Fetele din Suceava (II)
– roman –
Autor – Mihai Mihăescu
Ilustrații – Cosmina Marcela Oltean

– continuare la fragmentul publicat în 14 decembrie 2022

-Da-a! A-a, bună Gabriel…Păi, ce să facem, uite suntem aici la Flori, abia ne-am întors de la Obor…Am fost împreună cu ea şi am ajutat-o să-şi cumpere un instrument de tăiat faianţă. Îşi repară casa din Gruiu…Bine, te aşteptăm.
Speranţa închide mobilul apoi ne spune că în câteva minute va sosi Gabriel, care are să-i aducă nişte bani.
-I-ai îmrumutat bani? o întreabă Flori.
-Da, voia să cumpere o maşină veche, să o repare, apoi să o vândă cu o sumă mai mare.
-Şi ţi-i restituie cu dobândă? se interesează Flori.
-A-a, nu, de ce?

Între timp apare Gabriel. Ne salută, apoi se aşază în fotoliu.
-Gabriel, mi-a spus Speranţa că ţi-a împrumutat bani să faci afaceri.
-Afaceri? Ce afaceri? o priveşte el nedumerit. Am cumpărat o maşină pe care am reparat-o şi am vândut-o cu o sumă mai mare. Asta numeşti tu afaceri?
-Păi sigur. Normal ar fi să împarţi cu ea profitul. Doar sunt banii ei, nu se lasă Flori.
-Stai puţin, se frământă Gabriel în fotoliu, dar nu am avut o asemenea înţelegere.

-Flori, încetează, intervine Speranţa. I-am împrumutat banii fără să am pretenţii de genul acesta.
-Bine, dacă ea vrea, să o spună acum. Gabriel se uită la Speranţa.
-Gabriel, linişteşte-te. Îmi dai banii pe care ţi i-am împrumutat şi atât. Nu pretind nimic mai mult. O priveşte apoi pe Flori. Hai să încheiem subiectul acesta. Ce ţi-a venit?
-Nimic. Dar să nu se  creeze impresia că se foloseşte de tine, îi răspunde Flori.
-El se foloseşte de mine? Ha-ha! Ba din contră, eu mă folosesc de el, conchide Speranţa.

Urmăresc discuţia dintre ei, de pe canapeaua pe care stau întins şi îmi amintesc de alte momente cu descurcăreţul acesta, pe nume Gabriel. Ştiam de la Speranţa că lucrează mecanic la un service de autoturisme. Are un salariu destul de bun. E mai tânăr cu doi ani decât Speranţa şi Flori. S-au cunoscut la cursurile de limbă engleză, pe care le-au frecventat toţi trei împreună. Seara, după curs, Gabriel le aducea cu Mercedes-ul său până acasă.
De atunci Gabriel a rămas în bune relaţii cu fetele, mai ales cu Speranţa, care îl angaja de fiecare dată când soseau de la Moscova, Luminiţa şi soţul ei, pentru a verifica mersul afacerilor lor în România. Gabriel îi întâmpina la aeroport şi îi purta cu Mercedes-ul lui peste tot pe unde aveau treabă. Lua bani buni pentru aceste servicii.
Cu timpul Speranţa se împrietenise cu descurcăreţul Gabriel, astfel încât se folosea de el de fiecare dată când avea nevoie de maşină, ca să-şi  rezolve vreo problemă cât de mică. La început relaţia lor nu mă deranja. Speranţa mă iubea, cum se spune, trup şi suflet, şi asta mă făcea să fiu liniştit. Relaţia noastră dura de zece ani, timp în care s-au întâmplat destule lucruri care  m-au facut să fiu sigur de dragostea ei pentru mine. Cu toate astea prezenţa tot mai insinuantă a descurcăreţului în viaţa ei începuse să mă cam afecteze. Momentul care m-a deranjat cel mai mult a fost atunci când Speranţa a mers împreună cu Gabriel la un magazin, de unde voia să-şi cumpere nişte plafoniere pentru apartamentul ei, considerând că el se pricepe mai bine la aşa ceva, mizând astfel pe sfatul lui. M-am supărat atunci şi le-am spus-o verde în ochi, că chestia asta nu-mi place. Puteam să o sfătuiesc şi eu pe Speranţa în privinţa plafonierelor. Ea a rămas foarte mirată căci era sigură că nimic nu mă poate face să fiu gelos. După plecarea lui Gabriel a încercat să mă liniştească şi să mă asigure că între ei nu e decât o simplă prietenie. I-am spus că nu e vorba de gelozie, însă ar trebui să fie mai atentă şi să nu amestece lucrurile.
