Fetele din Suceava (III)
-roman-
Autor, Mihai Mihăescu
Ilustrații, Cosmina Marcela OLTEAN
___
– continuare la fragmentele publicate în 14 și 20 decembrie 2022

Carmen a trăit cu fostul ei soţ o grămadă de ani şi ar mai fi trăit mult şi bine dacă acesta nu s-ar fi legat cu una mai tânără, cu doi copii după ea. Carmen nu lua în considerare vorbele care ajungeau la ea despre o posibilă relaţie extraconjugală a soţului ei, considerându-l un om serios. El îşi dăduse doctoratul în Germania şi era colegul ei la aceeaşi universitate din Galaţi. Însă atunci când, într-o seară, una din doctorandele sale a venit acasă şi a anunţat-o că soţul ei se giugiuleşte pe malul lacului din marginea Galaţiului cu o femeie, Carmen a devenit curioasă, chiar dacă nu a crezut nimic. Curiozitatea a făcut-o să meargă spre lacul cu pricina, unde într-adevăr îl surprinse pe soţ cu o femeie, mult mai tânără decât el, într-o ipostază care trăda o relaţie intimă a celor doi. Chiar dacă lumina felinarelor pătrundea cu greu printre crengile arbuştilor, ea a recunoscut clar chipul bărbatului pe care-l considera trup şi suflet al ei. În acel moment, Carmen a uitat pur şi simplu că este profesoară şi conducătoare de doctorat, iar soţul ei profesor universitar doctor de mai mulţi ani. Copleşită de furia femeii înşelate, ea s-a repezit spre rivala care tocmai îi cuprinse obrajii soţului ei cu ambele mâini, sărutându-l pe buze ca o vampă înfocată, a apucat-o de păr, a doborât-o la pământ, tăvălind cu ea iarba de pe malul lacului, zgâriind-o pe faţă, pe gât, înjurând-o în fel şi chip (curvă nenorocită, batjocura lumii, zdreanţă, furi bărbaţii femeilor onorabile, şi altele din astea), după care s-a întors spre bărbatul ei ca să-i tragă şi lui o săpuneală…Dar, ia-l de unde nu-i…Între timp amanta zgâriată se folosi de moment şi şterse putina, trecând puşcă pe lângă doctoranda care tocmai ieşise din dosul unui lăstăriş.

Carmen era căsătorită cu soţul ei de doisprezece ani. Chiar dacă, din când în când, mai aveau unele mici altercaţii pe te miri ce probleme, relaţia lor părea destul de trainică, aveau interese comune, activau la aceeaşi Universitate…Ce mai încolo-încoace. Nici vorbă să-i fi trecut prin cap că bărbatul, cu care credea că-şi va duce traiul în linişte până la adânci bătrâneţi, este capabil de o asemenea mârşăvie. 

L-a găsit acasă, aşteptând-o înfricoşat, umil, încercând să-i explice că nu este vorba nici pe departe de ceea ce crede ea, era o cunoştinţă lipsită de importanţă, cu care se întâlnise întâmplător şi stătea de vorbă, aşa, de formă, cât să se mai relaxeze şi el puţin pe malul lacului după cursurile grele de peste zi. “Cum îndrăzneşti să mă minţi în faţă, ticălos ce eşti”, i-a zis ea înfuriată, având încă în minte imaginea proaspătă a soţului infidel, care se săruta cu atâta nonşalanţă pe malul lacului, sub palida lumină a felinarelor, cu acea femeie neruşinată. Aceasta a făcut-o să-şi iasă cu totul din fire şi să-şi dea frâu temperamentului coleric, începând să arunce prin casă tot felul de obiecte ce i se nimereau în cale, unele dintre ele spărgându-se în bucăţi, gesturi dublate de furia vorbelor necenzurate, adresate celui care încerca să mai salveze câte ceva, însă fără succes…  

După această întâmplare, timp de câteva luni, Carmen şi soţul ei nu şi-au vorbit niciun cuvânt, întorceau privirile în altă parte atunci când se întâlneau la facultate, dar şi acasă unde, fiecare îşi luase lucrurile şi se izolase în camera lui. De se întâmpla să aibă treabă şi unul şi altul la bucătărie, parcă erau doi muţi. El apărea, de altfel, rar pe la bucătărie şi doar atunci când avea nevoie de câte o cafea. Şi-o prepara singur. Nu se mai bucura de atenţia şi respectul soţiei. Aceasta nu-i mai spăla lenjeria, hainele, fiecare se ocupa de sine şi numai de sine. 

Pe atunci, Carmen avea doar o singură carte publicată. Aşa încât ea a hotărât că e mai bine să se consacre profesiei, că bărbaţii, aceşti mitocani, nu merită să te sacrifici oferindu-le o familie, căldură şi dragoste, toţi sunt o apă şi-un pământ şi că, e mai important şi mai cu folos să-şi construiască o carieră sigură, să lase posterităţii o operă solidă şi viabilă, mai ales că economia românească în fierbere are nevoie de jaloane puternice, zidite prin contribuţia celor mai luminate minţi din această ţară.

