Primit pentru publicare: 27 ian.2015.
Autor: Vasile POPOVICI.
Publicat: 27 ian.2015.

Folclorul din sub-zona etno-folclorică a Văii Siretului: Corni- Vorona- Tudora

Există pe pământ un loc binecuvântat de Dumnezeu, unde Divinul şi-a revărsat prinosul de dăruire, din ce are El mai bun de dăruit. Iar locul acela se află în România. Iar locul acela din România se află pe Valea Siretului, o microzonă etno-folclorică din sud-vestul zonei etnografice a Botoşanilor, în regiunea de confluenţă cu cea a Fălticenilor, şi de aici, mai înstre nord-vest, cu cea a Tării de Sus, cu specificul bucovinean.

Această sub-zonă etno-folclorică este individualizată prin culoare locală şi substanţă până la neasemănare cu o alta, cu o întindere pe arealul Corni-Vorona-Tudora. O zonă cu mai multe asemănări decât deosebiri, cu mici şi insignifiante deosebiri. Prin aceste părţi, parcă şi oamenii sunt mai veseli, mai optimişti, chiar dacă sunt încercaţi de o mai puţină bunăstare materială, compensată printr-o altă bunăstare mai presus decât orice, cea spirituală. Parcă şi sporul muncii lor, atât cât este, îşi are izvodirea ca un şipot ce-şi găseşte cale printre bolovanii din vale, sporind această stare de spirit.

Nu încerc a găsi motivare pentru afirmaţiile mele; ele, motivaţiile, există în însăşi fibra poporului român, în intrinsecul neamului meu – „“Dacii, cei mai drepţi şi mai viteji dintre traci”– nu, că ne-am infatua, ci o spune Herodot, mare istoric grec; într-o regresie temporală, îi întânim, pe ei, pe daci, în urmă cu 10.000 ani; mai în urmă, le pierdem urma.

În ce mă priveşte, n-am convergenţă cu ginta nobilă latină, sunt dac dintre acei daci liberi, care n-au cunoscut colonizarea; nu curge prin mine sângele romanului care a venit la mine, nu pentru a mă procopsi cu apeducte, ci pentru aurul de multe karate; prin mine curge sânge de dac, cu datinile şi obiceiurile mele, păstrate de la ei, nimic de la romani. Chiar şi zâmbetul lui Zamolze-zeu, în faţa morţii, l-am păstrat. Neamul meu nu se lamentează, nu se spăimântă de moarte, dovadă ne sunt voievozii şi eroii cu care am putea popula o planetă.

Aşezările amintite sunt ca „o binecuvântare cerească, divină, o perlă a Văii Siretului, cu lunci de o parte şi de alta a râului, prelungindu-se până la Dunăre, până la marea cea mare, unde Siretul îşi sărută fraţii mai mici şi mai mari – Jiul, „Murăşul” ori Crişurile, şi pe toate apele ce şi-au luat câte o picătură din sfânta apă a Iordanului (prin circuitul apei în natură) întru dreaptă şi eternă-mbrăţişare” (V. P.– Vatră străbună).

Bogăţia folclorului, nealterată, transmisă nouă, contemporanilor, de la om la om, din generaţie în generaţie, pe cale orală, îşi găseşte începuturile în vremuri imemorabile, regăsindu-ne în toate momentele vieţii, în tradiţii şi obiceiuri care şi-au păstrat autenticitatea în afara oricăror influenţe străine. Dacă am încerca o ierarhizare a valorilor, a întâietăţilor, conţinuturilor folclorului acestei sub-zone, nu o putem face. Bocetele, cântecele, descântecele, doinele, strigăturile, legende şi balade, leacurile băbeşti…nu au întâietate faţă de sărbătorile de peste an, începând cu datinile şi obiceiurile de iarnă: colindul, urătura, teatrul popular, cântecul de stea, sorcova, alinierea, jocul măştilor, jocul căiuţilor…ori cu folclorul copiilor, ori cu alte obiceiuri, – hora, claca, hramul. Ori obiceiuri ale marilor evenimente din viaţa omului: naşterea, botezul, scăldăciunea, cumetria, obiceiurile de nuntă: împăcăciunea, logodna, nunta, dar şi despre obiceiurile de înmormântare; ori despre folclorul coregrafic şi necoregrafic.

