare de la autor, Ionel Novac, 11 iun.2014
Editor: Ion Istrate, 11 iun.2014

„Familia” – număr omagial dedicat lui Mihai Eminescu (1889)

 

Moartea neașteptată a lui Mihai Eminescu, la 15 iunie 1889, l-a luat prin surprindere pe nașul său literar, astfel că Iosif Vulcan avea să consemneze acest tragic eveniment abia în numărul următor al „Familiei”, deoarece revista fusese deja dată la tipărit când acesta a aflat tulburătoarea veste. Ca urmare, numărul 26 din 25 iunie/7 iulie 1889 v-a fi consacrat în întregime (12 pagini) memoriei Luceafărului poeziei românești, cel care, prin pana sa măiastră, a urcat pe culmi de neimaginat până atunci limba și literatura română.

Pe prima pagină, sub frontispiciul revistei, Iosif Vulcan așază o reproducere după cea de-a doua fotografie a poetului (realizată la București de fotograful ceh Franz Duschek, în perioada 1880-1883), având înscris numele (Mihail Eminescu) și anii de viață (1849-1889). Fotografia era încadrată în negru, revista îmbrăcând haină de doliu și alăturându-se astfel celor care „l-au prețuit cu adevărat pe Eminescu, în durerea întregii națiuni române, jelind pierderea ireparabilă pe care a suferit-o literatura română prin trecerea în Nirvana a acestui strălucitor luceafăr al poeziei românești”.

Novac-1Familia, XXV, nr. 26, 25 iunie/7 iulie 1889

În următoarele aproape cinci pagini ale revistei sunt retipărite toate cele 12 poezii publicate de Mihai Eminescu în prima parte a colaborării sale cu „Familia” (pe atunci încă având sediul la Pesta), astfel: „De-aș avea”, poezia de debut, „O călărire în zori”, „Din străinătate”, „La Bucovina”, „Speranța”, „Misterele nopții”, „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, „La Heliade”, „La o artistă”, „Amorul unei marmore”, „Junii corupți” și „Amicului F.I”, poezii apărute în perioada 1866-1869.

Acestea sunt urmate de un ”Epilog la primele poesii ale lui Eminescu”, în care Iosif Vulcan atăgea atenția celor care urmau să se dedice studiului operei eminesciene: „ca să cunoaștem deplin p-un mare poet, nu este de-ajuns să-l studiem numai în culmea gloriei sale, când talentul său strălucește mai admirabil, ci trebuie să ne coborâm la începutul carierei sale, la primele-i încercări literare, ca astfel să putem constata de unde a pornit, cum s-a dezvoltat și unde a ajuns și pe temeiul acestora în cele din urmă să-i putem face portretul literar”. De asemenea, apreciază că „ar face un mare serviciu literaturei acela care ar veni cu o lucrare cât de voluminoasă, în care să studieze pe Eminescu din fir în păr, arătând și explicând toate frumusețile lui, relevându-le drept modeluri ca fond și formă, ca idei și compoziție, ca tărie și gingășie, ca armonie și plasticitate. Însă ca să se poată face o astfel de lucrare, trebuie să avem întâi o ediție completă a scrierilor lui Eminescu”.

Precizările lui Iosif Vulcan ar putea fi corelate și cu dorința acestuia de a fi unanim recunoscut debutul Luceafărului poeziei românești în revista pe care o conducea (aspect contestat de unii contemporani ai săi), sens în care acesta evidențiază încă o dată acel moment: „Mi-aduc ș-acuma bine aminte, cum într-o dimineață de de februarie din 1866 primii o scrisoare din Bucovina, în care un tânăr – după cum scria – de 16 ani imi trimitea niște încercări literare. Era tânărul Mihail Eminovici. Armonia versurilor și figurele-i plastice, considerînd starea noastră literară de atunci și-ndeosebi etatea tânără a autorului, mă frapară și deschisei cu plăcere coloanele foii mele acestui nou talent și viitor poet”.