Foarte sigură pe hotărârea ei, ea l-a abordat, după atâta vreme, în una din zile pe soţul ei, zicându-i fără ocolişuri, că ce mai încolo încoace, cât au s-o lungească aşa, că oricum au ajuns ca doi străini, că toate firele care-i legau într-un fel au ars efectiv, că nu mai au nimic în comun şi că poate, după toate astea ar fi cu cale să ia o hotărâre clară, ca doi oameni maturi, care înţeleg că relaţia lor nu mai poate fi refăcută…Răspunsul a fost unul, la care ea nu se aştepta nicidecum. Soţul ei, căci, de fapt, asta era oficial calitatea lui faţă de ea, i-a spus promt că el nu are de gând să divorţeze, nu va declanşa niciodată procedura de divorţ din iniţiativă proprie, îl aranjează statutul de bărbat căsătorit cu o femeie energică, cu perspective mari în domeniul ei, respectată de colegii, de şefii, dar mai ales de studenţii de la universitate, aşa că, dacă ea vrea cu tot dinadinsul n-are decât să o facă, dar că el nu va da curs cererii ei, şi că tot ea va fi cea care îşi va şifona imaginea în faţa tuturor. 

Mă rog, treaba ta, zise ea, dar să ştii că eu o să mă ocup de cariera mea şi n-o să mă mai intereseze viaţa de familie, aşa că, fiecare  cu  socotelile lui, fără pretenţii care să genereze situaţii penibile. Zis şi făcut. Cei doi şi-au căutat de socotelile lor în viaţă, continuând să locuiască în aceeaşi casă, însă fără să se  mai considere obligaţi marital. Aşa au trecut anii, unul câte unul, ea cu ale ei treburi, pe la universitate, pe la simpozioane ştiinţifice, prin ţări străine cu schimburi de experienţă, pe unde mai ţinea şi cursuri în faţa diverselor auditorii, cu cărţi publicate, cu avansări în grade profesorale şi din când în când, mai o plimbare cu câte un francez prin locurile pitoreşti ale ţării acestuia, mai o aventură cu câte un belgian, grec sau american, atunci când se întâmpla să ajungă şi prin ţările acestora…Pe el însă nu-l interesa în mod special străinătatea. Când era invitat pe undeva, căuta mai întâi să se convingă de prestanţa acelei acţiuni şi dacă îl satisfăcea dădea curs invitaţiei, dacă nu, rămânea în ţară, mai ales că aici avea cu cine să-şi petreacă timpul liber. Femeia cu care Carmen îl surprinsese pe malul lacului din marginea Galaţiului, se ţinea scai de el. Aceasta, divorţată de un beţiv, rămasă cu doi copii, avea nevoie de bani, după cum aprecia Carmen. Însă, povestea ea, odată cu trecerea anilor, relaţia lui cu acea nenorocită se şubrezea tot mai mult şi mai mult, el încerca din când în când să-şi abordeze fosta soţie cu câte o vorbă mai caldă, ea însă rămânea rece la orice tentativă de-a lui, se ţinea fermă pe poziţii, avea o carieră de succes, numărul cărţilor publicate crescuse iată la peste douăzeci, iar acum, întâlnise poate omul visurilor ei, care i-a arătat tot respectul acolo în Canada, ba chiar o ceruse de nevastă de la sora ei mai mare, gest pe care Carmen l-a apreciat în sinea-i dar, într-un fel, s-a abţinut să exprime o atitudine clară, ea ştie că nu trebuie să se grăbească, a mai făcut-o odată şi acum trage ponoase. Om mai vedea, i-a spus ea Olgăi după ce s-au despărţit de armator, nu cumva să fie şi ăsta un  mitocan din a cărui cauză, mai apoi, să-mi smulg părul din cap, drept pentru care a rămas să-l mai cunoască atunci când va veni la Bucureşti, să-l mai studieze, cum se exprima ea, aşa încât să poată lua o hotărâre în cunoştinţă de cauză. Nu o deranjează câtuşi de puţin faptul că are cincizeci şi cinci de ani, şi-a construit o carieră solidă, câştigă foarte bine, iar acum, odată cu apropierea bătrâneţelor poate să se şi căsătorească. Totul este ca individul să fie într-adevăr acela care a părut a fi atunci când l-a cunoscut în Canada.    

-Carmen, dragă, eu propun să-i invităm şi pe prietenii noştri la noi, atunci când va veni armatorul…
-Da Olguţa, cu plăcere, încuviinţează Carmen propunerea sorei ei. Dragii mei, se adresează ea către noi, sunteţi invitaţii noştri la întâlnirea cu armatorul, care va avea loc, sper, peste o lună, aşa cum a fost vorba. Numai să vină, că cine ştie, poate nu mai vine…Ha-ha-ha, râde ea cu plăcere.
Tot acum sună telefonul mobil al lui Flori. Ea se scoală de la masă şi se duce în bucătărie să vorbească.
-O fi Mahmud, zice Olga curioasă.
-S-a terminat cu Mahmud, nu mai are nimic cu el, intervine Speranţa făcând un gest cu mâna prin aer, care vrea să arate finalul finalului unei relaţii.
-Adevărat? Carmen îşi manifestă şi ea interesul.
-Foarte adevărat, răspunde fermă Speranţa.
-Şi? Acum e singură sau are pe cineva? întreb eu, dar în acelaşi timp îmi dau seama că poate nu trebuia, căci astfel s-ar putea să-i provoc bănuieli Speranţei.

-Deocamdată nu are pe nimeni, dar dacă pe tine te paşte vreun gând cu ea, e degeaba…Flori ţine la prietenia ei cu mine şi nu-şi va permite să o strice.
-E, şi tu acuma, am întrebat şi eu aşa. 

Flori revine din bucătărie toată numai zâmbet. Carmen tocmai se sculase de la masă ca să schimbe caseta. Pune alta cu un cântăreţ foarte cunoscut de la Chişinău, cu puternice inflexiuni în voce a la Adriano Celentano. Ne spune că l-a văzut în concertul oferit invitaţilor la o conferinţă internaţională ce se desfăşura acolo, ea şi sora ei fiind printre cei invitaţi, şi i-a plăcut foarte mult.

