Angela BURTEA

FLOAREA ALBĂ DE CIREȘ

Mă tot sună de câteva zile și mă îndeamnă să merg acasă, spre a prinde în plină floare faimosul cireș care străjuie înaltul casei. E bătrân cireșul, să aibă vreo…30 de ani și vară de vară ne oferă darul său, îmbiindu-ne cu fructele sale negre, dulci-amărui. Nici nu știu ce să-i răspund deocamdată, fiindcă, de regulă,  îmi respect promisiunile, iar pentru asta trebuie să fiu foarte atentă. Dezamăgirea lor ar fi cu atât mai mare, cu cât aș promite și nu m-aș ține de cuvânt, decât dacă aș lăsa totul pe seama întâmplării. Dar, cum nimic nu este întâmplător, merg la sigur: în curând, voi merge din nou acasă!

”Vino să vezi minunea, e ca o mireasă în rochia-i albă de mătase! îmi șoptește la telefon cu vocea-i tonică sau stinsă, după cât e soarele de generos sau norul de întunecat. Nici nu știi ce mireasmă împrăștie… Azi am lăsat ușa de la balcon deschisă. S-a încărcat casa de mirosul cireșului nostru, apoi m-am gândit că n-ar fi rău să deschid și ușa camerei tale, apoi și fereastra. Parcă te auzeam strigând: Primăvară, primăvară, tu aduci mireasma-n țară/ Din Craiova-n Olănești, Secuieni sau București/ Tu ne prinzi de mijloc iară și cânți hore până-n vară.

Îți mai aduci aminte, nu? Erai pe la ciclul primar și te învârteai în jurul cireșului, cântând de mama focului, convinsă fiind că cireșul va lega rod mai repede, iar soarele va bate mai cu putere și fructele se vor înroși la iuțeală. Acum ești ocupată cu serviciul. Nici nu mai cânți și nici drum pe-acasă nu-ți mai faci! Timpul trece, iar noi nu mai întinerim, doar tu înflorești an de an. Te deschizi ca floarea cireșului și te mai coci puțin. Asta nu-i rău, dar miresma florilor de cireș n-o găsești în fiecare zi. De aceea zic, vino, poate mai prinzi ceva din trena rochiei de mireasă. Să știi că, deși l-am curățat, sunt încă multe crengi aproape de pământ. Parcă te văd cum întindeai mâinile micuțe pentru a prinde o creangă. Când reușeai, strigai cu toată forța: Am plins, am plins cleanga, uite, am adunat cileșe!” Iar mâinile tale erau roșii ca sângele, fiindcă fructele mici și coapte zemuiau printre degetele tale. Le strângeai fără milă, apoi îți încărcai gura cu bobițele aproape sfărâmate.

Mamă-ta spune că face și anul ăsta niște dulceață. Îți plăceau clătitele cu dulceață de cireșe amare. Erau preferatele tale. Acum, mai mănânci clătite? Cine știe? De ceva timp, nici gusturile nu ți le mai știu. De fapt, cine să le prepare? Tu ai treabă multă, serviciul cere sacrificiu; așa spun toți, cei tineri. Tânără ești și tu, dar floarea cireșului se trece și odată cu ea ne trecem și noi. La tine e altfel. Tu prinzi putere în fiecare zi, iar bujorii din obrajii tăi sunt departe de noi! Oare cine se bucură acum de ei?

Știi, ne-ar plăcea să vii, cât nu se trece floarea cireșului. E alb tot și râde spre razele soarelui, bucurându-se, ca atunci când tu te cățărai tocmai în vârful lui și te ascundeai printre crengi ca să nu te vedem. După lungi căutări, auzeam ecoul strigătului tău: Cine mă caută, mă găsește! Cine mă caută, mă găsește!... Și râsul  tău răzbătea ca un clopoțel vioi și fără griji. Acum, se pare, că te-au năpădit și grijile, și gândurile. Adevărat. Timpul tinerilor se măsoară altfel decât al vârstnicilor. Parcă eu îmi mai pot măsura pașii cu pașii tăi? Nici nu mai pot să ajung în fiecare zi prin văile din spatele livezii, așa cum o făceam odinioară. Îți mai amintești? Urcam și coboram, de parcă nici nu atingeam pământul! Tu o luai adesea înainte, fiindcă mai mult alergai, asemenea mieilor scăpați din țarcul lor ori dezlipiți de mama lor. Te opreai în dreptul vreunul copac și te apucai de creangile lui, legănându-te în voie. Mă opream și eu din mers și-ți urmăream cu duioșie legănarea copilărească… și cât mă bucuram.

Acum, ai schimbat totul pe-o viață scumpă de oraș și fugi din când în când la munte cu prietenii, iar floarea noastră de cireș te tot așteaptă. Și de nu vei veni nici săptămâna asta, poate o vei face în săptămâna coacerii. Cireșele tale preferate, nici ele nu așteaptă prea mult. Doar știi, culegem ce culegem, apoi rămân hrana preferată a graurilor. I-auzi, mamă-ta îmi șoptește că va face, totuși, și anul acesta câteva borcane de dulceață! Să fie acolo, nu se știe!

Stai, stai că nu te mai aud, maică-ta mă tot bruiază, tot repetă întruna: Să fii sănătoasă, floare albă de cireș! Iar eu repet: Nicăieri nu-i ca acasă! Nici ușa, nici pragul, nici patul, nici pâinea, nici măcar razele soarelui nu încălzesc ca acasă!”