Mă scol în crucea nopții cu dureri de cap și o tuse insistentă. O fierbințeală mă năpădește și mă anunță un soi de răceală sau gripă, sau ce-o fi. Deschid televizorul să-mi dispersez gândurile parșive care fac front de luptă cu noaptea tăcută și umedă dintr-un martie capricios și plin de evenimente. Butonez aiurea, trecând prin fața ochilor scene fugare din filme, politică, desene animate, parcă legându-se între ele cu fire colorate și fragile. Nu am răbdare pe niciun canal, trec de la un post la altul cu repeziciunea omului fără astâmpăr. Am tot „servit” politică la televizor, mă ia cu alte dureri de cap, neputând să mai înțeleg, de unde atâta ură, intoleranță, minciună, ambiguitate, încâlceală a lucrurilor cu știință sau naivitate. Fiind femeie, văd totul din alte perspective…! Înțeleg momentele „istorice” în care înotăm, dar nu înțeleg de ce se întâmplă atâtea mototoliri de idei, idealuri, când, zic eu, ar trebui să fie mai ușor, mai înțelept și mai normal să existe rezolvări ale mersului lumii, mai pașnic și mai puțin trist. Trăim într-o lume nebună…bine, bine, nebună a fost mereu, dar ca acum, parcă niciodată nu a fost mai dementă și de neînțeles. Istoria scrisă ne-a demonstrat că, uneori, lucrurile se pot repeta, chiar dacă pare greu acceptat. Sunt născută în anii de după acel „23 august” victorios și care a pus capăt unui dezastru, unui dezmăț al nebunilor care țineau în mâinile lor, ideologii nefaste, aducătoare de moarte și dezastru. Învățam la școală că pacea între oameni ar trebui să fie lege și nu tocmeală, că-i bunul cel mai de preț între ființele umane pentru a putea supraviețui vremurilor din ce în ce mai aglomerate și mai grele pentru fiecare făptură de pe pământ. În aceste demersuri istorice, s-au adunat de-a lungul anilor, oamenii, capetele luminate sau cele cu puterea in mâini, să pună la cale, în fond și definitiv, viața pe pământ. S-au născut tratate de înțelegere, de pace, cu soluții, ca fiecare nație să stea în reguli clare, în teritoriul ei, „casa” ei, să nu facă rău „vecinului”, nici străinului, să ajute și să înțeleagă fiecare, să nu asuprească vreun semen de-al lui. Să împartă și să dea și celui flămând o bucățică, să ajute și să lucreze la liniștea generală. După lupte aiurite între nații, după dezastre care au trecut cu urmări grave, după morți rebele fără cauze, dupa dramatice transfomări de tactici și conștiințe, după nenorociri pe care mintea noastră nu le poate cuprinde, după tranșee cu mocirle și arme felurite, după demența care părea că înfierbântase planeta, după atâtea dezastre greu de imaginat, după holocaustul care mi s-a părut apogeul decăderii ființei umane, am crezut și eu, ca mulți muritori naivi și pașnici, că toate s-au încheiat, că nu se va mai întâmpla niciodată răul atotsupritor, că noi, fiintele cu rațiune și conștiință, vom spune „stop” și „nu” acestor tragedii umane și că ne vom reactiva dramul de minte normală a fiecaruia dintre noi. Dar, cum ar spune un om simplu, care nu mai speră la nimic, „vise tată, vise”! Da, au mai rămas visele sau poate…visurile! Ne-am întors la măciucă, la pietre, la tranșee în glodul pustiu, la demență, la rău, la morți, praf și deșertăciune, căci asta văd eu în tot ce se întâmplă. O zbatere în colivia vieții, pe lucruri pe care le-am putea avea toți cu bună-înțelegere, cu omenie, cu înțelepciune. Dar de unde? Trăim într-o nebunie totală, absurdă, o încăierare ca-n grota primitivă. Toate astea deprimă, debusolează, angoasează, lumea e mai bolnavă, mai neliniștită, mai zăpăcită. Valoarea, nonvaloarea, știința, credința, puterea, slăbiciunea, minciuna, adevărul, toate sunt de-a valma, amestecate ca intr- o pastă nefolositoare sau otrăvitoare, care leagă omenirea ca pe-o mumie uriașă, gata de pradă, de atac, de dezastru. Știu că „butoanele păcii” sau „sfârșitului” sunt doar în mâinile câtorva dintre noi, dar cine, ce le-a dat această putere? Cu ce drept decide o mânâ de oameni soarta noastră, a celor mulți care împânzim această bolnavă și înfometată planetă? Știu, veți spune că așa-i de când lumea și pământul, împărțită în „mizeri și bogați”, că….bla, bla, bla, nu se poate altfel! Ba s-ar putea. Eu așa cred. Nu se vrea acest lucru, încăierarea dintre doi proști, aduce folos celui de-al treilea, șmecher, viclean, rapace! Și în acest „vezuviu” care clocotește și inundă, ne zbatem să supraviețuim. Filosofii, deștepții, fac teoria chibritului, despicând firul în patru și degeaba. Cine-i tare și cu cisma mai solidă, are foloasele, îngenunchind idei, legi, oameni. Și-n această lume absurdă și înrăită, fiecare, totuși, se luptă cu destinul său, purtându-și cu neștiință sau în absurditatea riscurilor, zilele, neștiute sau numărate, fiecare având la un moment dat, un ceas de glorie, sau poate un timp de glorie, acolo, în lumea lui, mare sau mică, deșteaptă sau redusă.