-Doamne, aşa ceva nu am mai văzut. Am devenit obsesia acestui om, spune Flori aşezându-se la masă.
-Cine era? o întreabă Speranţa.
-Nu cumva Mahmud? se interesează şi Olga.
-O nu, cu Mahmud s-a terminat. E altcineva. Ghiciţi.
-O fi poliţistul din Cosovo, imi dau eu cu părerea.
-Bravo, Victore, ai un simţ extraordinar, confirmă Flori.
-Şi-şi-şi, ce ţi-a spus, ce ţi-a spus, o provoacă Olga curioasă.
-Măi Olga, dar tu vrei chiar pe toate să le ştii, măi. Sunt tinere, o dojeneşte Carmen, au secretele lor.
-E, ce secrete, se amuză în continuare Flori, nişte porcării. Într-un cuvânt, pornografie, ca de obicei.
-Vrem pornografie, vrem pornografie, începe Olga să scandeze.
-Ha-ha-ha! Ia uitaţi-vă la ea, parc-ar avea douăzeci de ani, râde Carmen.
-Vreţi să vă povestesc? Ne întreabă Flori pe toţi.
-Pentru Olga merită să povesteşti, o îndemn eu.
-Victore, ştii ce? mă probozeşte Speranţa.
-Lasă-l, lasă-l să vorbească, o linişteşte Flori, că doar nu suntem la biserică.
-Sigur, ne-am adunat să ne veselim, mai ales că avem o asemenea ocazie, angajarea ta la fundaţie. Încerc astfel să o fac pe Speranţa să fie mai veselă.
-Deci…Flori îşi face curaj cu câteva înghiţituri de vin, apoi continuă. Domnule, băiatul acesta are o obsesie. Nici nu vă închipuiţi cu ce fantezii erotice încearcă să mă copleşească.
-Vrem să ştim, vrem să ştim, o provoacă cu energie Olga.
-Mai pe scurt, reia Flori, este într-adevăr în Cosovo şi vă daţi seama, omul e în misiune, nu prea mai are parte de femei acolo, aşa că îl macină dorinţele…
-Hai zi, hai zi, o încurajează Olga.
-Mi-a descris cum ar vrea să facă dragoste cu mine, de data asta a venit cu amănunte noi faţă de dăţile anterioare. A zis că ar începe să mă mângâie pe spate cu un fel de masaj uşor, pornind de sus şi coborând încet, apoi ar băga o mână printre picioarele mele, pe care-ar strecura-o pe dedesubt, de-a lungul burţii spre sâni. Asftel că ar excita în acelaşi timp sânii cu palmele, iar sexul meu s-ar freca de bicepşii lui puternici. Ha-ha-ha, doamne, ce nebunie, râde Flori îmbujorată.
-Vai-vai-vai, ce chestii ştie tânărul ăsta, apreciază Olga încântată de talentul poliţistului.
-Ştiu şi alţii chestii din astea, mult mai variate, vine cu completări Speranţa.
-Oare? Cumva Victor? De data asta intră şi Carmen în joc.
-Poate nu mă are în vedere pe mine, răspund eu.
-Vrea să pară modest, dar nu-i reuşeşte, intervine iar Speranţa.
-Păi, Victore dragă, dacă-i aşa, tu ai putea face nişte filme de dragoste, de să câştigi cu ele milioane de dolari, mă provoacă Carmen la vorbă.
-În România este imposibil. Aici totul se rezolvă cu şpaga. Asta mi-a spus-o o producătoare. Mi-a zis că dacă nu o să mă adaptez la sistemul acesta corupt, va trebui să plec în altă ţară. Crezi că cei care câştigă proiectele, mi-a zis ea, le câştigă aşa, pe talent? Dau şpăgi domnule regizor, şi destul de grase. Peste tot în ţara asta trebuie să dai şpagă, dacă vrei să rezolvi ceva! Şi să ştiţi că mi-a spus-o destul de ferm şi foarte convinsă.
-Eu credeam că se dau şpăgi numai la medic, că de, fiecare ţine la sănătatea lui…Să vă spun cât m-a costat operaţia de şold a Olgăi.
-Carmen, lasă nu-i mai speria, slavă domnului că sunt tineri, fără probleme de sănătate…Olga respiră adânc.
-De ce, e bine să ştie ce-i aşteaptă atunci când se vor îmbolnăvi, insistă Carmen. Opt milioane i-am dat chirurgului doar pentru operaţie. Plus am plătit pentru proteză, două milioane, şi câte cinci sute de mii infirmierelor. Apoi mai adăugaţi plata pentru medicamente mai speciale, că doar voiam să am siguranţa că Olguţa se va face bine şi va putea merge fără probleme. Deci în total m-am dus la cincisprezece milioane. Şi ce credeţi, proteza s-a dovedit mai lungă decât trebuia. Azi văzut cum şchiopătează…A trecut deja o lună după operaţie, iar Olga se simte din ce în ce mai rău, în loc să fie invers.
-Da, imi vine din ce în ce mai greu să merg, confirmă Olga. Nu mă pot întoarce la cursurile mele de engleză. Bine că sora mea îmi dă de lucru…
-Lasă că eu am destul de lucru pentru tine, am atâtea de tradus, o linişteşte Carmen. Toată treaba este că va trebui să mai facem o operaţie…Am vorbit cu asistentul doctorului care a operat-o, i-am explicat necazurile noastre şi mi-a zis să mă adresez chirurgului cu rugămintea de a rezolva problema…
-Adică, a dat de înţeles că se poate rezolva şi fără operaţie? intervine Flori.
-Nu. În mod categoric problema se poate rezolva doar printr-o nouă operaţie, răpunde Carmen. Flori atinge din nou chestiunea şpăgilor.
-Şi iar va trebui să daţi bani?
-Păi, să vedem, meditează Carmen. Oricum, va trebui să dăm ceva, dar, cred eu, mai puţin decât data trecută…Dragă surioară, se adresează ea Olgăi, ai încredere în mine, o să fac totul ca să te simţi bine.
-Vai de mine Carmen, dar nu am nicio îndoială, ai fost şi ştiu că vei rămâne salvatoarea mea, răspunde Olga încurajată. Dar, nu merg aşa de curând la operaţie, vreau să-l aştept pe armator. Să-ţi ceară mâna, iar eu să vă binecuvântez.
-O-o-o, Olguţa dragă, stai liniştită. Să vină mai întâi, să vedem ce vrea, să-l mai cunoaştem şi abia după aceea, e-he-he-he-e-e-e, să mă gândesc, dacă merită sau nu…Carmen îşi flutură energic părul vopsit în negru, cu atitudinea unei femei stăpână pe situaţie, care ştie să-şi tempereze sentimentele, să socoteacsă bine ce şi cum, când şi unde, şi mai ales cu cine.