Gabriel s-a simţit probabil dator să limpezească situaţia şi ne-a invitat, pe mine, pe Speranţa şi pe Flori, la o terasă, unde ne-a sevit cu pizza şi suc. Acolo ne-a prezentat-o pe prietena lui. Peste vreo lună  însă, Speranţa mi-a spus că Gabriel s-a certat cu prietena sa şi se află într-o perioadă de criză. Am întrebat-o de ce o interesează problema descurcăreţului şi i-am spus că probabil nu e indiferentă faţă de el. Speranţa mi-a răspuns că Gabriel a iubit-o foarte mult pe prietena lui şi o iubeşte în continuare. Fata însă nu-l mai vrea, se pare că şi-a găsit pe altcineva, iar el a solicitat ajutorul psihologului. Mi-a spus apoi că are o idee. Să-i invite, pe el şi pe Flori, în vizită, să se cunoască mai bine şi poate reuşesc să se cupleze. Mai ales că şi Flori era singură, după ce s-a despărţit definitiv de Mahmud. Am interpretat intenţia Speranţei ca fiind o tentativă de a înlătura orice suspiciune din partea mea, legată de sentimentele ei pentru Gabriel. I-am spus să nu-şi facă probleme de conştiinţă căci nu sunt gelos, dar am reiterat că nu e bine să amestecăm lucrurile. Ea mi-a explicat că nu au cum să se amestece lucrurile. Gabriel îi este pur şi simplu prieten, iar eu îi sunt iubit.

Ea hotărâse să dea curs ideii şi i-a poftit, pe Gabriel şi Flori, în vizită. Evident m-a invitat şi pe mine. Speranţa încă nu se mutase atunci la mine. Locuia în apartamentul ei din Iancului. Am mâncat sarmale şi plăcinte, am băut vin, suc şi apă minerală, iar la final a venit şi tortul. Într-adevăr cei doi au reuşit să se apropie unul de altul şi au plecat împreună la Flori.
După o noapte petrecută cu Gabriel, Flori i-a telefonat Speranţei şi i-a mărturisit că s-a simţit foarte bine, că în sfârşit, după o relaţie foarte lungă cu un bărbat mai în vârstă decât ea cu douăzeci şi patru de ani, iată că a avut ocazia să se culce  cu unul mai tânăr, care i-a trezit hormonii din hibernare. I-a povestit detalii din relaţia ei cu Gabriel, etalând talentul acestuia în sexul oral.
Relaţia lor însă nu a ţinut, Flori considerând acea noapte petrecută cu Gabriel o simplă aventură. I-a spus Speranţei că îşi doreşte totuşi un bărbat matur, realizat, mai ales că la vârsta ei nu-şi mai poate permite tot felul de dulcegării, care însă nu duc la ceva serios. Povestindu-mi toate astea, Speranţa tocmai s-a folosit de moment şi m-a acuzat, la rândul ei, şi pe mine, de lipsă de seriozitate, cu atât mai mult cu cât eu, zicea ea, sunt ceva mai copt decât Gabriel. Iată că mă apropii de patruzeci de ani, iar ea de treizeci şi unu, că suntem împreună de zece ani, iar mie îmi zboară mintea ca la unul de douăzeci.
În ultimii ani Speranţa şi-a exprimat deseori nemulţumirea legată de felul meu de a fi ezitant, atunci când ea aborda problema căsătoriei. Încercam să o fac să înţeleagă, că această problemă, dacă e să-i dăm curs, ar presupune un angajament nu doar emoţional din partea mea, care oricum e prezent în relaţia pe care o avem, dar şi unul material şi mai ales moral, în cazul copiilor pe care ne-am dori evident să-i avem. Ori în condiţiile economice actuale câştigurile mele sunt insignifiante, abia de-mi ajung să supravieţuiesc de unul singur. Meseria de regizor de film pe care mi-am ales-o nu mi-a adus deocamdată câştiguri materiale şi nici măcar satisfacţii spirituale deosebite.

După facultate am reuşit să fac câteva filme de scurt metraj şi doar unul de lung metraj, cu pauze între ele destul de lungi. În timpul acestor pauze starea mea materială se complica. Ajungeam să nu mai am bani barem de pâine, iar în atare situaţii conştiinţa mea profesională era afectată vizibil. Făceam eforturi disperate să mă menţim pe val, mai un videoclip, mai o reclamă, în condiţiile în care “greii” cinematografiei româneşti îşi făceau treaba, unii dintre ei realizând filme an de an. Aceştia erau „cadre” vechi din timpul dictaturii comuniste, uniţi în bresle profesionale sau în găşti pentru a-şi proteja interesele. Unii dintre ei ajunseseră senatori, parlamentari, demnitari importanţi în structurile puterii. Structuraţi astfel ei puteau forma pe rând comisii de selecţie ale proiectelor de concurs, astfel promovându-şi scenariile unii altora, mâncând banii publici şi perpetuând starea de mizerie a celorlalţi. În felul acesta am ajuns la patruzeci de ani fără să am o creaţie impresionantă. E adevărat că “greii” mai scăpau accidental, sau voit din mână, câte un “ciolănaş”, pe care îl ciuguleam noi ăştilalţi. Mimând astfel exerciţiul democratic, ei arătau că nu sunt indiferenţi faţă de generaţia tânără. Aşa am ajuns să fac şi eu un lung metraj, lăudat de o bună parte a criticii şi apreciat de public. Printre critici însă, care ţineau partea “greilor”, s-au găsit şi unii ce şi-au permis aprecieri eronate, distorsionând adevărul în defavoarea valorii artistice a filmului. Iar după ce noi, “ăştilalţi”, eram prezentaţi pe ici-colo ca o nouă speranţă a filmului românesc, mai curând pentru a se arunca praf în ochii opiniei publice, intervenea abandonul şi fiecare trebuia să se descurce pe cont propriu. În schimb “greii” continuau să-şi împartă “ciolanele” grase, etalânduşi “creaţiile” pe la posturile de televiziune şi în presa scrisă, astfel creând impresia că sunt de neînlocuit şi că după dispariţia lor, pe acest teren al artei, multă vreme nu va creşte iarbă verde.
