Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Fotografia de presă, la graniţa dintre artă şi tehnică

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 1 (121), ianuarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion Istrate

Fotografia de presă, la graniţa dintre artă şi tehnică

Primit pentru publicare: 07 Ian. 2019
Text şi foto: Cosmina Marcela OLTEAN, redactor șef adj., Revista Luceafărul
Publicat: 08 Ian. 2019
© Cosmina Marcela Oltean, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

 

Suntem zilnic asaltaţi de mii de imagini, mai ales că reţelele sociale şi mass-media sunt o rutină pentru mulţi. Fotografia ne poate aduce aproape locuri îndepărtate, momente istorice importante sau momente şi evenimente trecute din propria existenţă. Fotografia se constituie printr-o materializare a memoriei noastre şi ne poate da informaţii despre lucruri pe care poate nu le vom experimenta niciodată.

Uneori, privind cu ochiul liber ne scapă detalii, iar fotografia le poate scoate în evidenţă, ne poate face să vedem. Totuşi, din multitudinea de fotografii peste care ne trecem zilnic privirea, puţine au impact astfel încât să ne rămână în memorie. Menirea oricărei fotografii este aceea de a transmite ceva şi de a creea un sentiment. Aşa cum bine ştim, cuvântul “fotografie” tradus din greacă înseamnă “desen cu lumina”. Foarte adevărat, deoarece fotografia nu poate exista în absenţa luminii.[1] Orice fotografie rezultă din lumina reflectată de subiect. Până în secolul XIX, atât imaginile artistice cât şi cele tehnico-utilitare, funcţionale, cum erau planurile sau hărţile, erau toate concepute de mână. Odată cu fotografia, numărul tehnicilor şi al aparatelor ce pot da copii ale realităţii s-a mărit continuu.

Ion Pillat descria fotografia ca pe o “eternitate de-o clipă”[2], datorită capacităţii sale de a stoca fragmente de realitate. Dar “fotografia nu înfăţişează neapărat ceea ce nu mai este, ci doar ceea ce a fost”, era de părere Roland Barthes. “În faţa unei fotografii, conştiinţa n-o ia neapărat pe calea nostalgică a amintirii ci pe calea certitudinii: esenţa fotografiei este de a ratifica ceea ce există”[3], mai nota autorul în însemnările sale despre fotografie. În descifrarea sensurilor unei fotografii, Barthes şi alţi teoreticieni au căutat sisteme ce s-ar putea aplica pentru a decoda orice mesaj fotografic. În eseul “Mesajul fotografiei”, autorul descrie fotografia ca având un mesaj denotativ şi unul denotativ[4], un mesaj din realitatea exactă şi unul ce trebuie dedus. Lectura acestui mesaj e puternic influenţat de contextul în care are loc. Astfel, ca orice produs cultural, fotografia tinde să perpetueze ideile dominante în societate.

“O fotografie nu e doar o imagine, o interpretare a realului. O fotografie e o amprentă, o urmă, ceva luat direct din realitate, precum urma pictorului sau o mască mortuară”, spunea Susan Sonntag. Piaţa comunicării e uneori o piaţă a informaţiei, iar alteori a interesului, dar de cele mai multe ori este vorba despre o combinaţie între cele două.[5] Fotografia de presă, fotografia publicitară, fotografia de modă ori cea electorală, sunt mereu prezente pe piaţa comunicării. Fotografia devine marfă începând cu secolul XX. Până atunci, aceasta era folosită preponderant pentru albumele de familie. Ziarele încă publicau imagini produse de artişti pentru a-şi ilustra paginile, iar publicitatea se afla într-un stadiu incipient. Pe la sfârşitul secolului XIX au existat câteva încercări de a scoate fotografia dintre copertele albumelor personale, iar în publicitate, una dintre primele intenţii de a folosi fotografia aparţine fotografului Desderi, care şi-a oferit serviciile participanţilor la Expoziţia Universală de la Paris din 1855. Cât despre fotografia electorală, americanul Mathew Brady este autorul primei fotografii de acest gen. “Datorită portretului făcut de Brady am devenit preşedinte al Statelor Unite”, declara Abraham Lincoln după alegerile prezidenţiale din 1860.[6]