Olga şi Carmen provin dintr-o familie de actori din Iaşi, ceea ce se vede clar în comportamentul lor. Nu sunt deloc complexate, ba din contră sunt dezinvolte, pot trece cu uşurinţă de la o temă la alta în discuţie, pot aborda şi analiza teme variate, din diverse domenii, ştiu multe lucruri interesante, pe care le-au aflat în timpul călătoriilor în străinătate. De data asta ele au adus şi o casetă cu vocea tatălui lor, care îşi citeşte propriile poezii. Actorul-poet a murit cu mai mulţi ani în urmă, surorile însă şi mama lor care mai e încă în viaţă, ajunsă la vârsta onorabilă de 87 de ani, păstrează ca pe ochii din cap această casetă, cu vocea celui care a ştiut mereu să le arate toată dragostea părintească, de altfel câteva poezii fiindu-le consacrate chiar lor. Vocea actorului-poet curge lin, domol, cu multă profunzime şi căldură în vibraţii. Carmen scapă câteva lacrimi pe care le observă Olga. Ea încearcă s-o scoată din această stare, începând să povestească despre rolul Luluţăi din “Chiriţa în Iaşi”, pe care mama lor î-l juca cu multă inspiraţie pe scena teatrului ieşean, pe când cele două surori erau mici copile. 

Speranţa se duce în bucătărie să pregătească cafeluţele. Olga continuă să povestească despre reuşitele actoriceşti ale părinţilor. Speranţa revine servindu-ne pe fiecare cu câte o ceşcuţă plină. De fiecare dată când ne întâlnim cu cele două surori să mai stăm la taifas, Speranţa o roagă neapărat pe Carmen să-i ghicească în cafea. A învăţat de la cineva, nici ea nu mai ţine minte de la cine, să ghiceascsă în cafea şi o face destul de bine. De cele mai multe ori ni se întâmplă aproape tot din ce îi arată lui Carmen acele semne din ceaşca cu cafea, despre viitorul nostru. 

-Ce mai face Gabriel? întreabă Olga după ce soarbe din cafea. De când a terminat cursurile de engleză nu l-am mai văzut.
-O-o-o! Gabriel! Face foarte bine, reacţionează înviorată Speranţa.
-Oare? Credeam că suferi pentru ce face Gabriel acum, intervin eu cu inflexiuni caustice în voce.
-Nu am de ce să sufăr, răspunde Speranţa indiferentă.
-Da, dar ai plâns, când ţi-a spus că are o patroană de firmă, pe care  o iubeşte şi la care ţine foarte mult, o înţep eu uşor-uşor din nou.
-Aoleu, dar nu de asta am plâns. Pur şi simplu mi-a spus să nu-l mai sun, că noua lui prietenă e foarte geloasă pe el atunci când îi telefonează vreo femeie. Am plâns pentru că totuşi am fost amici şi am considerat că nu a procedat corect, spunându-mi asta, mai ales că nu era cazul. Repet, am fost doar amici şi noua lui iubită nu ar trebui să-şi facă probleme, explică Speranţa. Dar asta e, sunt o fire mai sensibilă, ţin mult la prietenii mei şi mă doare atunci când îi pierd, din te miri ce motive, conchide ea.
-Ia uite, Gabriel, bravo, apreciază Olga.
-Bine, dar ce s-a întâmplat cu fosta lui iubită, întreabă Carmen. Mi-amintesc că la una din întâlnirile noastre, ziceaţi că are o iubită şi că aia îşi găsise pe altcineva, iar el căuta un psiholog să scape de depresii.
-A găsit şi psiholog, a făcut tratamente, după care a întâlnit-o pe asta şi uite că încă e cu ea. Speranţa vrea să arate în continuare că e indiferentă faţă de relaţia lui Gabriel cu noua sa achiziţie.
-Ce vrei să spui când zici “ încă e cu ea”? devin eu curios.
-Păi, în primul rând ea e căsătorită. În al doilea rând e mai în vârstă decât el. E chiar mai în vârstă cu un an decât mine şi Flori. Dar are femeia o firmă, care se ocupă de angajări peste hotare, în special trimite tinere dansatoare în Japonia, de unde îi revin comisioane destul de grase, după câte am înţeles eu.
-Şi când ajung în Japonia, oare chiar dansează fetele astea, sau mai fac şi alte chestii? îşi dă cu părerea Flori.
-Acuma ce să zic, nu ştiu, probabil că dansează, înmoaie oarecum vorba Speranţa.
-Bine, dar ce face soţul acestei patroane, întreb eu intrigat. E cumva şi el în combinaţie?
-Ho-ho-ho, râde Olga, Victor are fantezie de regizor.
-Tocmai voiam şi eu să întreb acelaşi lucru, dar Victor mi-a luat vorba din gură, intervine Carmen.
-Soţul este plecat în America, ne spune Speranţa, are acolo o afacere, aşa că patroana îşi caută de ale ei aici în România.
-Relaţie postmodernistă, apreciez eu.
-Adică? se interesează Flori.
-Adică, ea e aici, el acolo în America, dar au fost la început împreună, apoi după ce el a plecat, a apărut Gabriel în viaţa ei, dar cel din America continuă să fie soţul ei, care peste un timp se va întoarce, deocamdată însă Gabriel îl înlocuieşte, dar probabil nu pentru mult timp, va apărea altcineva, într-un cuvânt un fel de haos care presupune o fracţionare a situaţiilor într-o relaţie, care însă se menţine datorită unui fir de legătură inexplicabil. Adică, este vorba de un fel de unitate a haosului, care corespunde matriţei universului. S-ar părea că tocmai suntem plămădiţi după această matriţe, iar acum în mileniul trei, această esenţă a noastră se manifestă din plin. Probabil, odată cu procesul de mondializare, apare o lipsă de permanenţă şi de coeziune în tot ceea ce facem, care însă s-ar putea să fie doar aparențe. În atare condiţii unitatea şi permanenţa nu dispar, ci doar capătă alte forme, li se pot atribui alte interpretări.   

