Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Forme și niveluri ale comunicării

    Pentru a ajunge la conștiința propriului său statut, omul simte nevoia comunicării, iar în ceea ce privește formarea conștiinței de sine este necesară o continuă comunicare incluzând și comunicarea cu sine.

    Comunicarea didactică se prezintă în mai multe ipostaze și după criteriul partenerilor, aceasta poate fi la nivel:

    • intrapersonal
    • interpersonal
    • în grup
    • în cadrul comunicărilor publice.

    Comunicarea intrapersonală este caracteristica cea mai importantă a omenirii contribuind la menținerea echilibrului emoţional interior. Este foarte importantă pentru echilibrul psihic și îmbracă forma dialogului interior sau a monologului. Omul se cunoaşte pe sine, gândeşte, își pune întrebări, analizează, răspunde la întrebări și repetă mesaje ce sunt destinate altora.  Comunicarea interpersonală constituie una dintre cele mai importante forme de comunicare, fiind cel mai des folosită. Ocupă ponderea cea mai mare în cadrul nivelurilor comunicării și reprezintă seva vitală a oricărei relații. Ea include toate simbolurile, expresia feței, atitudinile, gesturile, tonul vocii. Comunicarea didactică stimulează intercomunicarea, interactivitatea cognitivă. Fiecare dintre partenerii actului de comunicare, din clasă trebuie să comunice între ei. Se produce astfel și comunicarea cu sine. Profesorul dezvoltă comunicarea, îi învață pe elevi să comunice între ei, organizează și evaluează comunicarea ca act didactic.

    Comunicarea empatică constituie unul dintre principiile comunicării interpersonale eficiente „încearcă mai întâi să înțelegi, apoi să fii înțeles”. Atunci când se ascultă empatic, se ascultă cu inima și cu ochii și sunt percepute sentimente prin intermediul limbajului comportamental. Simțim, percepem, intuim. (S.R. Covey, p.222)

    Comunicarea verbală este principalul vector al comunicării interpersonale. Comunicarea se realizează punându-se  baza pe funcția semiotică, care se definește ca „acea capacitate a indivizilor de a utiliza semne și simboluri drept substitute ale obiectelor, respectiv acțiunilor și de a opera cu acestea în plan mental”. Prin intermediul acesteia, reușim să ne cunoaştem semenii și, prin imaginea pe care o au ei despre noi, ne putem  cunoaşte chiar pe noi înşine. În general,  avem nevoie de confirmări din partea celorlalţi pentru a ne defini propriul statut, propria fiinţă,  ,,Nu se poate vorbi de propria confirmare decât prin ceilalţi şi numai în măsura în care eşti şi tu pentru ceilalţi o asemenea „oglindă” care răspunde aşteptării lor de obiectivitate. Te regăseşti în ceilalţi în condiţiile sau prin condiţia regăsirii lor în tine.”

    Comunicarea în cadrul grupului se realizează atunci când un grup de oameni se întâlneşte în vederea  rezolvării unei probleme, în  luarea unei decizii sau pentru  propuneri legate de  activități care-i interesează  sau îi motivează în aceeași măsură . Prin intermediul acestui tip de comunicare sunt împărtăşite experienţe, cunoştinţe,  sunt dezvoltate noi idei, indiferent  că vorbim despre comunicarea în cadrul unui grup de prieteni sau comunicarea desfășurată  în cadru organizaţional.  C. Homans  definește grupul,  ca fiind „un număr de persoane ce comunică  destul de des, într-o anumită perioadă de timp și care sunt suficient de puține pentru a  putea  comunica direct cu toți ceilalți, nu prin intermediul altora”. În cadrul grupului, printre cei mai importanți factori ai comunicării este coeziunea.

    Comunicarea de masă  desemnează un ansamblu de mijloace şi tehnici prin care este permisă difuzarea mesajelor vorbite, scrise, vizuale și audio către un auditoriu. Deși îmbracă forme variate, acest tip de comunicare este caracterizat prin prezență redusă a feed-backului, iar răspunsul este decalat în timp.

    În ceea ce privește sensul  cuvântului „comunicare”, acesta  îşi mai păstrează nuanțe din înțelesul său arhaic denumindnd o informaţie transmisă, o știre sau o înștiințare, dar înțelesul verbului a comunica îndeamnă la a ţine legătura,  apropriind sensul cuvântului de folosirea sa didactică. Omul este creator de semnificații, nu  doar  beneficiarul  semnificaţiilor, pe care le traduce prin intermediul mesajlor. Există astfel mai multe feluri ale comunicării, iar anticii vorbeau atât despre semnele naturale, cât şi despre semnele convenţionale.

    Cea mai importantă diferență privind actele comunicării are drept criteriu natura  semnelor utilizate. Astfel, semnele sunt împărțite de către E. Husserl în verbale şi nonverbale.

    Comunicarea verbală  reprezintă comunicarea prin intermediul căreia este realizată funcţia cognitivă, dar și cea şi cea comunicativă a limbajului. Se realizează prin intermediul cuvintelor și asigură folosirea  modurilor diferite de  exprimare a unui mesaj, fiind foarte  importantă. Se desfășoară fie sub  formă orală, fie sub formă scrisă. Comunicarea orală face referire la schimbul de mesaje, prin dialogul între doi sau mai mulţi parteneri, care au  rolul și de ascultător şi de vorbitor și nu poate fi deslușită potrivit decât în cadrul spațio-temporal în care se manifestă. Este eficientă datorită faptului  că îi permite emiţătorului să vadă și să verifice modul în care a fost primit mesajul  şi poate  modifica mesajul în raport de reacţia pe care o are receptorul, având ca avantaje  naturaleţea, personalizarea precum  și rapiditatea feed-back-ului. Aceasta  este însoţită de mijloace de realizare a expresiei verbale, nonverbale și paraverbale. De aceea, în comunicarea didactică, partenerii de conversaţie trebuie să fie capabili să-şi construiască spontan discursul,  să-l rostească corect, clar,  logic, pe de o parte şi să-l  asculte atent, cu interes și civilizat,  pe de altă parte.

