Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

Fascinaţia Eminescu

Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr. 5 (149), Mai 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Fascinaţia Eminescu

Primit pentru publicare: 18 Mai 2021
Autor: Maria DOBRESCU, jurnalist cultural, membră a UZPR
Publicat: 19 Mai 2021
© Maria Dobrescu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


  

Fascinaţia Eminescu

Un Imn… Sacralizat, divinizat, slăvit în metafore originale, memorabile, hiperbolizat, omagiat, Mihai Eminescu a fost şi este iubit la fel ca Ziua Naţională şi Imnul Naţional, alăturându-se spre veşnicie acestor însemne sfinte ale românităţii. Sunt mulţi oameni, anonimi sau nu, care şi-au făcut din poetul Glossei şi al Odei (în metru antic), al Sarei pe deal şi Luceafărului, o credinţă şi un destin, închininându-se ca la un zeu, ca la un înger. Pe câţiva dintre ei i-am cunoscut, pe alţii, nu, dar i-am ales, subiectiv, desigur, pentru că  adoraţiile acestora s-au transformat în religie.

 

 

„Cătălina”

Uneori o întâlneam în Cimitirul Bellu. Alteori, nu, pentru că ajungeam doar de câteva ori pe an la mormântul lui Eminescu. Ea, însă, zilnic se afla lângă acest idol  al tinereţii sale, căruia îi aducea flori proaspete mereu, lumină şi-l îngrijea ca pe un suferind. Indiferent şi rece, monumentul funerar era plin de ofrande aranjate, rearanjate, mutate, schimbate, curăţate, udate ca într-un ritual de preaslăvire a unui faraon. Era o iubire absolută, fanatică şi pasională între o bătrână şi un bust de piatră care îşi asculta propriile poezii, şoptite de prietena lui devotată. Am numit-o „Cătălina”. Povestea bătrânei era în gândurile mele aceea a iubirii dintre Cătălina, o pământeană care aspira la iubirea ideală, şi Luceafărul ei întrupat acum într-o statuie rece, de marmură. „Cătălina” vine de peste 65 de ani aici, din primul an de facultate (1953), când, împreună cu o colegă a ei, învăţa pentru examenele din sesiune. Ştie pe de rost aproape întreaga operă poetică a lui Mihai Eminescu şi se emoţionează de fiecare dată când recită încet, eternizându-şi iubirea. De curând, doi îngeraşi mici şi albi, ca aceia care atârnă în bradul de Crăciun, au apărut pe soclul strălucitor al poetului.

Anticarul Dumitru Grumăzescu

O stare de bine se împrăştia ori de câte ori se deschidea uşa anticariatului de pe strada Lăpuşneanu din Iaşi. Vraja începea odată cu clopoţelul de la intrare, ce trezea spiritele celor care trăiau în manuscrise, elzeviruri, ediţii princeps, volume cu autograf. Însă, cele mai „vorbăreţe” se ascundeau în colecţia Mihai Eminescu, cu peste 10.000 de cărţi, tablouri şi obiecte de patrimoniu, deţinute de amfitrionul galeriei, legendarul Dumitru Grumăzescu, cel mai cunoscut anticar din ţară şi din Europa. Copil fiind, a suferit un accident ce i-a afectat ochii, iar prima carte pe care a citit-o în spital a fost un volum de poezii de Eminescu. Din acel moment, destinul său a devenit una cu destinul colecţiilor sale, al tuturor filelor, manuscriselor, scrisorilor, ediţiilor, creaţiilor ce ţineau de fiinţa poetului naţional. Ediţii princeps,  gramofoane, pipe, bijuterii, bancnote vechi, poze, umbreluţe, evantaie, monede, statui, picturi şi multe alte obiecte rare şedeau laolaltă într-o „familie” de culturi şi stiluri, de timpuri şi istorii, colecţionate în peste 60 de ani. Cea mai valoroasă dintre cărţi, o miniatură cât unghia de copil, conţine poemul Luceafărul şi este atât de „mare” încât numai la microscop se poate citi, iar paginile nu pot fi întoarse decât cu ajutorul unei pensete. Volumul are doar 3×3 milimetri şi a fost scris cu fire de păr de cal. Pe fiecare din cele 16 pagini ale sale se află câte şase strofe din Luceafărul. Poveştile acestor piese valoroase reprezintă acum un capitol aparte al literaturii şi culturii române, pe care, din păcate, fanaticul, îndrăgostitul anticar ieşean nu le mai poate spune aşa cum făcea altădată, înconjurat de studenţi, profesori, scriitori, de tineri sau bătrâni. Clopoţelul nu mai sună, iar motanul Dodiţă a plecat şi el. Colecţia Eminescu, alături de celelalte valori de patrimoniu au rămas în custodia Muzeului Literaturii şi a Primăriei din Iaşi. Cele peste 70.000 de cărţi din biblioteca sa (a doua ca mărime după a lui Arghezi), alături de uriaşa colecţie Eminescu, Creangă, Jules Verne, Napoleon , de carte veche (600 de volume editate în greacă, chirilică, ebraică, slavă veche, latină), de cărţile-liliput, manuscrise şi documente istorice vor aştepta să sune cândva clopoţelul, iar cineva să vrea să le cunoască. A fost un om liber, fascinat de Eminescu, care a sfidat inerţiile şi artrozele vremurilor, care a trăit în lumina vindecătoare a marilor spirite ce ies din manuscrise şi cărţi, din tablouri şi bijuterii, un anticar, stăpân şi sclav al lumii vechi, (în)tipărite în tuşuri şi cerneluri.