-Foarte interesant, foarte interesant gândeşti, Victore, mă laudă Olga încântată.
-Între timp eu am terminat cafeaua, uite că am şi întors ceaşca cu gura în jos, ca să se scurgă zaţul…
-A-a-a, deci vrei să-ţi ghicesc în cafea. Aşa şi spune domnule regizor, e plăcerea mea să văd ce se va întâmpla cu tine într-un viitor nedefinit.
-Dar şi noi vrem să ne ghiceşti, Carmen. Flori şi Speranţa îşi întorc ceştile goale cu gura în jos.
-Bravo, Carmen, ai nimerit în ţintă, când ai vorbit de “un viitor nedefinit”, apreciez eu. Într-adevăr, în ceea ce priveşte viitorul meu, îl simt nedefinit.
-Păi, dragul meu Victor, cam întunecate lucruri se văd aici, zice Carmen, uitându-se concentrată în fundul ceştii. Ai o-o-o, o-o-o, cum să zic, o-o-o, o luptă acolo în interiorul tău. Vrei să faci ceva foarte important pentru tine, dar nicidecum nu întrevezi soluţiile. Iată, stau în faţa ta mai multe garduri, peste care tot încerci să sari, dar ele parcă s-ar înălţa şi mai mult. Parcă ţi-ar face în ciudă, aşa ca să râdă de tine, să vadă ce-ai să mai întreprinzi, cum ai să te descurci… Te chinuie gândurile, te frămânţi, te apasă ceva pe suflet, încerci să ieşi din această stare şi nu poţi…Dar s-ar părea, mă rog, cel puţin aşa văd eu aici, că există o posibilitate. Mie îmi arată aici că poţi trece peste gardurile care-ţi stau în faţă, înălţându-te cu un aparat de zbor, şi în felul acesta să treci peste gardurile astea nenorocite, care pur şi simplu îţi stau în cale înadins, aşa într-un mod insinuant, de parcă te-ar zădărî. Şi se pare că vei face acest zbor, nu prea curând, dar îl vei face în mod sigur. Cam asta e situaţia ta, Victore. 

-Da, interesant. Mulţumesc, Carmen. Bravo. Ai pătruns destul de finuţ în problemele care mă frământă, în felul tău desigur.
-Asta am văzut eu aici, Victore, în ceaşca ta.
-Nicio problemă, te cred, te cred. E totul adevărat. Să ştii că într-adevăr mă paşte gândul, de o vreme încoace, să plec din ţară…
-Vrea să scape de mine, spune cu niţică ironie Speranţa.
-O-o-o, dacă e să mă confesez, eşti unica plăcere care mă mai ţine pe aici.
-Oare? Speranţa zâmbeşte bucuroasă. E un simplu compliment sau…
-E un adevăr, îi răspund sărutând-o.

Carmen începe să descifreze semnele din ceaşca Speranţei. Îi spune că situaţia ei este bună, iar în perspectivă va fi şi mai bună. Se pare că va apărea un bărbat, în orice caz nu eu voi fi acela, care o va cere în căsătorie.
-O-ho-o! exclam eu.

-Da-da, Victore. Chiar dacă te miră acest lucru, eu spun doar ce văd aici, în ceaşca Speranţei.
-Nicio problemă Carmen, nicio problemă. Nu neg că n-ai vedea aşa ceva acolo, o încurajez eu. Continuă, foarte interesant e ce spui.
-Victore, intervine Flori, să ştii că draga noastră Carmen a nimerit-o întotdeauna, de câte ori ne-a ghicit în cafea.
-Cred, cred. Ok.
-Speranţa dragă, continuă Carmen, să ştii că situaţia ta materială se va îmbunătăţi substanţial.
-Până la a o cere individul în căsătorie, sau după, întreb eu cu o notă de cinism subtil.
-Aici îmi arată că înainte de a o cere în căsătorie respectivul, situaţia ei materială se va îmbunătăţi mult.