Pe măsură ce treceau anii, “greii” erau criticaţi vehement de generaţia mai tânără, astfel încât la unul din concursurile de proiecte de film, ei au promovat mai mulţi debutanţi, decât seniori. În felul acesta, noi cei ajunși la patruzeci de ani, unii depășind chiar patruzeci şi cinci şi mai mult, am rămas fără atenţie. Şi întrucât  proiectele noastre  erau respinse succesiv, s-a creat astfel un gol între generaţia “greilor” şi cea a proaspeţilor debutanţi. Acest gol trebuie completat de către  noi, generaţia de mijloc. Cei care avem acum câte patruzeci, patruzeci şi cinci sau cincizeci de ani. Majoritatea dintre noi însă avem la activ doar câte un film de lung metraj şi câteva scurtmetraje. Rari sunt cei care au reuşit să realizeze câte două lungmetraje. Şi culmea, că tocmai noi am contribuit în cea mai mare  măsură la schimbarea sistemului. Noul sistem însă nu ne-a favorizat pe noi, ci tot pe ei. Pe “grei”. Păstrându-şi structurile, aceştia l-au confiscat efectiv, subordonându-l cu desăvârşire. Ieşirea dintr-o atare situaţie ar putea fi existenţa unei alternative economice, a unui sistem care să permită producerea de filme înafara concursurilor organizate de Centrul Naţional al Cinematografiei. Legislaţia în vigoare însă blochează această eventualitate. Aşa zisa lege a sponsorizării nu are niciun efect în cinematografie. Ca să supravieţuiască acest domeniu artistic are nevoie de sume mult mai mari decât celelalte. Ori starea lucrurilor arată că multe supape sunt închise din cauza legislaţiei imperfecte. În aceste condiţii nu se poate vorbi de apariţia producătorilor de film, cu adevărat independenti, şi implicit de o concurenţă puternică a valorilor.

M-am frământat mult, căutând soluţii, însă realitatea îmi arată că ieşirea ar fi să plec în străinătate. Poate în Italia? Sau Franţa? Ţări cu cinematografii mari. America rămâne doar un vis. Pentru un artist român este imposibil să ajungă la Hollywood. Mai curând cred că aş alege Italia, unde o am pe sora mea mai mare, plecată de mai mulţi ani din ţară. Acolo, în Italia, ea îngrijeşte de bătrâni neputincioşi, ai căror copii cu bani nu au timp să se ocupe de părinţii lor. Ei plătesc acestor femei venite din estul Europei în jur de cinci, şase sute de euro, sau chiar mai mult, când e vorba de localităţile din nordul Italiei. În ceea ce mă priveşte, în caz că nu voi reuşi să fac film în Europa Occidentală, aş putea să-mi găsesc altceva de muncă, pentru care să fiu plătit astfel încât să duc o viaţă decentă. Cu timpul s-ar putea să-mi dezvolt o afacere bănoasă, care să-mi permită să  investesc în producţia de filme. Teoretic totul este posibil, nu-i aşa?
Dar să revenim la realitatea noastră românească. Speranţa? Nici vorbă de căsătorie în condiţiile acestea. Şi-a sacrificat tinereţea pentru mine, îmbătându-se cu apă rece, făcându-şi iluzii că odată şi odată voi fi un mare regizor, poate voi ajunge şi parlamentar, sau senator, mai ştii…Nimic din toate astea. Mă bălăcesc în mizerie fără vreun orizont clar. Politica îmi repugnă. Nu politica la propriu. Ci anume cea, care se face în România. Mă exasperează să-i văd la ştirile televizate pe aleşii poporului dormind în timpul şedinţelor, căscând, citind ziare, în timp ce au loc dezbateri care vizează destinul românilor, să aud cum votează unul pentru celălalt în lipsă. Şi culmea impertinenţei, atunci când e să-şi voteze pensii grase, nu catadicsesc să o facă, fără să-şi amintească de bătrânii care cerşeşc pe la colţuri.
