Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

FOTOGRAFIA LUI EMINESCU

FOTOGRAFIA LUI EMINESCU
Autor, Lucia Olaru NENATI

Am primit de la cineva una dintre cele patru fotografii ale Poetului înrămată în M Eminescuchip de tablou, pe carton galben, vechi, nu ştiu dacă realizată ca fotografie sau desenată fin în peniţă. Este ultima lui fotografie, aceea în care lumina lui este stinsă, figura prăbuşită în interior de prea marea combustie care a consumat-o, de prea multă oboseală care l-a ajuns.

Am aşezat-o la loc de cinste, dar nu-mi plăcea s-o privesc; mă întrista şi mă apăsa nedefinit figura lui de acolo. Nu-mi rosteam explicit nici în gînd că nu-mi place, că nu mă simt în largul meu în faţa tabloului cu chipul lui învins, ca un memento al perisabilităţii omeneşti. Apoi, după o călătorie la Bălți, în Basarabia, aceea care mai păstrează invincibil şi incorijibil, oricâte lecţii i s-ar fi administrat ca să se ,,civilizeze”- precum incaşii la venirea spaniolilor – sufletul robust şi îndelung vibrator al esenţelor româneşti, după ce propriul meu suflet, nici el mai corijibil sub acţiunea aceloraşi forţe de reeducare (precum cele celebre de la Piteşti!) s-a întîlnit cu al lor, într-o combustie afectivă greu de povestit, ca amintire a acelui moment de concentrare a energiilor luminate aduse împreună în ultima zi de lumină deplină a unei veri, ei mi-au dat un dar neîntîmplător. Era chipul lui Eminescu, ţesut pe un covor, dar chipul acela tânăr; fotografia din epoca vieneză, cu plete negre de voevod, cu ochii de vultur tânăr ţintiţi spre depărtarea idealului, cu chipul parcă nu din carne, ci din fildeş dăltuit de Verocchio ori de Michelangelo; cu nimic mai prejos decît acela al lui David din Florenţa; cu fruntea aceea despre care în timpul vieţii lui colegi Mihai Eminescu1nemţi de la Viena şi Berlin spuneau în şoaptă înfiorata: ,,eine denkenstirne!”(o frunte de gînditor!); cu gura aceea superbă, perfect desenată, irezistibilă, cu expresia ei dulce-mândră, decât care nu ştiu să fi văzut vreodată una mai frumoasă; cu expresia lui, deopotrivă bărbătească şi vitează, dar și copilăresc adorabilă!

Privesc de o viaţă chipul acesta, încerc să-l înteleg, mai ales că mi s-a dat de sus cîndva nemăsuratul dar de-a fi fost obligată să fac acest lucru prin profesie, (din păcate, mai mult poate pentru el, decît pentru mine, care oricum nu mă voi depărta de el în viaţa asta şi dincolo de ea, forţele întunericului, , au întrerupt această legătură atunci cînd au devenit conştiente de ,,nocivitatea” ei pentru scopul lor ocult ). Privesc şi simt mereu fascinaţia ei irepreșabilă, fiind în căutarea tainei, a explicaţiei pentru care această fotografie, acest chip anume, este, categoric, cel mai multiplicat chip al vreunui român din lumea asta. Nu cred că cineva, nici cu cele mai sofisticate maşini de numărat bani sau valori, ar putea să socotească de cîte ori a apărut pe lume imaginea acestei fotografii. Pe caiete de şcoală, pe cărţi, pe tablouri şi afişe, ca şi pe bani, pe orice emblemă românească, pe orice insignă, pe orice însemn românesc, această poză a lui își trimite, iar şi iar, privirea vulturească în vânt către depărtarea idealului, chiar dacă cel ce o privește nu ştie de loc să rostească sau să conştientizeze aceste cuvinte sau noţiuni. Dar cu toţii simt ceva anume care –i face să dorească subconştient să reproducă la nesfîrşit această imagine, aproape instinctiv; aşa încât, fie dacă numai şi pentru atât ar fi venit pe lume Eminescu, doar ca să facă această fotografie, şi tot n-ar fi trăit în zadar! În definitiv, nici măcar nu e o exagerare absurdă această eventualitate, căci doar în vremea de acum fotomodelele, deci persoanele care-şi vând chipul pentru a crea şi perpetua o anume imagine, sunt printre cei mai bine plătiţi oameni din lume! Dar cînd ne gîndim câtă valoare reală a mai şi produs purtătorul acestei imagini, nu putem cuprinde cu gândul meritul cosmic al acelui om care atât de repede a schimbat imaginea aceasta pe aceea, ultima, strigăt mut al consumării rapide a omului pe pămînt, precum frumuseţea superbă de-o zi a florii trandafirului japonez.