Lui Flori, Carmen îi prezice de asemenea schimbări interesante, legate de viaţa ei personală. Îi spune că va scăpa, peste un anumit timp, nu ştie exact când, de situaţia incertă în care se află, şi va intra apoi într-o perioadă benefică sub toate aspectele.  

Ne întoarcem în garsoniera mea, după ce le-am petrecut pe prietenele noastre până la staţie. Speranţa nu scapă momentul să-mi vorbească despre cât de mult ţin cele două surori la familia lor, că uite, există şi altfel de lume, nu ca mine, un misogam irecuperabil…Îi spun că se înşală, nu sunt nici pe departe misogam. 

-Sunt pur şi simplu un om realist. Avea dreptate tata, îi zic, când îmi spunea să nu-mi permit slăbiciunea de a miza pe banii muierii, căci, zicea el, vei ajunge rău de tot. Să-ţi faci tu singur, cu puterile proprii, o stare…Abia atunci vei dovedi că eşti bărbat. Să nu plângi niciodată în poala muierilor. Să te descurci cu propriile forţe, să găseşti soluţii cu propria ta minte…Tocmai asta încerc să fac.
-Şi nu mai dai de niciun capăt, mă înţeapă Speranţa.
-O să dau. 

Încerc să o cuprind pentru a o mai îmblânzi. Aşa mică de statură cum e, are o forţă teribilă prin care exercită asupra mea o presiune psohologică puternică, pe care reuşesc s-o diminuez doar cu atingeri mângâioase, săruturi şi alte gesturi plăcute care pot înainta până dincolo de limite. Avidă de plăceri dintre cele mai variate, Speranţa se lasă în voia lor, astfel încât uită şi de căsătorie, şi de copii, şi de insuccesele mele de moment. În aceste clipe, ea devine o femeie dominată de instincte, care o fac să se supună variatelor mele preferinţe, ajungând astfel la o intensitate a plăcerii pe care, zice ea, noi bărbaţii nu o vom simţi niciodată. Îmi spunea că citise într-un articol al unui cercetător în domeniu, că dacă un bărbat ar avea tipul de orgasm pe care-l are femeia, s-ar putea pricopsi cu vreun atac cerebral, sau altă belea, pe când femeia, prin natura ei, tocmai se descarcă total în aceste momente. Că adică ce înseamnă o simplă ejaculare de-a noastră, faţă de ce simt ele în timpul orgasmului. Ce simţim noi e floare la ureche. Ce simt ele, e o-ho-ho!        

La câteva zile după întâlnirea noastră cu Olga şi Carmen, primesc un telefon de la Galaţi. Evident este Carmen, care mă anunţă că mi-a găsit un job. Trebuie să fac o reclamă pentru o clinică privată. A vorbit ea cu cineva important acolo. Respectivul are un cabinet stomatologic în cadrul clinicii, iar Carmen tocmai îşi tratează dantura la el. Astfel a abordat subiectul cu reclama, spunându-i că are un băiat bun, regizor de meserie, care se pricepe să filmeze tot felul de reclame pentru cei ce vor să-şi facă publicitate în scopul atragerii clienţilor. O întreb cât dă. Îmi spune că oferă 1000 $. Îi răspund că e puţin. Dar în situaţia mea, când iată am rămas lefter, e mai bine să nu renunţ, căci cine ştie dacă voi găsi prea curând ceva mai bun. Oricum trebuie să vorbesc cu producătorul, îi spun, şi cred că o să accept, totul e să vedem cum legăm tei de curmei.

Calculele făcute împreună cu producătorul arată că, pentru a face o reclamă cu un buget minim, e nevoie totuşi de cel puţin 1.500 $. Îi spun că asta e suma care mi se oferă şi în cazul acesta trebuie să umblăm la plăţi şi să diminuăm pe cât se poate şi unde se poate. Mai facem odată calculele şi încropim cu mare greu un deviz de 1000 $. Totodată, producătorul îmi spune, că ar mai trebui să vorbec încă odată cu beneficiarul și să încerc să-l conving să mărească suma la 1.500 $. De altfel, din punctul lui de vedere, nu se merită. Până la urmă reuşim să-l convingem pe beneficiar să accepte suma de 1.500 $ și să ne plătească drumul de la Bucureşti până la Galaţi şi înapoi, mie şi operatorului, ca să putem filma la faţa locului materialul necesar. În plus să ne asigure masa și cazarea. Astfel suma de 1.500 $ va putea fi folosită pentru acoperirea celorlalte cheltuieli. 

Din afacerea asta mă aleg cu 600 $, din care o parte merg la plata datoriilor la întreţinere, telefon şi lumină. Restul sper să-mi ajungă până la o nouă ofertă. Evident sunt mereu în căutare. Nu e uşor deloc. Agenţiile de publicitate îşi au echipele lor şi e foarte greu să pătrundă cineva dinafară. În condiţiile astea sunt importante relaţiile particulare care te pot ajuta în clipe mai dificile. Sigur, ideal ar fi să câştig concursul următor, pe care Centrul Naţional al Cinematografiei ar trebui să-l organizeze în curând. Interesul meu este filmul de ficţiune, aici mă pot exprima plenar şi împlini ca artist. Lucrez la noile scenarii cu multă dăruire, responsabilitate profesională, încerc să găsesc noi elemente de expresie cinematografică, care să reflecte cu subtilitate şi profunzime complexitatea personalităţii mele artistice. 