Lasgush Poradeci, sub influenţa fastă a lui Eminescu

Poetul naţional albanez Lasgush Poradeci (1899-1987) a studiat în România şi a fost îndrăgostit de opera lui Mihai Eminescu. A învăţat limba română la Liceul românesc Manastir (Bitola, azi în Republica Macedonia de Nord) şi la Academia de Belle Arte din Bucureşti, cunoscând şi aprofundând astfel, printre altele, opera lui Mihai Eminescu. Poetul naţional român l-a captivat atât de mult încât teza sa de doctorat, susţinută la Graz (Austria), a avut ca temă „Eminescu și legăturile sale cu poezia populară română”. Fără îndoială, această cercetare asupra operei lui Eminescu a avut o influenţă puternică asupra poetului albanez, ale cărui poezii seamănă în spirit şi ritm cu versurile scriitorului român. „Dirgjet shpesht liqer i kalter / e pushon ne mes te dites, / siper tij bucet prej fundesh, / pasqyrimi i tij shndrites”. Ritmul este aproape la fel: „Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă / Tresărind în cercuri albe / El cutremură o barcă”.

Poate nu am ales cel mai bun exemplu, dar sunt destule similarităţi care arată  foarte buna cunoaştere a creaţiei eminesciene. Lasgush Poradeci a fost un poet care a cântat pământul, apa, aerul, focul, în poezii de dragoste şi despre natură, acestea fiind în general de esenţă lirice, filosofice. A publicat două volume de versuri, la Bucureşti, „Dansul stelelor” (1933) şi „Steaua inimii” (1937).

Mâna Muzei

O altă fascinaţie, o obsesie patologică aparţine unui anonim care vandalizează de peste 20 de ani încoace statuia lui Mihai Eminescu din Galaţi, furând de fiecare dată mâna muzei de la picioarele sculpturii, înainte de ceremoniile aniversare din 15 ianuarie. Cu toate că zona este monitorizată de camere video şi patrule ale Poliţiei Locale, autorul nu a fost prins niciodată şi nu se cunoaşte identitatea acestuia. Autorităţile gălăţene sunt obligate, în fiecare an, să apeleze la artistul plastic Gheorghe Andreescu pentru a reface monumentul, acesta folosind replici din ghips ale mâinii muzei. Confruntaţi cu o asemenea anomalie paranoică, edilii au decis ca mâna să fie montată doar în apropierea zilei de 15 ianuarie. Mi se pare o poezie, sumbră ce-i drept, acest “joc” dintre hoţ şi oficialii din Galaţi, care, vrem nu vrem, atrage atenţia asupra sculpturii, dar, mai ales, a numelui şi, implicit, a creaţiei lui Eminescu. Oare autorul, care a făcut o obsesie pentru muza lucrării, vrea să ne vorbească în subsidiar despre simbolistica mâinii ce surprinde diferite stări umane manifestate de-a lungul vieţii? Prin mână sunt transmise mesaje ale  puterii, dominării, protecţiei, generozităţii, ospitalităţii, îndemânării, binecuvântării. Mâna (manus) în limba latină a dat cuvântul „manifestare”, hoţul exprimându-şi în acest fel afectele sau teribilismul, dar cred că asemenea retorici nu l-au bântuit pe vandal. Pentru a asigura existenţa acestui braţ gingaş al sculpturii mulţi ani de-acum înainte, Gheorghe Andreescu a făcut mai multe replici, păstrate şi păzite în depozitele Primăriei, dar a propus ca statuia să fie luată din Parcul Mihai Eminescu şi amplasată o copie, aşa cum se obişnuieşte la Roma şi Florenţa. Statuia lui Mihai Eminescu de la Galaţi a fost prima din provincie care îl înfăţişează pe marele poet. Monumentul a fost realizat în 1911, de Frederic Storck şi este copia unei creaţii din Parcul Cişmigiu din Bucureşti.