Nepăstrând vreo ordine în abordare, după ce omul şi-a făcut un rost, şi-a făcut o casă şi fântână, a sădit un pom, dar mai ales după ce-a adus pe lume chiar şi-o droaie de copii, după ce a cununat şi botezat, îşi aşteaptă, privindu-şi zamolxian sfârşitul. Atât la Corni, cât şi la Vorona ori Tudora, obiceiurile nu se diferenţiază. Mortul stă fălos în copârşău, pe masă, trei zile, privegheat de rude, prieteni ori de-un soi de gură-cască, să vadă, aşa din curiozitate gregară, cum stă mortul, cu ce ţoale s-a învrednicit nevasta să-l îmbrace, cine a mai venit, cine nu a mai venit, câţi parai a pus fiecare pe pieptul răposatului, dacă este bocit, cine-l boceşte, dacă este bocit şi pe prispă, şi în jurul casei, şi dimineaşa la „răsărita” soarelui, şi la amiază, şi seara. Mai apoi, ce s-a dat de pomană, cui, cât de mari au fost colacii şi panacida pentru dom’ sacerdotu , dacă, din cele 24 de prohoduri a lipsit unul, dacă a leşinat nevasta de dorul celui dus, că, dacă nu e leşin, dragoste nu a prea fost de unde ş.a., ş.a. Dacă ne-am referi la „bocete”, întâlnim bocete de soră, bocet pentru soră şi bocet pentru mamă. La Corni, bocet pentru mamă: „Scoală, mămăică, scoală,/Cum te-nduri să ne laşi/Mici şi amărâţi/…Auzi cum sună clopotele la hotară!/Rudele să se adune,/…Nu te-ndura, şi nu ne lăsa,/Pe drumul acesta nu apuca!/…Cine drumul acesta-l face/Înapoi nu se întoarce.” La Tudora: „Mămucuţa noastră dragă/Pe drumul ce-ai pornit/Tare rău ai nimerit/…Cine merge-n pământ verde/Nicicând nu se mai vede”

Strigăturile, rostite cu voce tare, fie de către bărbaţi, fie de femei, cu prilejul unor evenimente: nunţi, cumetrii, hore, clăci, scăldăciuni, dând vioiciune şi veselie evenimentului, au rol moralizator, instructiv şi educativ, aşa cum face dascălul la şcoală prin lecţii, evidenţiindu-se lenea, beţia, urâţenia, omul mucalit, fata nemăritată, neascultare de părinţi, regretul măritişului ori al însuratului. Beţia la Corni: „Astăzi bată, mâine bată,/Casa mea-i nemăturată,/Dar şi când m-oi dezbăta,/Casa, eu mi-oi mătura” Ori: „Aş mai bea şi nu mai pot,/C-am uitat rachiu-n pod/Şi m-aş duce ca să-l ieu,/Dar mă tem că o să-l beu” La Vorona: „De când beau rachiu de prună/Nu mai am căciulă bună.” Şi la Tudora: „Beu şi astăzi, beu şi mâne,/Beu cămeşa de pe mine,/Poimâne m-oi dezbăta/Şi-altă cămeşă ne-oi lua.” Ori: „Holercuţă de sacară/Nu te-am mai băut de-asară/Şi parc-a trecut o vară…Holercuţă de chiperi/Nu te-am mai băut de ieri/Şi parc-a trecut două veri.” Cât priveşte lenea, la Corni: „Fata mamei jucăuşă/Cu gunoiu după uşă,/Pune boii la tânjală,/Să scoată gunoiu-afară.” La   Vorona: „M-a trimis mama să ţes,/Eu mă sui în pod să şăz/Şi mă uit printre perdele/Cum ţăs surorile mele.” Ori: „Harnică-i mândruţa mea/Spală rufe sâmbăta/Usucă duminica./Le usucă pe butuc/Latră câinii ca la lup./Mândro cu rufele tale/Mi-ai băgat câinele-n boală.” Şi la Tudora: „Uşurel ca piatra morii/Şi ca fata lui Grigori.”

