Fără ziduri în Patria Limbii Române

                                                                       Gruia Cojocaru

Ştiind că, în Ţară, omagierea Limbii Române este o realitate pe care o consumăm, cu sau fără sos picant, în fiece zi, am găsit potrivit să poposesc, împreună cu jurnalistul Gabriel Balaşa, la sfârşit de august, în spaţiul nord-bucovinean pentru a mistui, alături de fraţii de acelaşi neam, miracolul simţirii cuvântului valah.

Conectaţi la trăirea românească a limbii materne – materializată şi în Ţară prin legiferarea zilei de 31 august ca Ziua Limbii Române – semenii din Bucovina de Nord, asemenea celor din Republica Moldova, au realizat la final de vară Conferinţa ,,Limba Română – azi”, în cadrul căreia – după cum (iniţial) am fost informat prin Euromedia Bucovina de către neobositul artist fotograf Nicolae Hauca – s-a elaborat ,,proiectul de rezoluţie pentru ,,Limba noastră cea română”, eveniment organizat pe 8 septembrie 2013 de către Societatea pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” Cernăuţi, aflat la a XXIV-a ediţie.

Deşi popularizată în mass-media întregului spaţiu cultural românesc, conferinţa a adunat doar câteva zeci de persoane. Unul dintre motivele slabei amprentări umane a fost determinat de faptul că, la ora când fusese anunţată manifestarea, printr-o bătătorită ironie a destinului, era petrecut pe ultimul   drum Ilie Ioneţ, unul dintre liderii românilor din Nordul Bucovinei. Totuşi, sub semnul unor ,,respirări” – ca un ,,preludiu” la ,,Limba noastră cea română” – iniţiate şi coordonate de scriitoarea Doina Cernica, disertaţiile şi prelegerile întru rostire românească au dobândit consistentă concreteţe prin oameni adânc ancoraţi în viaţa culturală a Bucovinei.

Astfel, de la Mănăstirea Voroneţ, Monahia Elena Simionovici, în disertaţia ,,Fascinaţia cuvântului rostit în limba maternă”, ne-a introdus senin în universul logosului care alină sau agresează, care construieşte ori surpă, cuvinte care rănesc mai profund decât lama de oţel a cuţitului sau cuvinte balsam pentru suflet şi trup; cu eleganţa sobră a omului, care îşi coboară spre lumea laică învăţăturile etern călăuzitoare, reprezentanta obştii Mănăstirii Voroneţ, cunoscătoare a multor limbi străine, ne-a dezvăluit că, mai ales pentru occidentalul aflat în pelerinaj, nu e mai mare stupefacţie decât să-l întâmpini şi să-i tălmăceşti în limba lui realitatea pe care, aici la noi, o consumă. (Să fie, aşadar, şi un îndemn discret întru studierea meticuloasă a limbilor străine, ca o garanţie a schimbării percepţiei Europei Apusene despre locuitorii străvechii Dacii?! Nu ştiu, poate că, în ceea ce ne priveşte, dacă Şcolii româneşti i s-ar retroceda demnitatea pângărită de diverşi decidenţi –  traseiştii de carton ai ultimelor decenii! – sugestia ar prinde ceva contur…)

La rândul său, o altă reprezentantă a obştii vechii mănăstiri, Monahia Doctor Gabriela Platon, în prelegerea ,,Sfinţii Părinţi şi Înţelepţii antici  în pictura exterioară a Bisericii Sfintei Mănăstiri Voroneţ”, uzând cu naturaleţe de mijloacele tehnicii moderne ale momentului, ne-a introdus –  accentuând revelarea tainelor picturii exterioare a Voroneţului – în întreaga salbă de mănăstiri care, încă din Epoca Medievală, aureolează în temeiurile sacralităţii Ţara pădurilor de fag.

