Iurie Petru Sadovnic (Orheianu), cel mai important cantautor basarabean de muzică folk-rock, s-a născut la 14 decembrie 1951, în satul Jura, raionul Râbnița și a copilărit în satul Susleni, raionul Orhei, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, fiind unicul fiu al învățătoarei Fevronia Onofrei și al ofițerului militar, apoi lucrătorului de miliție Petru Tihon Sadovnic. A absolvit Școala Medie din Susleni (1959-1969), după care și-a satisfăcut serviciul militar în orașul Nikolaev, Republica Sovietică Socialistă Ucraineană (1970-1972). A urmat Facultatea de Regie și arta actorului a Institutului de Stat al Artelor „Gavriil Musicescu” din Chișinău (1972-1976) și a fost angajat al Filarmonicii Naționale din Capitală (1974-1996), unde a colaborat și cu Teatrul Poetic. S-a căsătorit la 12 iulie 1975, la Susleni, și a avut doi fii. A compus 114 cântece și a interpretat 155 de piese, a editat opt albume proprii, figurează pe 16 discuri colective și este producătorul unui alt album. A publicat un volum de versuri și a apărut în 15 filme (două artistice, cinci muzicale și opt documentare) și trei spoturi publicitare. A fost invitat în numeroase emisiuni de radio (prima în luna noiembrie 1978) și de televiziune (ultima în luna martie 2020), fiind menționat în diverse surse tipărite (volume, publicații) și electronice. A susținut peste 1.000 de recitaluri și a efectuat turnee în Bulgaria, Cehoslovacia, Danemarca, Franța, Mongolia, Polonia, Republica Democrată Germană, Republica Moldova, România, Rusia, Ucraina, Ungaria și U.R.S.S. (1975-2020). A cântat în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, cu prilejul declarării independenței Republicii Moldova, la 27 august 1989, și pe front, pentru ostașii care au luptat în războiul din Transnistria, la 1 iunie 1992. A fost distins cu peste zece importante premii, ordine, medalii și titluri. A murit la 7 iunie 2021, la Chișinău, fiind înmormântat cu onoruri militare în Cimitirul Central din oraș la 9 iunie, când a fost instituit doliu național.

Iurie Sadovnic (compoziții, texte, voce și chitară) a fost și a rămas cel mai important cantautor basarabean de muzică folk-rock. Despre creația și proiectele sale, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 1 noiembrie 2016, la Iași.

• – Te salut, Iurie Sadovnic!
• – Și eu te salut!
• – Care sunt impresiile emoționale cu care ai revenit la Iași?
• – Nu știu de ce, dar aici mă simt ca la mine acasă, la Susleni, sau ca în Orheiul natal; în atmosfera Iașilor, regăsesc mereu simplitatea din satul meu, cu oameni apropiați, direcți și așezați, cum sunt moldovenii, în general.
• – Cum îți vin ideile muzicale?
• – După cum bine ai spus, ele nu se nasc, ci vin „de undeva”. Artistul este doar aparatul care primește informația, căci baza e acolo, sus; iar dezvoltarea intelectuală și curățenia sufletească a creatorului de artă creează o conexiune foarte delicată și complexă cu Dumnezeu și deschide drumul către el.
• – Ți s-a întâmplat să arunci multe partituri la coș și să nu mai revii niciodată asupra lor?
• – Calea spre un cântec foarte bun se făurește prin piese aproape bune; pentru a ajunge la linia melodică pe care o caut, trebuie să trec prin nenumărate încercări. Eu umblu după ea prin alte piese și, până o găsesc, mai compun niște cântece. Unele se duc la coș, iar unele rămân stocate undeva și, probabil, nici nu mă voi mai atinge vreodată de ele. Mi se întâmplă să port în minte o temă muzicală ani de zile, care se coace în mine în tot acest timp, pentru ca, apoi, să răbufnească într-o zi. Aceasta e calea spre piesa-idee, spre cântecul final.
• – De cât timp ai nevoie pentru a finaliza un disc?
• – La albumul Evadare, de exemplu, am lucrat opt ani, dar, concomitent, am muncit și la altceva. Întotdeauna, știu când încep un disc, dar nu am habar niciodată când îl voi termina. Acum, de exemplu, lucrez la viitorul album, al șaptelea, care se va numi Balada bărbaților, dar, deși am trecut de jumătate, nu am nici cea mai vagă idee când va fi gata, pentru că, în paralel, am în lucru un dublu album de căpătâi, care se va intitula Scutul dacic, și un disc în limba poloneză.
• – De ce tocmai în această limbă?
• – Pentru că Polonia îmi este foarte apropiată de suflet – am chiar niște rădăcini poloneze în mine; încă din 1978, am avut parte de succes la diferite festivaluri din această țară, unde, în 2005, am revenit la Festivalul Oppa, o manifestare de forță, organizată în mai multe săli din Varșovia, la care au participat cei mai importanți barzi din Europa. Astfel, folkul polonez rezistă pentru că are concurență; aducând personalități puternice din domeniu, polonezii se contrapun cu acestea și se îmbogățesc unul de la altul.
• – Dar folkul românesc?
• – În România, folkul nu moare, pur și simplu, așa cum am auzit; el este ucis prin găști și prin promovarea nonvalorilor. Folkul românesc a fost conservat din egoism, pentru că folkiștii noștri se complac cântându-și unul altuia, după care exclamă între ei, la niște mici și o bere: „Vai, cât de mari suntem!” Dar să meargă la marile festivaluri internaționale, dacă sunt invitați, și să încerce să convingă cu piese în limba română! Fără să mă laud, când am fost în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Rusia, Franța, Danemarca sau în alte țări, nu am cântat pentru diaspora, ci pentru localnici, în limba română. Iar succesul a depășit toate așteptările mele.
• – Nu ți-am spus niciodată, dar eu te-am văzut solist vocal în grupul Phoenix…
• – Am fost invitat de Nicu Covaci să intru în formație, dar am fost nevoit să-l refuz, deși mi-aș fi dorit foarte mult, iar el a înțeles că am calea mea; la fel cum Nicu are nevoie de tot timpul și tot spațiul din jurul lui, nici eu nu mă pot lipsi de tot timpul și tot spațiul din jurul meu ca să pot face ceea ce fac.

Florin Bălănescu