Iar cei care vor să-şi creeze o familie rămân doar cu visul. Marea majoritate a cuplurilor nu se hotărăsc să facă barem un copil, din teama de a nu-l putea creşte, de a nu-i putea da o educaţie corespunzătoare. Vă puteţi închipui aşa ceva? S-a ajuns la o asemenea stare de lucruri în care doi maturi, ce formează un cuplu, nu sunt în stare să crească un singur copil. Sărăcia a cuprins toată România. Creşterile economice pe care le etalează politicienii par o pură fantezie când te izbeşti de realitate. Dacă mi-aş permite luxul de a avea un copil cu Speranţa, ar însemna să-l las la mila străzii…
Deseori mă simt pustiit sufleteşte. Aceste stări mă fac, probabil, să recurg la gesturi indecente, tocmai pentru a scăpa de o energia negativă, care se acumulează din lipsă de activitate artistică, sau a oricărei activităţi utile. Spre exemplu, în una din seri, venise în vizită la noi Flori. Pălăvrăgeam de una, de alta. Flori se despărţise de Mahmud. Uitase definitiv de aventura cu Gabriel. Lipsa bărbaţilor o făcea să încline discuţia spre teme sexuale. Noi îi ţineam isonul vrând astfel s-o încurajăm. Îi spuneam că totul e înainte, că nimic nu e pierdut, până când, din vorbă în vorbă nu ştiu cum mi-a scăpat o glumă de neiertat.
-Ce bine ar fi, am zis, să stau între voi două în patul ăsta confortabil.
Speranţa m-a fulgerat cu o privire ucigătoare. Ştiam că este de o gelozie proverbială, dar câteodată credeam, ce iluzie! că va înţelege gluma. În cei zece ani petrecuţi cu ea am avut destule momente grele din această cauză. Ajunsesem să privesc în pământ când mergeam cu ea pe stradă, doar ca să nu creadă că mă uit la fetele frumoase care treceau pe lângă noi. Uneori mai ridicam capul şi, Doamne, ce tirade verbale se îndreptau spre mine, dacă scăpam ochii spre vreo fetişcană mai drăguţă. Aceste lucruri se întâmplau mai ales în primii ani ai relaţiei noastre. Mi-am zis că trebuie să fac ceva, din moment ce ea nu dădea semne să se schimbe. Am hotărât să lucrez cu mine însumi pentru a-mi putea controla sentimentele şi a nu da curs tentaţiei de a mă uita după femei frumoase. Exerciţiul îl făceam atunci când mergeam singur pe stradă. Adică fără Speranţa. Tocmai când puteam da curs tentaţiei fără să fiu urmărit de ochii Speranţei, pe care, când era cu mine, părea că nu o interesa altceva decât să observe dacă nu cumva îmi zboară ochii aiurea.

Zis şi făcut. La început observam de departe  fata frumoasă, savuram de la distanţă nurii, ca apoi când trecea pe lângă mine să abandonez subiectul. Toată problema era cu întoarcerea capului după ea. În interiorul meu se dădea o luptă acerbă între instinctul bărbatului de a privi după femeia frumoasă, care tocmai trecuse pe alături, şi raţiunea prin care încercam să-mi impun o altă voinţă. Aceea de a-mi înfrunta şi stăpâni tentaţia. De cele mai multe ori învingea instinctul. Ca să-l potolesc şă să-l stăpânesc, încercam să mă gândesc la filmele pe care visam să le fac, la o carte intersantă pe care tocmai o citeam în acea perioadă, etc. Fetele frumoase treceau pe lângă mine, iar eu mă gândeam la ale mele, părând impasibil la frumuseţea lor. Nici coapsele care ţâşneau de sub fustiţele mini, nici buricul gol, nici sânii pe jumătate dezgoliţi nu păreau să mă impresioneze. Fals. Căci gândurile serioase se retrăgeau făcând loc acestor  privelişti care îmi alimentau fantezia erotică. Ce-i de făcut? Să continui exerciţiul, mă întrebam, sau să-l abandonez? Speranţa îmi sancţiona orice abatere. O iubeam totuşi şi încercam  să îi fac pe plac. De altfel ea concura de minune cu frumuseţile care treceau pe lângă mine. Au trebuit să treacă ani buni până când am putut să mă debarasez în proporţie de 50 la sută de uitatul după fete frumoase pe stradă. Ba bine că şi Speranţa se mai domolise şi nu-mi mai făcea viaţa amară din cauza asta.
Mă gândesc deseori, că dacă aş avea o viaţă profesională activă, probabil că aceste lucruri nu s-ar mai întâmpla, căci m-aş deda cu desăvârşire creaţiei şi nu aş mai avea timp de altceva.
