Primit pentru publicare: 24 febr.2016
Autor: Vasile FILIP, Iaşi
Editor: Dorina RODU
Publicat: 26 febr.2016

Fragilitate Cuvinte pe verticală de Ion N. Oprea
Surpriza cea mare

De mulți ani de când ne știm – aș  crede că ne și cunoaștem – îmi dau îndemnul  de a crede că, în ce mă privește,  dețin destule informații, nu din surse, ci directe, care să-mi permită  să-mi fac măcar o  părere despre Ion N. Oprea, dacă nu să cutez și un portret al lui. Nu acum, însă…

Acum mă mulțumesc să fac, mai întâi, o mărturisire. Citindu-i mormanul de cărți pe care le-a publicat până la sfârșitul anului 2015 – aproape șaizeci, dacă cifrele nu-mi fac feste, din cauză că nu m-am avut niciodată în relații prea  bune cu ele – în care istoria este actualitate, iar actualitatea aspiră să devină istorie, nici nu gândeam că prietenul  meu de-o viață, ziaristul și scriitorul Ion N. Oprea, îmi mai poate administra vreo surpriză. Dar, de unde!… Neliniștitul și mereu răscolitorul prin sipetele doldora de documente din toate timpurile istorice mi-a  copt-o!

Chiar în dimineața zilei de 21 ianuarie a acestui an 2016, la orele 10,  ne-am întâlnit în punctul devenit de-acum…  unul fix: Podu Roș. Reper  – Poșta și Telefoanele. Cum eu îi propusesem acea întâlnire, i-am și înmânat omului… motivul acesteia. Un manuscris, care ar urma, sper, să treacă… examenul includerii într-o altă carte pe care I.N.O.  intenționează să o scoată de sub  teasc, poate chiar în acest an, pentru o antologie. Ca să nu  rămână dator, prietenul meu mi-a oferit și el ceva. Într-o pungă de plastic. Ce se afla în acea punguță… fără doi bani, dar care s-a dovedit a fi cu mult mai valoroasă, am bănuit pe loc: o carte.  “Alta?”, m-am întrebat, conspirativ, “Abia îmi mai dăduse una!”  Fără mare greutate, am și găsit o explicație: “Probabil că a uitat  și mi-o mai dă o dată”. Acasă chiar am dezlegat nodul. Mai bine spus, s-a dezlegat singur. Mai precis spus, din acea pungă din plastic am extras… surpriza. Un bilet câștigător, cum ar spune cei care pierd banii la jocurile de noroc.   

O carte e o carte. Nici o surpriză. Mai ales în cazul unui autor atât de prolific, de cuprinzător și de serios în demersurile sale. Numai  că,  de data aceasta, regula făcea o excepție… Mai întâi, am stăruit, cum o fac de obicei, asupra coperții, (sau copertei?). Am citit: Ion N. Oprea – “Fragilitate . Cuvinte pe verticală” . Băgând de seamă că Ion îmi zâmbește din “timbrul” fotografiei din colțul stânga-jos al cărții, i-am răspuns, cu același zâmbet. Cartea este tipărită tot la Editura ieșeană PIM, la începutul acestui an, 2016.  

De când mă aflu pe pământ, nu am suferit niciodată de afecțiunea curiozității. A indiscreției, ca să arăt că mă am în relații bune cu sinonimia. Atunci când, însă, am în față o carte, întorsătura se produce instantaneu. Adică –brusc. Se poate spune și dintr-o dată. După numai două file, un Motto mi-a deschis o ușiță. Trei oameni de condei – profesorul Gheorghe Clapa, din Bârlad, profesorul, istoric și critic literar, Theodor Codreanu, din Huși, Robert Șerban, poet din Timișoara – se pronunțau, prin succinte citate, asupra acestui miracol care este POEZIA.