Momente din istoria fotografiei

În anul 300 î.Hr., filosoful grec Artistotel făcea primele observaţii cu privire la trecerea luminii printr-un mic orificiu al unei încăperi aflate în întuneric. În secolul X, arabul Hassan Ibn Hassan a descris în lucrarea sa “Book of optics”, ceea ce ulterior a căpătat numele de camera obscura. În descrierea sa, arabul vorbea despre eclipsă. Camera obscura, precursor al aparatului de fotografiat, putea doar să proiecteze o imagine pe un fundal: ecran sau coală de hârtie, însă acest procedeu a fost mult folosit de artişti pentru realizarea schiţelor. Oamenii de ştiinţă căutau o cale de a permanentiza imaginea. În 1727, fizicianul german Johann H. Schultze a descoperit că sărurile de argint se înnegresc în contact cu lumina. 50 de ani mai tâziu, chimistul suedez Carl Scheele a arătat că schimbările provocate de lumină asupra sărurile pot fi permanentizate prin tratament chimic. În 1826, inventatorul francez Joseph Nicephore Niepce a reuşit să obţină o imagine permanentă în camera obscura. Acesta a acoperit o placă de metal cu substanţe chimice fotosensibile, apoi a aşezat placa timp de cca 8 ore în camera obscura. În urma acestei tehnici a rezultat prima fotografie din lume, iar tehnica a fost ulterior perfecţionată de Daguerre. Totuşi, sensibilitatea emulsiei şi luminozitatea  obiectivelor erau atât de slabe încât expunerea era de 5 până la 10 minute. Abia prin 1859-’60 s-au putut face fotografii bune, cu subiecte dinamice. În 1839, britanicul William H.Fox Talbot anunţa că a inventat hârtia fotosensibilă, iar imaginile realizate de el au fost numite talbotipii sau calotipii, dar acestea nu erau la fel de clare precum dagherotipiile. Prin 1935 a fost apărut şi fotografia color, însă fotografii au preferat multă vreme filmul alb/negru. În prezent, fotografia ocupă un loc important atât în sfera artei, cât şi în domenii precum comunicarea şi cercetarea.

Scurt istoric al fotojurnalismului

Fotografia a putut să apară în presa scrisă abia când mijloacele tehnice de tipărire au trecut la un nivel superior. În studiul “Istoria fotojurnalismului”, Paul Almasy consideră că prima fotografie de presă poate fi considerată cea a vameşului francez Jules Itier, realizată în 1843.[7] Dagherotipiile realizate de acesta se mai găsesc doar în cărţile dedicate istoriei fotografiei, deoarece ziarele acelor vremuri publicau exclusiv desene şi gravuri. În anii 1840, se lansau simultan în Europa revistele ilustrate cu gravuri. “Illustrated London News”, fondată în 1842, era o revistă cu apariţie săptămânală care se baza pe ilustratori pentru a reprezenta vizual cele mai importante evenimente ale prezentului.[8] Multe alte publicaţii i-au urmat apoi exemplul. La acea vreme, artştii erau de fapt “fotoreporterii” care acopereau diferite evenimente. Fotografia propriu-zisă era considerată pe atunci prea rigidă, fiind preferate gravurile ce reflectau realitatea din perspectiva artistului. De multe ori însă, artistul grava după o fotografie. Prin anii 1860, gravura era considerată “o meticuloasă reproducere a realităţii din sfera de obiectivitate a mediului în sine”[9]. Înainte de 1890, fotografia se publica doar ocazional în ziare, exceptând două ziare americane: “World” a lui Joseph Pulitzer şi “Journal” a lui W.R. Hearst[10], în care fotografia reprezenta cheia succesului.

În presa anglo-saxonă, fotografia s-a impus mult mai repede: “New York Daily Graphic” publica în martie 1880, o fotografie pe prima pagină. Prin 1890, ilustraţia se adapta treptat convenţiilor fotografiei. Marele jurnal francez “L’Illustration” a început să publice fotografii în 1893, dar a continuat să acorde o pondere mai mare desenelor până în 1908. Abia după 1912, cititorii puteau găsi câte o fotografie pe fiecare pagină. Ultimele decenii ale secolului XIX au fost o perioadă de mare progres tehnic şi de schimbări sociale majore, iar fotojurnalismul a urmat această evoluţie. La începutul secolului XX, s-a observat că prezenţa fotografiei în presă sporeşte vânzările. Ziarele britanice “Daily Mail”, “Daily Mirror” şi “Sunday Graphic” încep să acorde fotografiei un loc tot mai important.[11] Conceptul de “reportaj fotografic” se impunea deja. Exceptând tabloidele, care publicau fotografii de dimensiuni mari cu accidente, violenţă ori scandaluri, fotografia apare rar în ziarele anilor 1920 din Europa şi America de Nord. Dintre marii fotoreporteri ai perioadei interbelice, un nume important este Margaret Bourke-White, primul fotoreporter angajat cu normă întreagă la revista americană “Life”, care a dominat şi continuă să domine presa ilustrată din lume.