Între timp politicienii anunţă în continuare creşteri economice spectaculoase, ceea ce ne-ar face să credem că odată cu aceasta ar trebui să sporească şi producţia de filme în România. Iluzii deşarte. Această creştere nu se regăseşte din păcate în domeniul cinematografiei. Numărul de filme care se produc în ţara noastră este insignifiant chiar şi în comparaţie cu anii buni din perioada comunistă. Pe atunci se făceau peste treizeci de filme pe an, și mă refer doar la filmele de lung metraj, pe când acum abia de se ajunge la trei, patru, şase, maximum şapte. Ba sunt ani în care nu se produce niciun film românesc. În acest context ar fi decisivă crearea unui cadru legislativ viabil, în scopul dezvoltării producţiei independente de film. Ar fi util, spre exemplu, ca statul să intereseze finanţatorii privaţi, prin scutirea de impozite în proporţie de douăzeci, douăzeci şi cinci la sută, în cazul în care aceştia sprijină producerea şi promovarea filmelor româneşti.  Deocamdată stăm la mila banilor publici, care sunt la cheremul unor structuri, ce îşi fac jocul după cum le vine la socoteală.
Ceea ce mă linişteşte într-o măsură oarecare este faptul că am cumpărat garsoniera în care stau, înainte de saltul spectaculos al preţurilor la imobile. În trei ani valoarea în euro a garsonierei mele a crescut de trei ori.  Dacă scăpam momentul, aş fi locuit şi acum, la cei patruzeci de ani ai mei, cu părinţii. Mai ales că nici ei nu se descurcă prea bine. Au două covrigării în Bucureşti, dar deocamdată nu şi-au putut aduna banii necesari pentru a-şi deschide o patiserie.
Gabriel se ridică din fotoliu, spunând că are treabă şi trebuie să plece. El îi restituie Speranţei banii datoraţi, mulţumindu-i totodată, şi asigurând-o că oricând va avea nevoie de ajutorul lui îi stă la dispoziţie. Ne salută la despărţire şi pleacă. Îl petrecem până la uşa liftului unde, dăm nas în nas cu Marian, fratele Speranţei şi Gelu, prietenul său. Cei doi au venit, invitaţi de Flori, să ia instrumentul de tăiat faianţă pe care noi îl adusesem de la piaţa Obor. După ce îl examinează, ei conchid că este foarte bun şi că le va fi de mare ajutor. Cât mai stăm de vorbă cu cei doi tineri, Flori ne serveşte cu un vin roşu dintr-o sticlă de Murfatlar, pe care o scoate din frigider. Ne aduce şi o farfurie plină cu sandişuri. Băieţii se destind şi încep să povestească ce li s-a mai întâmplat între timp prin capitală. Gelu este cel care ne face să râdem în hohote, povestindu-ne cu lux de amănunte cum a ajuns el într-o cu totul altă localitate, cu aceeaşi denumire, Gruiu. La autogară el a urcat în autobuz şi s-a asigurat întrebând pasagerii, dacă maşina respectivă merge în Gruiu, aşa cum confirma şi inscripţia din faţă. Mare i-a fost mirarea când, ajuns în localitatea respectivă, s-a trezit într-un loc în care nu mai fusese niciodată. Localnicii i-au explicat că mai este un sat cu denumirea de Gruiu, iar ca să ajungă acolo, trebuie să meargă spre Buftea, ceea ce e cu totul în altă direcţie. A trebuit să se întoarcă în Bucureşti, urcându-se într-un alt autobuz, spre celălalt Gruiu, unde se află casa cumpărată de Flori, la care Marian şi Gelu lucrează de zor, căci imobilul necesită reparaţii capitale.
După ce terminăm sandvişurile şi vinul, Flori ne serveşte cu câte o cafea. Mai pălăvrăgim un timp, iar la sfârţit băieţii iau instrumentul de tăiat faianţă şi pleacă la treabă. Şi noi, eu şi Speranţa, îi spunem la revedere lui Flori, care ne conduce până la uşa liftului.
Speranţa se apropie cu încetul de finalizarea studiilor de masterat. Se pregăteşte să-și susțină disertația. În paralel tatonează terenul domeniului cultural, în vederea indentificării unei soluţii de angajare. Dă telefoane cunoştinţelor, colegilor, profesorilor, rugându-i să o anunţe dacă află ceva în sensul acesta. Urmăreşte de asemenea noutăţile de la bursa locurilor de muncă. Caută pe internet tot felul de oferte de muncă, în speranţa găsirii unui post, care să se potrivească cu noua ei calificare.
În sfârşit cei doi tineri, Marian şi Gelu, o anunţă pe Flori, că au terminat reparaţia casei din Gruiu. Mulţumită de lucrare ea se achită cu meşterii şi se pregăteşte să o aducă, precum şi-a propus, pe mama ei, care să locuiască în noua casă. Flori are de gând să se mute şi ea în Gruiu şi să locuiască cu mama sa, astfel sperând să înlăture senzaţia frustrantă de gol sufletesc din cauza lipsei unei familii. Pentru aceasta ea pleacă în satul ei de baştină, o localitate din apropierea Sucevei, unde scumpa ei mamă locuieşte cu bunica în vârstă de optzeci şi şase de ani. Acolo constată că cele două femei nu pot fi despărţite, căci între timp, Ionel, fratele lui Flori, care avea grijă de ele, urmează să se căsătorească, iar viitoarea lui nevastă vrea să se mute împreună cu el în Bucureşti.