Olga locuieşte împreună cu mama ei în zona Pieţei Iancului, într-un bloc ce se află la câteva sute de metri de apartamentul Speranţei. Soţul Olgăi a fost arhitect şi pictor, dar a murit cu mai mulţi ani în urmă, după o boală nemiloasă. Cam în aceeaşi perioadă murise şi tatăl ei la Iaşi. Olga şi mama ei rămăseseră singure după aceste tragice întâmplări, aşa că au hotărât să locuiască împreună la Bucureşti, unde fiica era profesoară de limbă engleză la o universitate. Câştigurile ei erau însă mult mai mici decât ale sorei ei, iar pentru a putea îngriji cum se cuvine de mama lor, Carmen o asigura în permanenţă cu bani.

Ne îndreptăm aşadar toţi trei spre casa Olgăi, unde Carmen ni-l va prezenta pe viitorul ei soţ, armatorul român din Canada. Ajunşi la intrarea în bloc sunăm la interfon. Auzim vocea fericită a lui Carmen: Voi sunteţi?
-Noi, răspunde Speranţa.
Deschid uşa şi le invit pe fete să intre. Fiecare avem câte un buchet mare de flori în mână pentru cele trei doamne. Nu avem nevoie de lift. Olga stă la etajul unu. În timp ce urcăm, pe Flori o sună cineva pe celular. Ea răspunde, dar peste câteva clipe închide, zicând:
-Ăsta nu e în toate minţile.
-Te invită în Cosovo? o întreb eu surâzând.
-Zice că e pe mare, pe o navă pirat.
-S-a făcut pirat? o întreabă Speranţa.
-Închipueţi. Flori se minunează de ce este capabil poliţistul, sau fostul poliţist, sau cine-o fi el. Doamne, pe unde a ajuns băiatul ăsta. Mai bine rămânea poliţist în Bucureşti. 

Îmi dau seama de ce, Flori, spune că ar fi fost bine dacă polițistul ar fi rămas în București. Speranța îmi destăinuise la un moment dat, că Flori a avut totuși o relație cu el, înainte ca acesta să plece în Cosovo și că și-ar fi dovedit cu brio abilitățile sexuale, pe care i le descria cu lux de amănunte în conversațiile la telefon.

În antreu suntem întâmpinaţi de doamne, cu zâmbete şi voie bună, fardate şi îmbrăcate pe alese. Le înmânăm florile. Eu o abordez pe Carmen, oferindu-i cu toată bucuria revederii buchetul de flori, sărutând-o pe ambii obraji, fără a scăpa prilejul de a-i mulţumi pentrul jobul pe care mi l-a găsit la Galaţi.

În sufragerie ne aşteaptă armatorul, îmbrăcat modern, cu haine uşoare, care îi conferă lejeritate în mişcări şi dezinvoltură în felul de a fi. Carmen ne face cunoştinţă cu românul canadian, îi pronunţă numele pe care deja îl cunoaştem: Flavius. Ne aşezăm la masă. Carmen şi Olga mai aduc câte ceva de la bucătărie, ajutate de mama lor, care deși este la o vârtă înaintată, încă se mișcă destul de bine. Îmi surâde peştele la grătar cu legume, aşa încât după ce ne spunem bine aţi venit, bine v-am găsit, şi ciocnim păhăruţele dând peste cap coniacul, îmi tai o bucată din novacul gras şi încep să înfulec. Desigur, cu atenţie, doar e peşte şi are oase. Mâncăm aşadar, mai bem câte un pahar, dar mai şi vorbim. 

Se pare că ţara în care s-a stabilit Flavius este una dintre cele mai accesibile pentru imigranţii români. Mai ales că se pot stabili fie în regiunile anglofone, fie în cele francofone, în funcţie de limba pe care aceştia o posedă. Câştigurile celor care reuşesc să pună mâna pe o slujbă acolo sunt mult mai bune decât cele de aici. O problemă ar fi perioada de adaptare, de acomodare la noile realităţi. Dar şi mai greu de suportat este dorul de casă, dorul de ai tăi, cei apropiaţi, pe care a trebuit să-i părăseşti în căutarea unei vieţi decente. Te macină gândul, te frămânţi, te întrebi mereu ce fac, cum se descurcă…Astfel chiar de la primele câştiguri începi să le trimiţi şi lor ceva bani. Cu timpul câştigurile se măresc aşa că poţi să le trimiţi şi lor mai mult. Statul român, evident, îşi ia şi el din toate aceste transferuri partea lui, sub formă de comisioane, taxe sau ce-o fi ele, aşa încât contribuţia la bugetul ţării se măreşte şi toată lumea e mulţumită… Politicienii anunţă iar creşteri economice pe care le prezintă drept realizări ale programelor lor. Vin cu propuneri de  repatriere a românilor plecaţi la munci în ţările dezvoltate. Însă românii din ţările respective ştiu ce ştiu. Ei nu se grăbesc să se întoarcă, au demult o altă optică asupra vieţii lor şi asupra ţării de origine. Flavius este unul din aceşti români.        