Amitha Bhose

Prin profesoara de sanscrită, bengali şi civilizaţie indiană, Amita Bhose (1933-1992), important eminescolog, prima traducătoare a poeziilor lui Eminescu în India, graniţa dintre Orient şi Occident s-a micşorat semnificativ. Ea şi-a susţinut  doctoratul cu teza „Influenţa indiană asupra gândirii lui Eminescu”, redactată sub îndrumarea prof. dr. Zoe Dumitrescu Buşulenga, iar în 1969 a publicat, la Calcutta,  cartea Kavita (Poezii), cu versuri din opera poetului român, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Editura Junimea din Iaşi i-a tipărit în 1978 volumul „Eminescu şi India”, ea dedicându-şi întreaga activitate răspândirii culturii române în India şi a culturii indiene în România. Prof.dr. Zoe Dumitrescu Buşulenga nota: „A slujit cultura română, cu inteligenţa şi condeiul ei, mai mult decât, poate, mulţi români”. Amita Bhose s-a apropiat de opera lui Eminescu în timpul studiilor la Universitatea Bucureşti, unde urma un curs de limba română, iar întâlnirea cu poezia „Ce te legeni, codrule” a însemnat începutul studiului de o viaţă dedicat poetului nostru naţional. Printre cele peste 35 de lucrări publicate în timpul vieţii, studii, traduceri, cursuri, manuale, dicţionare bilingve, cinci sunt dedicate operei lui Mihai Eminescu: Eminescu și India, Editura Junimea, 1978, Eminescu și limba sanscrită, Eminescu și Tagore, Cosmologia lui Eminescu, Proza literară a lui Eminescu și gândirea indiană, toate aceste volume din urmă, fiind tipărite de Editura Cununi de stele, patronată de o fostă studentă a Amitei Bhose. Ceea ce înseamnă nu numai o temeinică cunoaştere a creaţiei şi gândirii lui Eminescu, ci şi o mare afecţiune pentru poetul naţional al românilor.

„Poezia lui Eminescu, în totalitatea ei, de la oda funebră  La mormântul lui Aron Pumnul, până la epitaful Mai am un singur dor, mi s-a dezvăluit ca o melodie neîntreruptă, îngemănând toate hotarele timpului şi ale spaţiului. O asemenea experienţă am avut numai cu literatura indiană, de la imnurile vedice până la scrierile buddhiste, de la operele lui Khalidasa până la cântecele vaisnave şi poeziile lui Rabindranath Tagore. De atunci n-am mai putut să-l consider pe Mihai Eminescu doar un poet european. Pentru mine, Eminescu a fost şi este un kavi (poet-înţelept) indian, un gânditor care priveste viaţa prin prisma filosofiei”. Ea s-a stins din viaţă în România, iar numeroşi fosti studenţi ai ei din toată ţara au venit să-şi ia rămas bun şi pentru a-i recita din Eminescu.

Yin Yuguo

Studentul chinez Yin Yuguo, în vârstă de 16 ani, învăţa din toamna lui 2018, la Universitatea “Vasile Alecsandri” din Bacău, clasa pregătitoare. La fel ca mulţi care iau contact cu România, Yuguo era fascinat de Eminescu, de limba şi cultura română. „Dragostea lui pentru România a început după ce l-a citit pe Eminescu în chineză”, spune profesorul Ioan Dănilă, din Bacău. Era singurul copil al unei familii de intelectuali: mama, profesoară universitară de limba şi literatura chineză, iar tatăl lui, profesor de cultură şi civilizaţie indiană. Visul lui Yuguo era să înveţe limba română şi să traducă literatură românească în limba chineză. La aniversarea Centenarului României, tânărul chinez a plecat la Alba Iulia înfășurat în steaguri tricolore și le-a urat românilor un viitor strălucit, de Ziua lor Naţională. Iar pe 15 ianuarie 2019, a mers să recite din Eminescu, în chineză, la o manifestare culturală de la Galeria Alfa, din Bacău. Din nefericire, toate visurile lui au fost spulberate de un accident mortal cauzat de un tren în mers. „Era o excepţie, am avut mulţi studenţi străini, dar niciunul atât de pasionat de cultura românească“. Consiliul Local i-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare post-mortem al municipiului Bacău lui Yin Yuguo.