La Bucureşti însă, Flori se confruntă cu o nouă situaţie, la care de altfel nu se aştepta. Cele două femei nu vor să se ducă în Gruiu, pentru a locui în casa proaspăt înnoită, căci se tem să stea acolo singure. Deocamdată nici Flori nu se poate muta în Gruiu. Ea vrea mai întâi să adune bani şi să-şi cumpere o maşină cu care să circule rapid între Bucureşti şi Gruiu. Femeile rămân astfel să locuiască împreună cu Flori la Bucureşti. Casa din Gruiu rămâne goală după ce că dăduse destui bani pentru a o repara. Ea se consultă cu Speranţa cerându-i sfatul în privinţa deciziei de a o vinde. Speranţa îi spune că ar fi păcat să o vândă, căci după reparaţia făcută de Marian şi Gelu, casa abia aşteaptă să fie locuită de oameni buni la suflet. Dar că într-adevăr, în situaţia nou creată, în care cele două femei refuză să locuiască în ea fără Flori, chiar şi temporar, atunci ea poate decide să o vândă, mai ales că preţul ar fi cu mult mai mare decât cel iniţial. Aşadar Flori declanşează operaţiunea de vânzare a casei din Gruiu. Într-adevăr reuşeşte să obţină o sumă mult mai mare decât cea cu care o cumpărase, depăşind mult şi suma plătită pentru reparaţie. Cu o parte din banii câştigaţi, ea cumpără o garsonieră în Bucureşti, pe Calea Călăraşilor, care e foarte aproape de locul unde stă Flori cu mama şi bunica sa. Îi transmite apoi fratelui ei că poate să se mute în Bucureşti, împreună cu proaspăta lui nevastă, căci au acum unde să locuiască.
Aşadar tinerii căsătoriţi se instalează în garsoniera cumpărată de Flori. Ea îl ajută apoi pe Ionel să se angajeze ca agent imobiliar la Agenţia la care lucrează şi ea. Însă nu prea îi rămâne timp să aibă grijă de mama şi bunica sa, care au nevoie de o perioadă pentru a se acomoda cu noua casă şi mediul citadin.

În scurt timp Flori constată un grad înalt de stres la bunica sa de optzeci şi şase de ani, probabil din cauza noii situaţii în care aceasta din urmă s-a pomenit. E destul să fie lăsată singură câteva clipe în camera sa, că bătrâna începe să ţipe înfricoşată, aşa încât mama lui Flori trebuie să o ia cu ea atunci când are treabă la bucătărie sau în cealaltă cameră. Ori, când Flori se află acasă, cele două stau cu bătrâna pe rând. Astfel una din ele poate să meargă la magazin, sau la piaţă, pentru cumpărături. Cu timpul însă noua realitate devine obositoare şi Flori hotărăşte să se elibereze de la serviciu, ca să poată face faţă problemelor apărute. Cu toate astea, ea nu-şi întrerupe afacerile. Investeşte împreună cu directorul agenţiei în achiziţionarea unui teren destul de mare care, după pronosticurile specialiştilor din agenţie, se va putea vinde peste un anumit timp, pe parcele, astfel obţinându-se câştiguri mult mai mari, preţurile terenurilor crescând şi datorită faptului că România se integrează în Uniunea Europeană.
Copilăria lui Flori a fost marcată de un moment dramatic. Pe când era încă foarte mică tatăl ei a murit, iar micuţa de doar cinci anişori plângea deseori, rugând-o pe mama sa să-i spună tatălui să se întoarcă de acolo de unde a plecat. Mama sa încerca să o liniştească, explicându-i că tata a plecat pentru totdeauna şi că nici ele, dar nici el nu au  nicio vină. Căuta să o facă să înţeleagă pe cât posibil, că de acolo de unde a plecat tatăl ei nu există întoarcere. Mai târziu în viaţa mamei lui Flori a apărut un alt bărbat, care atunci când venea în vizită îi aducea micuţei bomboane şi ciocolată. Cu timpul el a început să trăiască împreună cu ele. Flori creştea, începuse să meargă la şcoală, iar la un moment dat mama sa i-a adus acasă un frăţior, pe care, zicea ea, îl cheamă Ionel.
Cu încetul Flori s-a obişnuit cu noua sa familie. Era foarte fericită că are un frăţior cu care se poate juca. Nu-şi mai amintea de tatăl ei, cel care plecase undeva şi nu se mai întorsese. Îl acceptase deja, ca tată, pe istlalt, care îi adusese un frăţior, pe Ionel. Însă timpul trecea şi Flori creştea. Creştea mare şi frumoasă. Creştea şi Ionel. Acum ea înţelegea bine, că primul ei tată, de care nu-şi mai amintea, murise. De aceea el nu se mai putea întoarce. Sau cum îi spunea mama ei, de acolo de unde plecase el nu se mai întoarce nimeni.