O privesc şi încerc să înteleg clar, să-mi explic puterea ei de fascinaţie asupra poporului român şi nu numai, comparabilă doar cu puterea de fascinaţie a Giocondei care a încremenit sub unda surîsului ei valuri de admiratori, începând cu propriul ei Pygmalion, Leonardo. Poate că o explicaţie ar putea fi citită astfel: acest popor a ieşit dintr-o demnă sămânţă latină azvârlită de vânt departe, în mijlocul a trei mari mase etnice străine, precum ,,la mijloc de codru des”; altoită pe o altă demnitate autohtonă, aceea traco-dacă, învinsă, dar niciodată umilită. Naţiunea cea nouă a fost însă, înghesuită şi ameninţată mereu de altele, mereu oprimată şi agresată şi, mai ales, umilită, ca pentru o vinovăţie apriorică, aceea de-a fi reuşit să apară şi să se menţină pe lume ca un accident deranjant în planurile şi rosturile trufaşe ale atâtor altora. Demnitatea ancestrală a acestui popor, obligat la încovoiere şi umilinţă, nu o dată izvorâtă din slăbiciunea lui interioară, își resimţea parcă mereu aspiraţia spre verticalitate, ,,dorul de ce-i nemărginit”. Iar atunci cînd a văzut acest chip şi l-a resimţit ca propriu, al său, el i-a devenit emblematic, poate nu atît pentru existent, deci nu atât pentru fenomen ci, mai ales, pentru entitatea de la capătul aspiraţiei, pentru noumen. Poate că Eminescu nu reprezintă, cum s-a spus, nu o dată cu multă răutate, întru totul ceea ce este poporul român în realitate, dar precis el este ceea ce poate şi aspiră să fie în proiecţia sa virtuală, este polul său ideal. Iar chipul său de perfecţiune umanistă antică din acea poză emblematică exact asta arată, ceea ce poate şi vrea să fie, în adîncul său, sufletul românesc şi mai mult decît orice, este emblema sa de demnitate, este răzbunarea secolelor de umilinţă impusă sau învinsă, este speranţa pe care o poartă în sine, precum ghinda stejarul, că această emblemă îi va fi cândva reală; este mîndria că măcar printr-un singur reprezentant al său emblema aceasta s-a realizat, s-a întrupat în atâta incomensurabilă şi poate nu încă de toţi înteleasă, dar percepută, valoare demonstrată.

Fiecare creaţie, fiecare nouă întrupare are o oră a ei, fastă sau nefastă, habent sua fata libelli, cum spuneau latinii noştri străbuni, ceasul bun sau ceasul rău cum spun bunii noştri din bătrîni. Ca atare, nu ne putem uimi îndeajuns de ce astre (ce ,,stele cu noroc”) şi-au întâlnit zborul lor mîndru ca să reverse ocrotitoare atâta dragoste şi noroc peste clipa aceea pământească fastă în care un aparat, încă rudimentar şi nesigur, din copilăria tehnicii fotografice, a clipit scurt şi fumegător, captănd pentru atâta neînvinsă eternitate tainică minune a unui chip trecător, în chiar cea mai deplină clipă a frumuseţii lui neasemuite când părea a fi un zeu şi poate chiar era!



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5