Titu Maiorescu

Una dintre cele mai strălucite minţi ale timpului, Titu Maiorescu, era de asemenea fascinat de Eminescu pentru că îl vedea ,,veşnic citind, meditând, scriind”, şi îl admira pentru frumuseţea lui morală. În opinia academicianului şi criticului literar, poetul se distingea printr-o ,,covârşitoare inteligenţă”, printr-o ,,memorie căreia nimic nu-i scăpa” şi prin ,,geniul său înnăscut care era prea puternic în a sa proprie fiinţă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc”, scria în  Eminescu şi poeziile lui. I-a fost mecena şi călăuzitor, căutând să-i asigure o carieră strălucită , fără dificultăţi sociale şi materiale. Apariţia ediţiei princeps, „Poesii”, Editura Socec 1883, singurul volum cu portret, tipărit în timpul vieţii lui Eminescu,  se datorează lui Titu Maiorescu, care a selectat textele şi a scris prefaţa. În el sunt cuprinse 63 de poezii, dintre care 26 fuseseră publicate în Convorbiri Literare. Pentru că înaintea tipăririi acestei cărţi poetul s-a îmbolnăvit, criticul literar s-a ocupat de editarea ei, fără acordul autorului. „Acum trebuie să știi că volumul de poezii ce ți l-a publicat Socec, după îndemnul meu, în Decemvrie anul trecut, a avut cel mai mare succes, așa încât Socec stă încă uimit. În aceste 7 săptămâni de la aparițiunea lui, s-au vândut 700 de exemplare; o mie este toată ediția și de pe acum trebuie să te gândești la ediția a doua, care va fi reclamată pe la toamnă și în care vei putea face tu toate îndreptările ce le crezi de trebuință. Poeziile D-tale sunt azi cetite de toate cucoanele, de la Palat până la mahalaua Tirchilești, și la întoarcerea în țară te vei trezi cel mai popular scriitor al României. Așa cam este, dar tot nu este rău, când te simți primit cu atâta iubire de compatrioții tăi.”

Strălucitul intelectual l-a găzduit pe Eminescu în casă la el, dar poetul n-a putut locui la Maiorescu mai mult de două săptămâni, pentru că nu accepta să trăiască din milostivirea omului căruia nu-i putea oferi nimic în schimb. În momentul  îmbolnăvirii, prietenii, în frunte cu Maiorescu, care a dat 300 de lei, l-au internat pe Eminescu în sanatoriul Caritas, tatăl poetului, Gheorghe Eminovici, încredinţându-i lui Maiorescu “toată îngrijirea materială şi morală”. În ziua de 17 iunie 1889, primul ministru Lascăr Catargiu şi academicianul Titu Maiorescu se aflau în fruntea cortegiului care îl conducea pe Eminescu la Cimitirul Bellu.