Astfel Flori ajunse la doisprezece ani. Ea putea înţelege deja multe lucruri. În ultimul timp o neliniştea discuţiile aprinse dintre mama sa şi tatăl ei vitreg. Deseori aceste discuţii se transformau în ceartă, ba chiar în scandal. Într-o zi mama sa i-a spus că de acum încolo vor rămâne singuri, toţi trei. Ea, Flori şi Ionel. Fără tata. Flori a tăcut. A înţeles că nu poate face nimic.
Tatăl care plecase, dar nu murise ca celălalt, venea din când în când pe la ei. Le aducea diverse lucruri, îi lăsa mamei bani. Astfel Flori şi cu frăţiorul ei puteau să-şi continue şcoala. Micuţa cea blondă devenise iată, o adevărată prinţesă la cincisprezece ani ai ei. Aşa încât hulpavii ochi ai bărbaţilor se opreau asupra ei, cercetând-o într-un mod insinuant, care la început o făcea pe Flori să se simtă stingherită. Cu timpul însă s-a obişnuit, ba chiar îi făcea plăcere să fie admirată şi să primească complimente. A observat, de exemplu, că profesorul de cultură fizică, proaspăt angajat după facultate, o priveşte într-un fel anume. Ea înţelese că acesta o dezmiardă cu privirea, alteori permiţându-şi chiar să o cuprindă de umere, sau să-i aranjeze şuviţele de păr.
Într-o zi profesorul a organizat un maraton cu toată clasa prin pădurea din preajma satului. În pădure el a căutat să fie mai mult cu Flori, iar din vorbă în vorbă s-au pierdut prin desiş, rămânând singuri. Profesorul îi povestea diverse întâmplări hazlii, tot cuprinzând-o de umere, mâna lui coborând parcă din întâmplare peste şoldurile ei. La un moment dat el s-a oprit brusc, a cuprins-o de mijloc, spunându-i că e foarte frumoasă şi că o iubeşte de mai multă vreme. Apoi a început să o sărute cu patimă, a luat-o în braţe şi a căzut lin împreună cu ea pe covorul de frunze. Totul s-a petrecut rapid încât Flori nu a reuşit să se dezmeticească sau să se opună într-un fel. Ea a fost ameţită de vorbele pline de dragoste pe care tânărul profesor i le-a spus cu o sinceritate izbitoare, astfel încât ceea ce acesta a făcut mai departe i s-a părut foarte firesc. Într-un soi de fierbinţeală care îi cuprinsese tot trupul, ea privea cu ochi mari, plini de mirare şi încântare în acelaşi timp, cum se clatină pădurea deasupra ei şi cum pâlcuri mici de cer albastru se mişcă dintr-o parte în alta.
Flori mi-a povestit aceste momente din adolescenţa ei, atunci când filma la Eduard Pavlovschi, în “Cartierul Poşta Veche”. Uneori însă regreta că profesorul de cultură fizică i-a făcut ce i-a făcut în pădurea din preajma satului căci, spunea ea, după aceea era atrasă fizic de bărbaţi şi în felul acesta ceda deseori avansurilor lor, din necesitate sexuală. Mi-amintesc cum odată mergeam alături de ea printr-un parc din Suceava, când mi-a arătat un portmoneu, care avea imprimate pe părţile exterioare poze cu bărbaţi aproape goi, cu bicepşi puternici şi îmbrăcaţi doar cu chiloţi strânşi pe coapse şi şolduri, astfel fiind pusă în evidenţă virilitatea lor.

Şi iată că acum, peste mai bine de doisprezece ani, merg din nou alături de Flori, de data asta prin Bucureşti. Traversăm strada în zona Pieţei Alba Iulia şi ne îndreptăm spre garsoniera mea. Le urmăm, la câţiva metri mai în spate, pe Speranţa, prietena noastră Olga, care nu este alta decât profesoara de engleză, şi sora ei Carmen, venită de la Galaţi. Ele vorbesc aprins, gesticulează energic, mai ales Carmen, care e o fire mai colerică. Speranţa tocmai se angajase la o fundaţie, ce se ocupă de organizarea unor activităţi culturale, printre care şi conferinţe ce vizează fenomenul teatral românesc şi internaţional, festivaluri de teatru, simpozioane, etc. La fundaţie este foarte ocupată, iar asta o oboseşte şi o stresează. Din alt punct de vedere este mulţumită pentru că are o activitate, ea dorind foarte mult să fie o persoană activă şi utilă societătii. Chiar dacă are salariul minim pe economie, Speranţa îşi dă toată silinţa în munca pe care o face, astfel sperând să economisească cei 250 de euro pe care îi ia în fiecare lună de la chiriaşii ce stau în apartamentul ei din Iancului. Şi fiindcă în acest week-end Carmen venise de la Galaţi să o viziteze pe sora ei, profesoara de engleză, Speranţa a hotărât să le invite, pe ele, dar şi pe Flori, la noi, pentru a consemna reuşita ei: angajarea la fundaţie.