Inclus în programul conferinţei, discursul istoricului literar Ştefan Hostiuc a constituit o veritabilă recenzie a două volume de proză – ,,Societatea pentru Cultură Română în Bucovina (1862-2012) la 150 de ani” – ale scriitorului Mircea Irimescu din Rădăuţi, judeţul Suceava; la rândul său, Mircea Irimescu a ţinut să reliefeze efervescenţa culturală a Bucovinei ultimului secol şi jumătate, stăruind pe ideea că limba română a fost coloana vertebrală a identităţii în această provincie, cu precădere în cea de nord.

Rând pe rând, jurnalişti redutabili precum Nicolae Şapcă sau Vasile Bâcu, preşedintele Societăţii pentru Cultură Românească ,,Mihai Eminescu”, dar şi cadre didactice cernăuţene au revelat problematica fiinţării şi consolidării limbii române în Nordul Bucovinei, insistând pe necesitatea păstrării şcolilor româneşti din Ucraina. Vorbitorii au recunoscut că, în condiţiile existenţei unui personal didactic insuficient instruit în limba română, coroborat cu perspectivele limitate de pe piaţa muncii pentru cunoscătorii acesteia, limba lui Eminescu nu mai e suficient de atractivă pentru o parte a noii generaţii. De aceea ar fi nevoie, pe de o parte, de identificarea în fiecare comunitate a unor personalităţi care, cu argumente veridice, să convingă populaţia românească de însemnătatea studierii limbii materne în şcolile de profil. Dar, pe de altă parte, după opinia tuturor, teama cu privire la folosirea limbii române în şcoală ar trebui depăşită, mai ales în contextul progresului atestat de Ucraina în crearea condiţiilor de semnare a Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană; alături de aceasta, ar trebui eliminată comoditatea unor cadre didactice din şcolile româneşti care, ,,după ce au scris trei patru ani în limba ucraineană, le e lene  să traducă  în limba română materia predată,” după cum remarca jurnalistul Nicolae Şapcă.

În opinia aceluiaşi jurnalist, realizarea unui dicţionar româno-ucrainean sau ucraineano-român, corespunzător necesităţilor momentului, care să evidenţieze evoluţia limbii române de mai bine de jumătate de veac – ultimul dicţionar de acest tip s-a editat în 1962, fiind tradus relativ recent, fără modificări – ar fi un pas important în consolidarea graiului străbun în Nordul Bucovinei. Mergând mai departe, jurnalistul cernăuţean, redactor-şef al cotidianului ,,Monitorul de Hliboca”, considera că o limbă română cu un caracter unitar se poate cristaliza în spaţiul românilor din lăuntrul şi din afara României doar folosind vectorii colaborării interstatale din vârful piramidelor socio-politice, astfel încât, la nivelul şcolii româneşti din Bucureşti, Chişinău, Cernăuţi, Odesa şi Slatina (Transcarpatia) să funcţioneze aceeaşi programă şcolară de limba română, care să genereze manuale comune în ,,limba vechilor cazanii”. Cu obiectivitate însă a nuanţat subiectul, luând în calcul şi reciproca, pentru comunităţile ucrainene din spaţiul carpato-danubian.

Şi pentru că, furat de amănuntele zilei, m-am transformat uşor într-un arhivar cu reguli proprii – bântuit de rezonanţe stranii, similare celor din ,,Toate numele” lui Saramago – cred că merită apreciat efortul participării active şi inspirate a Denisei Gabor, viceconsolul României la Cernăuţi, şi, nu în ultimul rând, mesajul echilibrat al omului de spirit Vasile Bâcu, amfitrionul conferinţei desfăşurate la sediul  Societăţii pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” Cernăuţi.

Ar mai fi ceva de spus?… Deocamdată cred că e suficient, dar, peste câteva zile, pe 8 septembrie 2013, în aula Teatrului Academic ,,Olga Kobylianska” din Cernăuţi, cu sprijinul Institutului Cultural Român, alături de personalităţi culturale şi politice de rang înalt, Tudor Gheorghe va dezlega, în felul său unic, ,,Taina cuvintelor”. Intrarea e liberă, deci…