Tematica doinelor, de dor, de jale, de cătănie, de haiducie, de dragoste, de înstrăinare, păstorească, e cea generală, aparţinătoare folclorului românesc; ce diferenţiază, este ineditul textului folcloric, singular, individualizat, personalizat.

Reprezentativ pentru localităţile aparţinătoare comunelor Corni, Vorona, Tudora, ca o efigie a unei hermeneutici folclorice ori heraldici inconfundabile, este folclorul coregrafic şi necoregrafic. Aşadar, la Corni primează: sârba, bătuta cu fetele, bătuta cu băieţii, hora, boghii (la Sarafineşti), ciobănaşul, coasa. Tudorenii se evidenţiază cu suita pentru dansul mixt de scenă, cuprinzând: raţa, bătuta de la Tudora, cărăşelul, ciobănaşul, ţigăneasca, suita cunoscând momente de dans mixt, dans demixtat, dans de perechi. Un repertoriu al jocurilor locale din această microzonă etno-folclorică, incluzând jocurile/dansurile coregrafice şi necoregrafice, şi indiferent de anotimp ori obicei, ar arăta cam aşa: jocul cailor, jocul caprei, jocul ursului, alunelul, pe bătaie, baraboiul, ilăul, batista, bătuta, bătuta de la Tudora, bătrâneasca (moşnegeasca), boghii, cărăşelul, ciobănaşul, chindia, coasa, corăgheasca, hangul, hora, mărunţica, pe săltate, polca, polcuţa, raţa, roata, rusasca, sârba.

Între cele două războaie mondiale, la Corni, ia naştere prima formaţie de dansuri populare, instruită de învăţătorul Dumitru Matei, formaţie care a ajuns în faza finală a unui festival folcloric care s-a ţinut la Bucureşti.

În 1966, formaţia de dansuri alcătuită din 22 de dansatori din Corni şi Sarafineşti, instruită de prof. Constantin Murariu, în cadrul concursului naţional „Dialog la distanţă” între regiunile Suceava şi Maramureş, obţine un spectaculos succes, alături de formaţia de căiuţi din satul Sarafineşti. Între 1968-1980 formaţii de dansuri din Corni au participat la festivaluri internaţionale precum: 1972 – la Zagreb (Croaţia); 1976 – Kaustinen (Finlanda), Râşcani şi Făleşti (Republica Moldova) şi Zielona Gora (Polonia), întorcându-se cu remarcabile şi elogioase aprecieri. După o perioadă de anonimat, în anul 1995 se încearcă o revigorare, după care se autodesfiinţează, în schimb, renaşte o nouă formaţie e dansatori dintre foştii elevi ai şcolii din Corni care, instruită de specialişti de la JVTCP Botoşani, participă la un festival din Republica Moldova. Între 1981-1989, formaţiile artistice ale Şcolii cu cl. I-X nr.1 Corni, obţin remarcabile succese la toate concursurile şi festivalurile naţionale, materializându-se cu menţiuni şi locurile II pe ţară, având ca îndrumători pe învăţătorii: Alexandru Vasiliu, Gheorghe-Radu Nechita şi Ioan Talpoş. Rezultate apreciabile sunt obţinute şi în cadrul festivalurilor folclorice organizate la Vorona – „Moştenite din bătrâni” şi „Serbările pădurii”, dar şi la Tudora, – „Bună vreme, bună vreme”. La 27 decembrie 1998, la propunerea Inspectoratului Şcolar Botoşani, se organizează prima ediţie a Festivalului de obiceiuri de iarnă „Vremea colindelor”. Participante fiind şi comunele Vorona, Tudora şi Buneşti, Suceava. Cel mai mare succes a fost obţinut la Festivalul de Datini şi Obiceiuri Populare, ediţia a II-a din localitatea Idicel-Sat, judeţul Mureş, din perioada 24-26 iunie 1999, într-o confruntare cu prestigioasele formaţii din localitatea Negreşti-Oaş, judeţul Satu-Mare şi Ruşii-Munţi, judeţul Mureş. Urmare autenticităţii melodiilor de la suita de dansuri, una dintre multele, „Cât îi valea Cornilor şi Sarafineştilor” a fost interpretată de cunoscuta solistă de muzică populară,Daniela Condurache.

