Primit pentru publicare: 11 sept. 2016
Autor: Gruia COJOCARU, redactor al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 11 sept. 2016
Editor: Ion ISTRATE

Frontierele sportului alb cu Rafael Nadal

Prins ușor în mrejele televiziunilor comerciale, ca individ  ce nu iese decât arareori din tiparele unei anume comodități specifice erei consumerismului, am urmărit de ani buni evoluția sportului alb – tenisul de câmp. În copilărie eram fascinat de sclipirile nonconformiste ale lui Ilie Năstase, apoi de rafinamentul lui Bjӧrn Borg, carismaticul suedez, care s-a retras din tenisul profesionist în a gloriei culme, deși se părea că, măcar pentru o vreme, nimeni nu-l poate detrona din vârful ierarhiei mondiale. Au urmat, pe rând, alți tenismeni de marcă: Ivan Lendl, Andre Agassi, Boris Beker, John McEnroe. Mi-au plăcut nu pentru că, un timp, au devenit stăpânii tenisului, ci pentru că, într-un fel – urcând din adolescență, ori ieșind din vârsta pe care Nichita Stănescu o vedea ca ,,frânghie de aur pe care n-o poți tăia, dacă vrei, cu cuțitul” – asimilam lecții de viață din dimensiunea existențială a efortului fizic, surprins în aură de noblețe.

Când a sosit vremea lui Roger Federer n-am fost deloc entuziasmat, cu toate că am înțeles limpede că elvețianul revoluționa lumea tenisului cum nimeni n-a mai reușit în istoria sportului alb. Probabil perfecțiunea, eleganța tenisului practicat de elvețian îmi intrigau rostirile rudimentare din propria-mi viață. Desăvârșirea tenisului său mă strivea! În schimb, mi-a plăcut mult Rafael Nadal. O vreme mi-a fost idol. N-avea geniul elvețianului, dar era puternic, rezistent și tenace, întruchipând la început de secol XXI idealul sportivului din antichitatea greacă.

Mai mult decât atât, evoluția sportivului iberic mi-a creat premisele unei introspecții. Pare ușor bizar, nu-i așa?! Să fac lumină, așadar! Învins frecvent în ultimii ani de jucători cam de aceiași vârstă cu a sa – Novak Đjocović, Stanislav Wawrinka, Anddy Murray, Kei Nishikori și nu numai –, sportivi pe care îi strivea în urmă cu ceva vreme, spaniolul lasă impresia că nu mai are resorturi interioare pentru a progresa. Tenisul său e la fel de viu ca acum un deceniu, viteza și rezistența îi sunt intacte, însă, în timp ce rivalii săi și-au descoperit noi izvoare cu apă vie, Nadal a rămas prizonierul unui ulcior unde compoziția lichidului nu se mai modifică. Privindu-i determinarea de pe teren, șuvoiul de transpirație în care înoată permanent, mă întreb însă până unde noi, oamenii, putem evolua, care ne sunt limitele, câți dintre noi le-am atins ori suntem capabili să le pipăim? Ce ne determină să mai perseverăm chiar și atunci când ajungem la capăt de drum?!?

Din punctul meu de vedere Rafael Nadal este un fericit, deoarece n-a renunțat la tenis nici după ce și-a atins frontierele sportive. Fără îndoială, n-o face pentru bani. A câștigat destul pentru a trăi regește o mie de vieți. La 30 de ani, împliniți în debut de cireșar 2016, ibericul are însă încrâncenarea războinicului care nu poate abandona lupta, oricât de robust ar fi adversarul. În străfunduri speră, probabil, că va redeveni zeul tenisului, că va mai câștiga Grand Slem-uri.

… De curând am scris despre căderea idolilor. În complexitatea ei, viața din actuala epocă supertehnologizată ne împinge pe toți la desacralizare, la uciderea modelelor, a reperelor. Dincolo de universul religiei, totul pare casant în societatea în care pendulăm, pentru că, în esență, ființa umană e o combinație stranie de putere și fragilitate, de onestitate și jigodism, de zgură și stele.

În zgura Roland Garros-ului, pentru Rafael Nadal au înflorit de nouă ori stelele, în nouă ani distincți. De doi ani astrele strălucesc pentru rivalii săi, dar Regele zgurii – chiar accidentat – e încă acolo. Stăruința lui – demonstrată chiar și prin ratarea dramatică din optimile de finală de la US Open, în debut de septembrie american 2016 – mă duce cu gândul la destinul universal al femeii care, atunci când devine conștientă de rostul său în microcosmosul familiei, trage sisific de corpul și de sinele ei până dincolo de epuizare. Misiunea lui e ușor diferită, într-un fel parcursul din ultimii ani fiind un sacrificiu în numele vieții sportive duse la paroxism. Sfidându-și zăgazurile ființei, cu toate problemele fizice ce decurg din epuizarea la care se expune meci de meci, Nadal plătește într-un fel pentru generozitatea de a se oferi total, fără rezerve sportului alb. Bucuria efortului său creează însă sentimentul că, la orice vârstă, nu e târziu să zidim ceva nou în viața noastră, ori să consolidăm ceea ce deținem, păstrând vie o urmă de altruism prin care să deschidem, dinspre universul interior, porți către semeni.

… Un semn ar fi acela că, la capăt de vară, în beție de august biruitor, mi s-a născut un fiu, Matei, și, odată cu miracolul de viață nouă, parcă întineresc. Să fie un exemplu pentru cei blazați, care simt steril amurgul când la tâmple le-au înflorit ghioceii?!?