Această nouă mentalitate, după cum se exprimă Carmen, felul de a gândi al lui Flavius după alte criterii de viaţă a impresionat-o şi iat-o acum încântată să-l asculte şi să-i aprecieze modul în care acesta vede şi abordează lucrurile. Însă se aude din nou sunetul de celular al lui Flori. Ea ne şopteşte că e iar poliţistul. Îl întreabă ce e cu gluma pe care i-a spus-o adineaori, aceea cu nava-pirat și de ce o sună de pe număr necunoscut. Poliţistul însă insistă să-i povestească din fanteziile sale sexuale. Flori zice că nu o interesează. Vrea să ştie ce e cu nava-pirat pe mare, despre care acesta vorbea. O să-i spună, zice, pe urmă, după ce “face” sex cu ea prin telefon. Flori se hotărăşte să accepte, doar pentru ca apoi să afle adevărul despre nava-pirat pe mare. Vocea tânărului o auzim şi noi, ceea ce dovedeşte o transmisie prin satelit foarte bună. El îi spune că de data asta ar prefera ca ea să stea pe spate, iar el pe o parte, lângă ea, poziţie care i-ar permite să i-o bage în locşorul cald pe după coapsa  ridicată. În acelaşi timp mâna lui dreaptă, pe care ar strecura-o pe sub aceeaşi coapsă, ar masa clitorisul pe toată lungimea lui cu toate cele patru degete, pentru a provoca o plăcere dublă: interioară, datorată mişcării penisului, şi exterioară, graţie presiunii uşoare exercitată de mişcarea degetelor.

Carmen îşi lasă tacâmurile pe masă şi îşi acoperă gura cu ambele mâini ca să-şi oprească râsul, iar ochi verzi ai Olgăi devin mari şi foarte curioşi, pe când Speranţa continuă să mănânce liniştită, obişnuită cu aceste poveşti pe care i le tot spune Flori, după ce o sună poliţistul. Flavius e oarecum surprins, dar schiţează totuşi un surâs, iar eu mănânc liniştit ca şi Speranţa, meditând asupra tipului acesta de bărbat şi întrebându-mă dacă nu cumva o frustrare generală, legată de viaţa pe care este nevoit să o ducă din varii motive, generează asemenea fantezii. În condiţiile în care se află, el simte necesitatea să scape de aceste refulări, ce se acumulează în permanenţă, iar Flori este tocmai femeia căruia îi face plăcere să i le împărtăşească.     

Poliţistul îi mărturiseşte în continuare lui Flori că, desigur, şi-ar dori, pe lângă dulcegăriile erotice pe care i le descrie, şi o apropiere intimă în poziţia clasică, europeană, ea pe spate, el deasupra ei, două fiinţe contopite în una singură, înveşnicind astfel clipa prin săruturi, mângâieri şi şoapte de iubire…În final el îi destăinuie ceva important, foarte important, zice, accentuând, şi anume că în câteva zile va pleca într-o misiune din care va câştiga mulţi-mulţi bani. Este convins că va fi ok, căci totul este pus la punct în cele mai mici detalii. Flori îl întreabă din nou, ce e cu nava aia pirat pe mare, despre care vorbea mai devreme, sau poate  a fost o glumă. El îi răspunde că dacă vrea să creadă că a fost o glumă, n-are decât, fără însă a-i preciza ce anume a vrut să spună cu acea navă-pirat  

Revenim în sfârşit la ale noastre, după ce Flori încheie discuţia cu poliţistul, piratul, sau ce-o fi el în realitate…Flavius şi Carmen reînnoadă subiectul legat de relaţia lor de perpectivă, ne destăinuie că au hotărât să se căsătorească şi că până la venirea noastră au tratat chestiunea împreună cu Olga şi mama lor, care şi-au dat acordul. Urmează aşadar să demareze pregătirile pentru oficializarea relaţiei lor care, odată cu clarificările de rigoare, a devenit  foarte limpede. Cât priveşte problema divorţului de soţul ei de la Galaţi, cu care încă este căsătorită oficial, aceasta se va rezolva cu siguranţă, chiar dacă el nu va dori acest lucru.

Ajunşi acasă, Speranţa nu scapă momentul să-mi vorbească despre fermitatea cu care Carmen şi Flavius au hotărât să-şi unească destinele. Îi spun şi eu că apreciez gestul lor dar că, în ceea ce mă priveşte, nu pot lua o asemenea decizie, în condiţiile în care nu am nici cea mai vagă idee cum vor decurge lucrurile în continuare. În ultimul timp, îi spun, mă obsedează din ce în ce mai mult ideea să plec peste hotare, dându-i-l exemplu pe Flavius care, iată, şi-a găsit un rost acolo în Canada având o activitate ce corespunde pregătirii lui profesionale dobândite în România. Mai rar aşa ceva. De cele mai multe ori cei care pleacă la munci în străinătate sunt nevoiţi să se reprofileze şi acceptă slujbe fără vreo legătură cu meseria pe care au obţinut-o în ţară. Cu câteva zile în urmă tocmai vorbisem cu sora mea din Italia la telefon şi îmi spusese că aş putea, în prima fază, să mă angajez la spălat vase într-un restaurant. Pe urmă, după ce învăţ limba, poate găsesc ceva mai bun. Îi spun astea Speranţei care, auzindu-mă, începe să plângă spasmodic, acuzându-mă, că de aproape unsprezece ani îmi bat joc de sentimentele ei şi că pur şi simplu sunt un laş, căci numai un bărbat laş poate părăsi o femeie tocmai atunci când ea aşteaptă de la el cu totul altceva. O liniştesc cu greu, mângâind-o, spunându-i cuvinte de iubire, sărutând-o pe buzele umezite de lacrimi, al căror gust sărat îl simt pe limbă…

În sfârşit Speranţa se linişteşte privindu-mă cu ochii ei căprui, în care mai strălucesc ultimele lacrimi.
-Eu vreau un copil, înţelegi, vreau un copil? Nu-mi închipui că l-aş putea avea de la un alt bărbat! 

– Va urma…