La Vorona, lirica folclorică este bine reprezentată prin forme ale doinei de haiducie şi înstrăinare, cântece de dragoste, necaz, supărare, cântecul satiric precum şi din poezia obiceiurilor: cântece de nuntă, bocete, colinde laice şi religioase, cântece de stea şi cele legate de obiceiul irozilor, poezia pluguşorului, teatru folcloric (reprezentat în toate cele trei comune), jocul căiuţilor, jocul caprei, ursului, măştilor, nu prea mult diferite, de variantele Corni şi Tudora; Vorona prezentându-se ca o vatră de străveche cultură populară, care, din păcate, n-a fost suficient explorate şi valorificate.

În afara sărbătorilor de peste an, legate de folclor, au fost şi rămân: Hramul Mănăstirii Vorona, pe 8 septembrie (Sântămăria) şi Sărbătoarea Eroilor din Poiana Eroilor – Icuşeni, de Înălţarea Domului, adevărate nedeiei, alături de „Serbările Pădurii”, unde, de trei decenii de existenţă, s-au perindat sute de mii de participanţi din toată ţara, bucurându-se de ospitalitarea voronenilor cu inimă largă şi suflet curat, de autentic român.

Mai amintim, la Vorona, în calitate de gazdă a unor mari festivaluri folclorice internaţionale, formaţii artistice de valoare, precum: „Ansambul folcloric de datini şi obiceiuri de iarnă „Pădureanca” al Şcolii Icuşeni; „Şezătoarea folclorică de la Icuşeni” – 1972 – 1980, reactivat în 1999; Ansamblul folcloric „Codruleţul” al Grupului Şcolar Industrial Vorona (înfiinţat în 1977); Grupul folcloric „Arcaşii lui Ştefan” (grup vocal-instrumental folcloric bărbătesc) înfiiţat în 2001; Orchesta de muzică populară a elevilor din Vorona – „Moştenitorii”.

La Tudora, mergând pe firul celor de mai sus, de menţionat este că, în anul 1929, s-a constituit un ansamblu ţărănesc, care, mergând la Bucureşti, a prezentat datinile şi obiceiurile de pe plaiuri tudorene. Considerând anul când folclorul de aici a trecut „dincolo de poartea satului”, cum afirmă inimosul profesor Vasile Ungureanu¸ în „Tudora – file rupte dintr-o monografie”, în 1979 s-a sărbătorit 50 de ani de dans popular la Tudora. La Tudora, însemnarea datează din 1887, se confecţionau renumite cojoace, iar ultimul suman cusut şi sărăduit este din 1978. De-a lungul vremii, s-au remarcat vestiţii cântăreţi din fluier: Gheorghe Iacob, Alexandru Andone şi Gheorghe Dascălu, asemenea rapsozilor populari de la Corni, – solistul instrumentist la fluier – Nicolae Ursuleanu şi solista vocală Ecaterina Oboroceanu, intraţi în fonoteca de aur a Radiodifuziunii Române. La Tudora, ca şi la Corni, s-au găsit cuptoare de ars vase din lut – oale şi ulcele, străchini şi ravane, oloaie şi chiupuri, cărămizi. Din aceste locuri şi-a luat Tiberiu Crudu eroii scrierilor sale literare.