Cu toate acestea, intrarea fotografiei în lumea presei s-a produs în 1856, când fotograful englez Roger Fenton, asistat de românul Carol Pop de Szathmari au realizat o serie de fotografii în timpul Războiului Crimeei. Fotografiile lor au fost publicate în “Illustrated London News” şi în “Il Fotografo”. Fotograful François Aubert a realizat fotografii în timpul Războiului din Mexic, în 1860, imortalizând şi execuţia împăratului Maximilian. Autor al potretului lui Lincoln, Mathew Brady a realizat 8000 de fotografii în timpul Războiului de Secesiune (1862-’65).

Fotografia şi tehnologia

Fotografia a depins întotdeauna de dezvoltarea tehnologică şi economică a societăţii. John Tagg afirma că dezvoltarea fotografiei este “un exemplu al creşterii capitalismului în secolul XIX”. Tehnologia a produs mereu efecte semnificative în evoluţia fotojurnalismului la nivel de conţinut, distribuţie şi rol social.[12] Apariţia culturii mărfii în secolul XIX a reprezentat principalul factor de influenţă asupra modului în care fotografia s-a dezvoltat şi a fost folosită. Prin anii ’30 ai secolului XX, editorii americani au devenit mai conştienţi de importanţa fotografiei în ziare şi de faptul că astfel pot capta mai uşor atenţia cititorilor. Curând, britanicii şi francezii le-au urmat exemplul. Începând cu revista “Life”(SUA) sau “Picture Post”(Marea Britanie), presa scrisă publica imagini dramatice care generau un fel de senzaţional, pe care Susan Sonntag îl descria ca “un spectacol produs de fotojurnalism”. În Franţa, în “Paris Soir”, Jaques Prouvost declara că “fotografia a devenit regina timpurilor noastre, nu vrem doar să ne informăm, vrem şi să vedem.[13] “Fotojurnalismul e încă unul dintre domeniile în care putem observa o societate a spectacolului”, afirma Liz Wells. “Deşi vorbim despre o latură a fotografiei care se ocupă cu livrarea de informaţii şi ştiri, fotojurnalistul e conştient că pentru a atrage atenţia asupra publicaţiei şi pentru a încuraja vânzarea, e nevoie de imagini spectaculoase. Astfel, viaţa e prezentată ca o imensă acumulare de spectacole”, mai spunea ea.[14] La sfârşitul secolului XX, dezvoltarea fotografiei a fost puternic influenţată de contextul social şi economic. Fotografia este atât o unealtă culturală ce a devenit mercantilă, cât şi un mijloc de a promova cultura mărfii prin reclamă şi alte metode de marketing.

Fotojurnalismul – relatarea vizuală a informaţiei

Imaginea ca obiect ideal nu aparţine doar câmpului artei. Fotografiile de presă sunt în primul rând documente, rolul lor fiind acela de a arăta unde şi când s-a petrecut ceva important. Fotografiile de presă oferă o viziune asupra lumii, exprimată prin simboluri. Adevărul sau falsitatea dintr-o imagine poate fi descrisă ca o corespondenţă sau neconcordanţă între informaţia de conţinut, imagine şi faptul în sine.

Fotojurnalismul este definit ca fiind relatarea vizuală a informaţiei. Cititorii au început să ceară mai mult, n-au vrut doar  să citească, ci să şi vadă. În timp, folosirea fotografiei în ziare a devenit un lucru banal, obişnuit, însă scopul acesteia e important şi complex. Fotografia a devenit indispensabilă în presă, iar un material documentat fotografic va câştiga întotdeauna în faţa unuia neilustrat. Fotografia de presă oferă posibilitatea de a vedea secvenţe la care majoritatea publicului nu are acces altfel, fie din motive de securitate sau protocol, fie din cauza distanţei. Astfel, fotoreporterul creează o punte între cititor şi realitate. Dar pentru că vorbim totuşi despre o realitate mediată, nu putem vorbi despre un adevăr absolut. Fotojurnalismul nu poate fi neutru, ci doar cât mai puţin subiectiv.

Fotojurnalismul este un act subiectiv responsabil, spunea fotoreporterul Mihai Vasile, într-un interviu. Chick Harrity, fotoreporter la US News and Word Report, afirmă că fotoreporterul trebuie să relateze o ştire astfel încât cititorul să-şi dorească să fi fost prezent la locul evenimentului.[15] Sau, dacă ar fi să continui ideea, fotoreporterul ar trebui să aibă capacitatea de a face cititorul să se simtă ca şi cum s-ar afla acolo şi ia parte la întâmplări. “Marea minune” a fotografiei de presă constă în capacitatea acesteia de a-l transforma pe privitor în “martor ocular”, spunea Eugen Iarovici.