Veronica

A fost o iubire nesfârşită, cu pasiune, intrigi, despărţiri şi reîmpăcări, ce le-a înrobit sufletele pe veci. Mihai Eminescu şi Veronica Micle fac parte, alături de Antonius şi Cleopatra, Ulise şi Penelopa, Paris şi Elena, Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta, din categoria celor mai frumoase cupluri din istoria lumii, cu o uimitoare putere de fascinaţie, dezvăluită în epistolarul publicat de Editura Polirom, în 2000, „Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Marea lor poveste de dragoste a fost ca o vrajă ce le-a ars inimile, ce a trecut dincolo de spaţiu şi timp, de mormânt, intrând astfel în mit. Veronica l-a adorat. Chiar dacă pagini ale literaturii de scandal vorbesc despre infidelităţi, ea îl numea „ pururea iubitul meu ideal, visat și dorit într-un chip vag, nehotărât chiar din copilăria mea”. „Îngerul blond”, „floarea albastră”, „liana”, „copilul cu păr bălai”, „floarea albă de cireș” se afla necontenit în gândurile lui Emin, dar şi el în sufletul Veronicăi, întreţinând, chiar şi departe unul de altul, o flacără mistuitoare, creativă. „Eu știu bine că te iubesc și anii care au trecut de când am conceput această pasiune pentru tine n-au contribuit decât s-o întărească și s-o mărească. Lasă-te convins de-acest adevăr, scumpul meu, și dacă certitudinea de a fi iubit de către mine ar putea fi de-ajuns fericirii tale, sprijină-te pe ea și trece-mi-te cu toată bogăția fanteziei și imaginației tale și scrie versuri cu toată căldura din sufletul tău”. „…dacă aș ști că o altă femeie te va iubi ca mine, dincolo de durerea pe care mi-ar da-o rivalitatea, te-ncredințez c-aș binecuvânta-o. Dar ele nu iubesc, ele nu știu să iubească, adevărata dragoste este atât de rară, atât de dureroasă, atât de dulce, atât de crudă, că e preferabil să n-o cunoști, și cu toate acestea eu mă socot fericită de a te iubi cu această iubire ce ucide și care salvează, care pedepsește și care iartă, care întristează și care mângâie, care n-aș vrea niciodată se se sfârșească”. Eminescu scria la rândul său: „Veronică dragă, au n-am fost noi prea fericiți într-o lume, în care fericirea nu poate exista? Este în lumea asta destul loc pentru atâta iubire câtă o avem? ”

Ca Romeo şi Julieta s-au stins amândoi în acelaşi an, 1889, la numai 39 de ani.

În anul 2016, o stră-strănepoată a Veronicăi Micle s-a recules la mormântul Poetului, spiritul Veronicăi rugându-se prin ea şi aprinzând de dincolo de moarte candelele iubirii nesfârşite.

Epilog

Exemplele acestea nu sunt decât nişte opţiuni subiective şi alegeri personale din miile de îndrăgostiţi şi exegeţi ai lui Eminescu. Numeroşi autori, critici, scriitori, traducători au avut un rol aparte în receptarea în ţară sau în străinătate a operei lui Mihai Eminescu, studierea creaţiei lui ducând la cunoaşterea şi răspândirea literaturii române. Printre aceştia îi nominalizăm, fără a detalia din păcate, pe Rosa del Conte, Ivan Krasko, Anna Ahmatova, Rafael Alberti, Elisaveta Bagreana, Jindra Huškova, Alain Guillermou, Iuri Kojevnikov, Song-Ki-Kim; Bernard Shaw, Salvatore Quasimodo, Giuseppe Ungaretti, Eduardas Mieželaitis ş.a.

Încă de la sfârşitul sec. al XIX-lea, cultul poetului Eminescu începe să se dezvolte şi să se regăsească în inimile tuturor românilor. Desigur, despre biografia şi opera lui au scris mulţi oameni de cultură, definându-l în cele mai inspirate sintagme şi metafore: „expresia integrală a sufletului românesc” (N. Iorga); „un sfânt păstor român care nu mână oi, ci stele” (Elena Văcărescu); „o lumină de lumini” (Al. Hodoş); „a revărsat valuri de lumină în cugetarea românească” (A.T. Laurian); „zeul tânăr” (Al. Vlahuţă) etc. Pentru Haşdeu, poetul era un trimis al lui Dumnezeu, un mântuitor, un alter-ego al lui Iisus, iar Octavian Goga considera că, „de-ar fi trăit în zbuciumatele veacuri vechi de paroxism religios, Eminescu ar fi fost beatificat”.

Versurile şi întreaga operă a lui Mihai Eminescu asigură şi netezesc drumul continuu al adoraţiei şi fascinaţiei întru veşnicie.

”Păşiţi încet cu grijă tăcută, fraţii mei,
Să nu-i strivim făptura, nici florile de tei.
Cel mai chemat din toţi şi cel mai teafăr
Şi-a înmuiat condeiul, de-a dreptul în Luceafăr.” (Tudor Arghezi)
_______

 

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.664 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. IOSUB NICOLAE spune:

    Felicitari stimata Doamna pentru acest articol frumos! Sper sa mai publicati si alte lucruri interesante despre Eminescu si muza lui- Veronica Micle. Nu am mai vazut aceasta fotografie cu Veronica Micle. Unde se gaseste? Multa sanatate!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5