Butonez televizorul și mă opresc pe un post unde, într-o încăpere întunecată de pereți plini cu…amintiri, de obiecte, statuete și diverse obiecte, pe un fotoliu de secol trecut, stătea liniștit și povestea, un om bătrân, aproape gârbovit dar cu dorință de a părea ce a fost odată. Acest personaj a fost odinioară, un om…de vază, un artist faimos la vremea sa. Horia Moculescu, el este personajul asupra căruia m-am opri din butonat. Țin minte, când eram la anii tinereții celei dintâi, el era un june carismatic, care apărea des la televizor cântând în diverse spectacole, concursuri, emisiuni. Era un brunet, cu părul negru și ochii mari, mi se păreau prea bulbucați, aproape anormali. Era în vogă, era „în timpul său” nu prea îmi plăceau compozițiile sale, dar unele erau foarte reușite, erau „muzicale” gâdilau plăcut urechile, în fond, muzica are acest rol, să placă auzului, să nu agaseze, să nu tulbure ca o boală. Astăzi, muzicile, parca și ele și-au schimbat menirea pe care o aveau alta dată. În fapt, degringolada din lume se răsfrânge și în artă. Cu cât se scrie mai pornografic, mai încâlcit, cu atât mai valoros este scriitorul…! Poate lua și premii, poate urca trepte de neatins de alții, poate aspira sau ocupa scaune înalte, confortabile, aducătoare de bani și glorii!

Cu cât se cântă mai…măgărește, cu atât publicul este mai numeros și mai delirant…. ! Iar în arta vizuală, cu cât nu înțelegi mai mult, cu atât mai „interesantă” este așa zisa producție plastică. Profesorul meu de pictură, de la facultate, marele Corneliu Baba, când ne făcea corectura la atelier, ne spunea printre altele, și am băgat la cap ceea ce „i-a scăpat” cu bună-știință, atenționându-ne într-un fel al său de a spune adevărul, că, atunci când pictura cuiva nu e bună de nimic, cel care o privește și este un avizat, i se adresează politicos cu aceste cuvinte: „…este un tablou…INTERESANT”!  Așa privim noi astăzi, prin unele expoziții cu ștaif, tablouri interesante, unde cad toate legile de armonie plastică.

Și personajul meu din această noapte albă dintr-un martie zbânțuit, senin și lucid povestea reporterului secvențe din viața sa, cu bucuria și detașarea omului care a gustat dramul său de glorie.

      Maria Cernătescu

14 martie 2025, București