Fotojurnalismul este o alăturare a două medii de comunicare: verbală şi vizuală. Puterea unei fotografii bune este aceea a mesajului transmis clar şi care e uşor înţeles, este dată de o compoziţie simplă şi trebuie să redea corect experienţa umană şi cu simţ al responsabilităţii sociale. Luând în calcul şi spaţiul limitat din presă, rolul fotografiei devine şi mai important deoarece trebuie să completeze textul. De aceea, accentul cade pe claritate, dinamism şi putere de atracţie. Pentru a reţine atenţia, o fotografie trebuie să fie informativă, educativă, interesantă sau moralizatoare.[16] Fotojurnalismul contemporan trebuie privit într-un mod complex şi interdisciplinar. În societatea contemporană, fotografia e omniprezentă. Domenii precum cercetarea, educaţia, presa, publicitatea, mass-media sau internetul nu se pot lipsi de fotografii, ba mai mult, toate aceste domenii depend de acest tip de suport vizual şi nu mai pot exista doar în baza unui suport scris.

Genuri în fotografia de presă

În ceea ce priveşte genul, fotografia de presă cunoaşte opt tipuri. Portretul în fotografia de presă poate fi portret pictural, unde accentul cade pe aspectul plastic, estetic sau portret funcţional, în care trebuie redată personalitatea subiectului. Portretul din fotografia de presă trebuie să includă elemente cu valoare informativă precum expresie, gesturi, atitudine. Primul portret de presă este considerat cel al preşedintelui Lincoln, realizat de Mathew Brady. Celelalte tipuri de fotografie sunt fotografia de fapt divers, fotografia de sport, de spectacol, de ilustrare, fotografia electorală, fotografia publicitară şi cea de modă. Fotografia publicitară a dus la crearea unui adevărat cult al mărfii, devenind principalul mijloc de promovare a unui produs. Ştim bine că publicitatea este unul dintre fenomenele cele mai pregnante ale societăţii contemporane. E de la sine înţeles că tehnica fotografierii şi echipamentul necesar variază în funcţie de tipul de fotografie practicat.

Se ştie că fotografia de artă încorporează valoare estetică şi concept, dar poate deţine şi informaţii care să-i confere valoare documentară. Fotografia de presă este una de tip tehnico-utilitar, prin urmare valoarea estetică şi conceptul nu sunt atribute esenţiale, însă dacă le încorporează şi pe acestea, fotografia de presă poate deveni demnă de a fi contemplată estetic şi poate trece cu uşurinţă din planul utilitar în cel artistic. Mulţi fotoreporteri se pot lăuda cu premii pentru fotografie, unii realizând cadre ce au rămas în istoria fotojurnalismului. De fapt, atât fotografia de artă cât şi fotojurnalismul de calitate se vor afla mereu la graniţa dintre artă şi tehnică şi nu vor fi niciodată două practici prea îndepărtate.

Note:
[1] Peter K. Burian, Robert Caputo, Photography Field Guide – Secrets to making great pictures, National Geographic, Ed.Egmont, 2003, Washington DC, p.6
[2] Ilie Rad (editor coordinator), Fotojurnalism şi imagine, Ed.Tritonic, Bucureşti, 2015, p.297
[3] Roland Barthes, Camera luminoasă. Însemnări despre fotografie, trad. Virgil Mleşniţă, Ed.Idea Design&Print, Cluj-Napoca, 2010, p.77
[4] Gabriela Sandu, Manual de fotojurnalism, Ed.Tritonic, Bucureşti, 2004, pp.71-72
[5] Gabriela Sandu, op.cit., pp.9-11
[6] Idem
[7] Gabriela Sandu, op.cit., p.106
[8] Liz Wells, The photography reader, Routledge, London&New York, 2003; Karin E. Becker, Photojournalism & the tabloid press, p.292
[9] Idem
[10] Idem
[11] Gabriela Sandu, op.cit., pp.107-108
[12] Ilie Rad, op.cit., Practici curente în fotojurnalismul profesionist, dr.Rareş Beuran, p.68
[13] Ibidem, p.12
[14] Liz Wells, Photography. A critical introduction, Routledge, p.237
[15] Gabriela Sandu, op.cit., p.28
[16] Ibidem, p.49

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.577 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5