Sunt analizate apoi poemele de început ale lui Eminescu, publicate în „Familia”, pentru a se vedea de unde a pornit spre a ajunge în culmea gloriei, reținând în mod deosebit fraza metaforico-poetică ce rezuma, în perspectiva astrală, creșterea și stingerea acestuia: ”De atunci a trecut un timp îndelungat. Junele de 16 ani s-a tot urcat, a devenit un luceafăr al literaturii noastre, carele a dat o direcție nouă poeziei române ș-apoi a dispărut ca un meteor în abisul veciniciei”.

„Epilogul” este urmat de un alt text, „Din vieața lui Eminescu. Schițe biografice”, nesemnat, dar ieșit cu siguranță din pana aceluiași Iosif Vulcan, care face o sumară trecere prin scurta, dar zbuciumata viață a Poetului. Acesta menționează eronat data nașterii lui Mihai Eminescu („El s-a născut în 1849 la Botoșani în România, orășel aproape de Bucovina”), la fel cum o făcuse și sub fotografia de pe copertă, însă aceasta era o informație prezentă vreme îndelungată în articolele multor contemporani ai lui Eminescu.

Pagina se încheie cu reproducerea poeziei „Mai am un singur dor”, publicată de Titu Maiorescu în volumul „Poezii” (decembrie 1883, varianta „Iar când voi fi pământ”).

Strigătul de durere și deznădejde al redactorului și editorului „Familiei” răzbate din articolul „Eminescu a murit!” (apărut la rubrica „Salon”, nesemnat și acesta, dar atribuit aceluiași autor), în care „cuvintele de început ale necrologului, în pofida retorismului ce-i era caracteristic lui Iosif Vulcan, au rezonanțe solemne și trădează o mare durere și un regret sincer”:

Novac-2Familia, nr. 26/1889, pag. 9

„Națiunea mea, îmbracă doliu!… Literatura noastră, jelește!… Poesie română, plânge!…

Vi s-a dărâmat o columnă, vi s-a stins un luceafăr, vi s-a răpit o podoabă…

Genialul poet Mihail Eminescu a încetat din viață!

… Geniul lui nemuritor s-a stins într-un spital, într-o cameră obscură, părăsit de toți, fără să vie cineva a-i da cele din urmă mângâieri în starea-i nenorocită, fără să aibă un prieten care să-i ție lumina, când marele său spirit avea să părăsească corpul-lut, fără să se găsească o mână care să-i închidă pleoapele amorțite pentru totdeauna…”.

De precizat că, pentru prima dată Iosif Vulcan utilizează cuvântul „geniu”, repetat, pentru a-l defini pe Mihai Eminescu.

Zelul cu care acesta urmărise destinul marelui Poet este motivat astfel: „În doliul general, <Familia> încă își are partea sa. Căci, după cum se știe, noi am introdus pe Eminescu în literatură și tot la noi s-a reîntors în culmea gloriei sale, cu 7 din cele de pe urmă și mai admirabile poezii lirice ale sale. Aici i-a fost leagănul și mormântul. De aceea consacrăm întreg numărul nostru de acuma memoriei sale neuitate”.

Apoi autorul trece în revistă o serie de informații privind boala și ultimele zile ale vieții, despre împrejurările în care a murit, despre autopsia și înmormântarea Poetului, date pe care le preia din diverse cotidiane ale vremii („Românul”, „Național”, „Adevărul”, Democrația”, „Constituționalul” ș.a.). Iosif Vulcan se arată deosebit de impresionat de amploarea ceremoniei de înmormântare („Spectacolul acestei ceremonii triste, deși simplu, era grandios, deși modest, era impunător. Nu se putea alege ceva mai potrivit și mai conform întregii vieți a ilustrului poet, decât executarea în mod demn, dar modest, a acestui act de înhumațiune”), despre care citise din ziarele amintite.

Se pare că necrologul fusese scris de Iosif Vulcan înainte de a primi o nouă corespondență de la București, pe care, citind-o, află adevărul despre modul în care s-a desfășurat în realitate înmormântarea genialului Poet. Ca urmare, revine în numărul următor al „Familiei” (26 din 25 iunie/7 iulie 1889), criticând aspru și arătându-și nemulțumirea față de modul cum s-a desfășurat ceremonia înmormântării lui Eminescu: „În alte țări, când se îngroapă un poet mare, toată națiunea resimte jalea adâncă, iar orașul unde se săvârșește actul funebru îmbracă doliu; magistrat, baron, comerț și industrie, toată viața publică și privată își sistează cursul normal; toate clasele, corporațiuni și particulari, bărbați și femei, tineri și bătrâni țin să-și facă datoria, prezentându-se la cortegiul mortuar; flamure negre anină din toate casele și bărbați de frunte se-nsărcinează cu discursurile de adio. La înmormântarea lui Eminescu nimic din acestea nu s-a văzut…”.