Am mai făcut un pas. La pagina cu numărul 7, am putut citi: “În loc de prefață: Verticala obișnuinței”. M-am simțit “provocat”  chiar de la primul alineat: “ Discret, cum îi este obiceiul, iată-l pe INO în compania cuvintelor scrise vertical, cum spune dânsul ca să nu fie bănuit că face poezie, lucrare pe care o consideră  a fi deosebit de pretențioasă, nu la îndemâna oricui, colegul nostru de Cenaclu fiind foarte pretențios cu versurile, pe care le apreciază și iubește pe măsura creatorilor lor. Așa se și explică de ce nu există carte scrisă de I.N.O.  ca să nu cuprindă și versuri aparținând talentaților”. La sfârșitul textului – o poezie. În final – o semnătură, două litere mari, cu punct între și după ele: A.D. Cine este A.D.? Vorba unui foarte frumos cântec popular, pe care îl interpreta admirabil Ion Luican: “Ba, o știu, da, nu v-o spui”. Cu toate că o să-mi tragă o săpuneală  zdravănă, eu am să v-o spui, totuși. Este profesoara – și fosta mea colegă de Facultate, prietena cea bună și dintotdeauna – Ana Dumitrescu, cea care este un fel de mână dreaptă a lui Ion N. Oprea, în scrierea și redactarea cărților. Fără  nici o glumă, aș spune că Anișoara, cum îi spun eu, este uneori și mâna stângă,  mai cu seamă atunci când Ion mai trebuie potolit în nestăvilitul său elan.   

În continuarea  cărții, am dat peste o „Constatare”, semnată de un alt colaborator – el însuși autor de cărți – important; apropiat, mai corect spus: Constantin Hușanu. Obișnuit a citi tot ce cuprinde o carte, începând cu Descrierea CIP și terminând cu cea de a patra copertă, am lecturat și cele scrise de Hușanu. Căruia îi comunic de pe acum: împărtășesc opinia lui, directă și deschisă. Depun și dovada: „Nu știu dacă aici e vorba de poezie albă, cu rimă sau fără rimă și nici nu e nevoie să poarte  vreo denumire,  pentru că nu forma este esențialul, ci conținutul”.(…) „Aici e vorba de altceva. De o meditație eseistică pe un tablou cu multe fațete ale vieții cea de toate zilele prin care mărșăluim”.

Am năravul că uneori – mai rar, recunosc – înainte de a citi o carte, mă reped la sfârșitul ei, la Sumar. De data aceasta, am procedat ca un cititor normal. Aceasta și din pricina autorului cărții, care,  cum am băgat de seamă la pagina a 13-a, o face și pe… șmecherul:  „I. O, ce poezie!”  Amintindu-mi de o îndeletnicire mai veche, „de refacere a forțelor”  o numeam eu- cuvinte încrucișate, rebusuri – nu mi-a fost greu să dezleg intenția: I. joacă două roluri. Amândouă  principale. I înseamnă și capitolul unu (întâi), dar și I de la Ion; O are și el două funcții: O de la Oprea, dar și O – interjecție a mirării. Vezi, Ioane? Pe mine nu m-ai păcălit! Însă m-ai dus și mai avan în ispită.

Și începe autorul acest capitol/ciclu cu o dedicație. Cui altcuiva decât lui Eminescu:
„Iambii suitori,
               troheii,
                 săltărețele dactile…”       

Olecuță speriat de propria experiență, Ion N. Oprea găsești, până la urmă -, mângâierea , care este și un fel de îndemn:
 „Gânduri lungi, în noapte,
                 nu mă istovesc…”

Și se autoîncurajează în continuare:
                  „prin mine,Â
                  ca și prin  tine,
                   române,
                  curge sânge de dac…”

Mai departe, în același registru emotiv:
                  „Flori de gând,
                 gând înaripat,
                zboară în arhivele timpului,
             să te găsească pe tine,
             Dacie străbună”.

La numărul doi roman (II), un singur cuvânt:
                      „BĂTRÂNII”      

După care, pe următoarele două pagini, se poate citi o emoționantă proză scurtă: „Aminește-ți mereu”. De cine? De mama! Ca un autor profesionist – adică corect, printre altele – Ion N. Oprea a făcut precizarea cuvenită: „Cele de mai sus veneau de la prietenul nostru Bebe pentru o mamă singură…” (…) „dar eu o pun la început de capitol, poate folosește și altora”. Bebe este numele de alint al unui fost bârlădean, plecat de mai mulți ani în Israel, unde a și scris câteva cărți de factură istorico-memorialistică. Numele lui: Sergiu Brandea.     

„Avem timp pentru toate” – ne explică, mai departe, Octavian Paler: „Să dormim, să alergăm în dreapta și-n stânga,/să regretăm c-am greșit și să greșim din nou,/să-i judecăm pe alții și să ne absolvim pe noi înșine,/avem timp să citim și să scriem,/ să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,/avem timp să facem proiecte și să nu le respectăm,/ avem timp să ne facem iluzii și să răscolim prin cenușa lor mai târziu”.          