Au fost organizate la Căminul Cultural cinci ediţii ale „Zilele satului”, prilejuite de de Ziua atestării documentare, iar din 1922, anual are loc „Festivalul Obiceiurilor de Crăciun şi Anul Nou” şi „Bună vreme, bună vreme!”, continuatoare a întâlnirii „De pe la noi”. Atât la Tudora, cât la Vorona şi Corni, există fanfare care ne face să amintim de încă o caracteristică a literaturii populare, – folclorul, şi anume, caracterul sincretic.

Despre folclorul copiilor doar am amintit; el, folclorul copiilor este bogat şi diversificat, manifestându-se şi la nivelul adulţilor, şi la nivelul lor, al copiilor. Între altele, amintim: caloianul, paparuda, jocuri de iarnă: ineluş învârtecuş, de-a baba-oarba, dupii, de-a leapşa, precum şi de vară: de-amija, puia-gaia, jocul de-a porumbelul, de-a mingea, ţicul, poarca la oraş, oina, maslea, iar la priveghi, – ciuşca. Interesant este număratul de la 1-10: uni, doni, tini, pani, cinga, linga, oca, boca, titai, palus. Ori: unla, doila, triila, cucula, zapai, casandra, camandra, cauci, cacica, poc. La fel şi Enţî, Penţî..

Iată şi unul dintre cântecele lor: „Câţi copii ai, măi ţigane,/Şasesprezece cucoane./Da, unde îi ţii, ţigane?/Iaca unde-i ţin cucoane:/Doi la oi, doi la boi,/Doi cu tetea la cimpoi;/Doi în car, doi sub car,/Doi cu tetea la măgar,/Iar Ciorilă şi Borilă,/Şi Matei, şi Dosoftei/Stau la foc că-s mititei./Şalamandrica, şalamandra,/Şalamandrica, drica, dra!”

Închei, fără pretenţia unei exegeze, cu păreri de rău că preocupările pentru „cea dintâi literatură a unui popor” – folclorul – este estompată de excesiva „informatizare computeriztă”. Au dispărut claca, şezătoarea, hora ţărănească şi multe alte obiceiuri şi îndeletniciri. Motivaţiile prezentului nu prea „glorios” sunt: banul, duşmanul şi sexul. Păcat! Mare păcat!

Nu pot trece, ca o uitare, peste preocupările unor discipoli ai Almei Mater: „Grigore Gheorghiu, D. Negureanu, D.Furtună, Tiberiu Crudu, Stelian Cârstian, D. Lavric şi, evident, I.H. Ciubotaru, fără a fi uitaţi autori care au publicat mai târziu, precum Aurel Ştefan cu volumul Colinde, colinde…Poezia obiceiurilor de Crăciun şi Anul Nou la Vorona (1997), Vasile Ungureanu, cu Pe sub poale de pădure. Culegere şi antologie din Tudora (1998), cărora le mai adăugăm pe entuziastul Constantin Lupu, cu cele două culegeri de folclor muzical din judeţul Botoşani” pentru culegerea şi conservarea tezaurului folkloric din această microzonă etno-folclorică a Văii Siretului – Corni – Vorona – Tudora.

Eseul meu, ori numiţi cum vreţi această scriitură, nu este nicicum exhaustivă, ci, mai degrabă, o trecere grăbită peste atâtea câte-s, şi bune, şi frumoase, într-un areal al Văii Siretului, ca o dăruire divină pentru oamenii buni şi frumoşi din această parte a pământului, a ţării, a Modaviei, a Botoşaniului, lăsate să ne însoţească înr-o efemeră secvenţă temporală, într-un dat al datumului nostru pre pământ, ca un exil pentru păcatele pe care nu le-am făcut.