Necrologul lui Iosif Vulcan este urmat de poezia „Raze de lună. Lui”, scrisă de Veronica Micle chiar în dimineața în care Luceafărul s-a stins pentru totdeauna, fără ca acesta să fi știut că Eminescu închisese ochii cu câteva ore mai devreme la sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu (poezie apărută prima dată în ziarul „România” din 20 iunie 1889, la sfârșitul reportajului înhumării genialului Poet):

„Ce n-ar da un mort în groapă pentr-un răsărit de lună!”
Ai zis tu și eu atuncea, când pe-a dorului aripe
Deși de al iubirei farmec, – privind cerul împreună,
Noi visam eternitate în durata unei clipe.

În continuare „Familia” publică o corespondență a lui Ioan Russu, „Eminescu. Scrisoare din București”, care îi aduce un scurt elogiu și prezintă modesta înmormântare a acestuia: „Nu aș putea zice că a fost lume multă la această funebră ceremonie. Cel puțin nu atâta câtă ar fi trebuit să fie. Și celui mai prost ministru i se face paradă mai multă. Dar în fine, așa s-a împlinit dorința lui Eminescu: p-un simplu dric, într-un coșciug și mai simplu, acoperit  de flori, de coroanele depuse, a fost dus la cimitir, urmat de prieteni, ș-aici îngropat înadevăr sub un tei plin de flori. Dorința lui:

<Deasupra-mi teiul sfânt
Să-și scuture floarea>

s-a împlinit întocmai, după cum, desigur, l-or troieni cu drag și aducerile aminte”.

Impresionant este însă penultimul aliniat al articolului, în care Ioan Russu precizează că „ziarele din Capitală, fără deosebire de partid, au scris toate articole de doliu”.

Pe ultima pagină a revistei este retipărită poezia „Lui Eminescu”, scrisă de bunul său prieten, Alexandru Vlahuță, care, cunoscându-i suferința prin care trecea în ultimii ani, încerca să-l încurajeze, consolându-l:

                „Dar ți-a fost dat să fii de-asupra
                Acestor inimi seci și strimte
                Și tu să-nduri toată durerea,
                Pe care lumea n-o mai simte”.

 N0vac-3

Familia, nr. 26/1889, ultima pagină

Pagina se încheie cu „Călindarul săptămânei” și un anunț prin care se aducea la cunoștință abonaților că „semestrul ianuarie – iunie s-a încheiat cu nr. acesta”, iar cei care doresc să o primească în continuare „să binevoiască a-și înnoi abonamentele până la nr. viitor”. La subsolul paginii este tipărită caseta tehnică, cu mențiunile „Proprietar, redactor răspunzător și editor: Iosif Vulcan” și „Cu tipariul lui Otto Hugel în Oradea-mare”.

Prin acest număr special, dedicat în totalitate memoriei lui Mihai Eminescu, „Familia” („cuibul de unde a ieșit acest talent mare”) și Iosif Vulcan doreau să-i aducă un ultim omagiu finului său literar. O vor face și în 1899, cand îi va fi dedicat un nou număr, la împlinirea a zece ani de la trecerea în nemurire.

Bibliografie:

  1. L . Drîmba, Eminescu la „Familia”, Ed. Cogito, Oradea, 1994
  2. M. Eminescu  Poezii în „Familia”, Casa de Presă și Editura „Anotimp”, Oradea, 1992
  3. Constantin Mălinaş,  Eminescu şi Oradea, Biblioteca judeţeană „Gheorghe Şincai” Bihor, Oradea, 2000
  4. Gh. Petruşan, Iosif Vulcan şi revista „Familia”, Publicaţie a Uniunii Românilor din Ungaria, fără an
  5. Colecția electronică a revistei „Familia”.

 

 

 

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 29 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5