După ce traversăm, suntem nevoiţi să ne strecurăm printre maşinile parcate una lângă alta pe trotuar. O invit aşadar pe Flori să treacă prima printre două maşini aproape lipite una de alta, cu un gest al mâinii stângi (în mâna dreaptă ţin o sacoşă cu câteva sticle de vin, pe care urmează să-l servim la masă), care mângâie involuntar, întâmplător, sau poate instinctual una din fesele ei bombate, ce ţâşnesc efectiv din fusta strânsă pe şolduri şi coapse, fustă al cărui şliţ urcă într-o perspectivă insinuantă şi provocatoare pe lateral, tocmai pe partea dinspre mine, care dezgoleşte în mers o piele de un alb-roz, ce îmi agită hormonii nebunatici. Ea întoarce brusc privirea spre mine, fără însă să comenteze în vreun fel, căci Speranţa cu cele două prietene se află nu departe în faţa noastră, ele reuşind deja să depăşească porţiunea de trotuar aglomerată de maşinile parcate. În fond privirile lui Flori, după gestul meu nechibzuit, nu fuseseră condamnabile, ci mai curând precaute faţă de prietenele care merg la câţiva metri în faţa noastră. Ea ştie că Speranţa este geloasă şi evident nu-şi doreşte în acest moment o situaţie care să genereze o stare de încordare. Mai ales că mergem cu toţii să petrecem, să ne bucurăm de ceea ce Speranţa reuşise nu cu puţine eforturi. Conştientizez greşeala şi mă dojenesc în sinea mea. Mergem tăcuţi în urma Speranţei, Olgăi şi Carmen. Speranţa are câteva sacoşe cu produse alimentare pe care să le pună pe masă. Olga şchioapătă puţin, după o operaţie de şold, care însă nu i-a adus ameliorări substanţiale.
În timp ce eu, Speranţa şi Flori, aranjăm masa în garsoniera mea, Olga şi Carmen se ocupă de nişte casete cu muzică românească, pe care le-au adus cu ele. Carmen pune casetofonul şi auzim o melodie interpretată de formaţia ASIA. Ne aşezăm la masă în sunetele melodiei fetelor de la ASIA, care se tot roagă de  cineva să le ia şi să le ducă undeva, în America, sau în Asia.

Carmen este profesoară la o universitate din Galaţi. Are peste douăzeci de cărţi publicate în domeniul managementului afacerilor şi este conducătoare de doctorat. Ea a fost invitată în foarte multe ţări, unde a ţinut diverse cursuri pe domeniul ei. Aceasta însă nu se poate lipsi de sora ei, Olga, care îi traduce cursurile în limba engleză, sau în franceză, în funcţie de ţara în care trebuie să plece. De fiecare dată, Olga o pregăteşte minuţios în limbile respective, pentru ca sora sa, Carmen, să fie la înălţime atât în ţările francofone, cât şi în cele de limbă engleză. În mod obligatoriu, Carmen o ia cu ea pe Olga, de fiecare dată când pleacă în străinătate. Are mare nevoie de ea în calitate de consultant, căci ţine foarte mult să-şi prezinte cursurile într-o limbă corectă, fie că e engleză, sau franceză. Tocmai ne povestesc de ultima lor călătorie în Canada, unde Carmen a cunoscut un armator, cum îi zice ea, de origine română, stabilit de foarte multă vreme acolo. Se pare că s-a îndrăgostit de ea. Ne mărturiseşte că şi ea nu este indiferentă faţă de armator. Armatorul este de fapt un specialist în vapoare şi lucrează la un mare trust din Canada. El are cincizeci şi trei de ani, mai tânăr cu doi ani decât Carmen, dar a fost foarte drăguţ cu ea. Armatorul le-a fost ghid personal celor două surori, pe toată perioada cât s-au aflat în Toronto, le-a arătat tot respectul şi s-au înţeles să se întâlnească peste o lună la Bucureşti, când românul canadian va veni cu treburi de serviciu. Stăm deja la masă când Olga ne divulgă un secret.
-Când ne-a invitat la el acasă mi-a vorbit foarte frumos de Carmen şi chiar a spus că nu ar fi împotrivă să se căsătorească cu ea. Doar dacă eu, ca soră mai mare, i-aş blagoslovi…
-O-o-o, foarte hotărât armatorul, constată Flori.
-Nu ca alţii, ţine morţiş să adauge Speranţa, avându-mă, evident, în vedere pe mine.
-Să vedem, să vedem, cât e de serios, zic eu, întinzând mâna după un sandviş.
-E, a zis el ceva acolo, dar nu m-am grăbit să dau importanţă vorbelor lui, intervine cu explicaţii Carmen. He-he, surâde ea, după experienţa pe care am avut-o cu fostul meu soţ nu-u-u-i aşa de uşor să mă convingă cineva.

va urma…