    În cadrul comunicării orale, se pot distinge anumite disfuncţii:

    • Receptorul nu manifestă interes în ascultarea  mesajului și  întrerupe comunicarea;
    • Mesajul este înţeles greşit;
    • Dispoziţia insuficientă de  participare la conversaţie etc.

    Prin analiza interacţiunilor verbale dintre profesor şi elev, unii cercetători, printre care și Landshere au descoperit nouă funcţii, care din punctul lor de vedere  constituie evenimentele esenţiale ale predării. Acestea  sunt:
    1. funcţia de organizare, care organizează mişcările elevilor și reglează participarea acestora în clasă;
    2. funcţia de impunere prin care sunt impuse anumite informaţii, diverse metode de rezolvare, sunt sugerate răspunsurile și modalitatea de acţiune, ;
    3. funcţia de dezvoltare care aduce un ajutor solicitate de elev, stimulează și structurează gândirea elevului,
    4. funcţia de personalizare pri care este interpretată  o situaţie personală, ce individualizează procesul de învăţarea în funcţie de situaţia personală a fiecărui elevului şi prin interacţiunea verbală și folosindu-se  alte tehnici pedagogice,;
    5. funcţia de feedback pozitiv prin care este respectat răspunsul elevului;
    6. funcţia de feedback negativ care dezaprobă  ironic,  acuzator, stereotip, ori specific;
    7. funcţia de concretizare pin care este realizat un material de prezentare simbolică, figurativă, ce foloseşte tehnici audiovizuale și  invită elevul să folosească de un anumit material;
    8. funcţia de afectivitate pozitivă care recunoaşte meritul elevului, îl laudă, îl încurajează, îl recompensează și  foloseşte cuvinte afectuoase;
    9. funcţia de afectivitate negativă care critică,  acuză, ironizează, ameninţă , prin care se respinge   exteorizarea spontană;

    Comunicarea verbală poate să fie însoţită atât de comunicarea nonverbală, cât și de  metacomunicare.

    Comunicarea nonverbală reprezintă transmiterea voluntară sau involuntară a unor informații,  exprimă anumite atitudini interpersonale, stări afective, nuanţează și  consolidează  ideile transmise și reprezintă un ansamblu de  elemente nonverbale. Instrumentele prin care se realizează  sunt constituite din elemente paralingvistice. Procesul de comunicare poate fi influențat de anumite caracteristici ale comunicării, după cum urmează:

    • mesajului verbal poate fi întărit prin  repetare;
    • substituirea exprimării verbale;
    • complementaritatea este precizat tipul relaţiei cu interlocutorul;
    • accentuarea face referire la sublinierea unor părţi din mesaj sau arată disponibilitatea spre dialog;
    • contrazicerea presupune existenţa, în mod evident sau subtil a unor mesaje duble.

    Metacomunicarea reprezintă apariția unor implicații ale mesajului, ce nu sunt  atribuite, în mod direct înțelesului cuvintelor, și face  referire mai mult la un nivel sugerat decât la unul clar. Este acea formă a  comunicării prin  care este se realizată operaţia prin care se  controlează  înţelegerea dintre parteneri. Reprezintă şi un control al înţelegerii, atenţiei, şi acordului ce se exprimă în timpul comunicării. Această formă a  comunicării face, mai degrabă   referire  la un nivel sugerat, decât la unul clar,  direct. Astfel, în comunicarea didactică, este necesar ca elevii să fie capabili în distingerea  comunicării pe intervalul celor trei paliere, astfel: ceea ce s-a spus; nivelul în care apare metacomunicarea și modul în care  a fost spus.

    Paralimbajul deci, reprezintă acea nuanţă a limbajului, exprimată prin inflexiunile vocii ori tonalitatea, care conferă comunicării verbale un alt sens decât cel propus prin sensul real al cuvintelor. Orice comportament al  comunicării, fie verbal, fie  nonverbal, potrivit psihologului De Vito poate fi metacomunicaţional.  R.B. Adler (1991), consideră că metacomunicarea este „sarea şi piperul” în cadrul unei comunicări, aceasta  fiind socotită drept  ingredientul esenţial în vederea consolidării unor  relaţii personale fructuoase.

    Indiferent de formele de comunicare ce sunt utilizate, este necesar să  se conştientizeze faptul că  dascălii, au menirea de a urmări, în primul rând reuşita  umană a elevilor în toate condiţiile şi chiar în  toate momentele vieţii, nu doar reuşita şcolară a copilului. Consider că acest lucru nu  este realizabil decât printr-o comunicare reală  pentru toate nivelurile şi în orice context social sau tematic, folosindu-se pentru aceasta absolut toate mijloacele de comunicare posibile .

    Bibliografie
    1. Mcquail, D. , Comunicarea, Ed. Institutul European, Iași, 1999.
    2. Radu, I., Iluț P., Matei L., Psihologie socială, Ed. Exe, Cluj-Napoca, 1994.
    3. Șoitu L., Pedagogia comunicării, EDP, București, 1997, p.105.

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5