Și trage o concluzie INO, despre moșnegii și babele zilelor noastre, între care se găsește și el, dar mă aflu și eu: „bătrânii sunt ai nimănui”.  La drept vorbind, personal nici nu-mi doresc să fiu al cuiva. Vreau să rămân al meu!      

Multe din alcătuirile poetice ale lui Ion N. Oprea seamănă  foarte bine cu niște concluzii la anumite componente ale existenței umane. Ba ele aduc  chiar și a cugetări. Iată: „Misterul vieții/Nu-i pe/deplin/dezlegat! Poate mâine…”; „Și simțim poetic/zilele cum trec”; „O zi de muncă/cu Lache,/se înșeală… până/ și/ depresia” (Lache fiind un motan); „Oare/ cum arată acele versuri/ fără cuvinte/ scrise în minte…/”; „Vântule neîndurător,/ ce-ai făcut cu noi,/ le-ai rătăcit chiar și mintea, mai-marilor Statului!”; „Cartea/ trecută de la o mână la alta/ care s-a vrut a fi/ o inimă trimisă de la unul la celălalt/ de la mine la tine,/ca o nevoie a mea/în primul rând, ca un gând”; „Dintre toate ființele lumii/Omul se crede cel mai puternic,/ cucerește cosmosul/dar nu se știe pe sine…”; „Moartea, o altă certitudine,/e doliul de ieri, de azi și de mâine…”;” am mai aflat că,/în singurătatea noastră/ moartea nu există..”.; „Țăranii nu se mai pot îmbolnăvi decât toamna,/ după ce au tras mustul,/au strâns recolta,/ au pus nucile în pod/și s-au pregătit în toate/ pentru iarna cea care/pentru ei/ nu înseamnă odihnă”; „Specia umană/este ea însăși/pe cale de a deveni/altceva”; „pentru a stăpâni natura,/trebuie să i te supui”; „Trestia gânditoare,/ca o floare simțitoare…”; „Viața nu-i cea pe care ai trăit-o,/ ci cea pe care ți-o amintești”; „Plictiseala/ a intrat în lume/ prin trândăvie”; „Prietenia/înseamnă suflet/în două trupuri”; „Cuvintele sunt tot ce avem…”

Felul geometric-piramidal în care Ion N. Oprea își organizează-paginează textele poetice nu este deloc inedit. Asemenea încercări- în unele cazuri devenite practici –  nu datează de ieri, de alaltăieri. Cum nici versul alb, care s-a născut ceva mai demult, ca – spun unii exegeți- protest artistic la constrângerile poeziei de factură clasică. Cu reguli precise și riguroase, cum ar veni. În fond și la urma urmei, ceea ce contează cel mai mult – în primul rând chiar- este bogăția  și- pe cât se poate, originalitatea exprimării ideilor. Fără îndoială, atunci când acestea capătă  și niște stări pe măsură, valoarea operei sporește simțitor. Oricum,acestea fiind aspecte de care se ocupă esteții, eu mă mărginesc doar la niște aduceri aminte. Cândva, între anii 1950-1955, un critic literar – regret că i-am uitat numele (poate George Petrovanu??) – a  avut inedita  idee de a așeza în versuri un fragment din proza lui Mihail Sadoveanu. A ieșit un poem excepțional. Sau mai multe, iarăși memoria îmi joacă  feste.               

În  ce privește această – surprinzătoare pentru mine –  experiență a lui Ion N. Oprea, eu o iau  ca pe o nevoie a autorului de a se exprima și altfel decât obișnuit. Așezarea în pagină a cuvintelor și versurilor este, să recunoaștem, plăcută privirii. Dar, însă. Mă alătur încă o dată lui Constantin Hușanu și … nu zic, dar spun: cel mai important este conținutul. Și, în cazul de față, este!

P.S. Ar mai fi ceva ce țin cu tot dinadinsul să remarc: autorul acestei cărți are cultul prieteniei. Între multe alte „patime”, de bună seamă. Astfel îmi și explic introducerea secvenței „In memoriam” – evocarea unei bune prietene, Adriana Andreiaș-Micu, și colaboratoare, ba chiar și eroina unor volume ale lui Oprea, care s-a pierdut în luna noiembrie 2015, în Căminul de bătrâni din București, „Schitul Darvari”. Bună odihnă dispărutei! Gând bun lui Ion N. Oprea!

                                                              Vasile Filip, 5 februarie 2016