Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 10 (130), Octombrie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Fructele se întorc întotdeauna la rădăcini, sau “zidirea” Anetei în Catedrala amintirilor

Primit pentru publicare: 19 Oct. 2019
Autor: Alexandru Florin ȚENE, președintele Ligii Scriitorilor Români, membru corespondent al Academiei Americană Română
Publicat: 20 Oct. 2019
© Alexandru Florin Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.

A cincea carte a doamnei Maria Someșan, intitulată “Rădăcini, Dorință și Speranță “ , apărută la Editura  ALTIP din Alba Iulia, 2019, se menține pe acelaș palier epic și stilistic ca în romanele ”Dreptunghiul iubirii, adevăr sau iluzie“, “Se poate și mai târziu:  până la capăt”,care se pot constitui într- o trilogie, care îmi amintește de “Cronică de familie “de Petru Dumitriu sau de ciclul româmnesc al lui Duiliu Zamfirescu..

Cartea structurată în nouă capitole cu o prefață de dr.Victor Constantin Măruțoiu se constituie într-o adevărată saga, numele generic al vechilor legende, care este o proză narativă cuprinzând povestiri și legende istorice cu caracter eroic aparținând popoarelor scandinave; un fel de  cronică, sau roman, nu astfel de întreprindere a Anei, din acest roman în căutarea  mormântului mamei, adică a rădăcinilor sale nu este un fel de povestire eroică, un fel de saga, împletită cu momente eroice din istoria locurilor prin care trece?

Urmărindu-și destinul, dând timpul înapoi, autoarea își rememorează apoftegma lui Octavian Paler: “Dacă destinul nu depinde de tine, de tine depinde ce faci cu ce-ți dă destinul. “ Aceasta ca o justificare, în discuția cu prietenul Ștefan.

Dialogurile dintre  prietena Corina si Ana sunt firești, imaginile din Cheile Bicazului descriere cu acribie de autoare sunt adevărate secvențe cinematografice, toate acestea sunt jaloanele care marchează drumul Anei, personajul principal al cărții, în drumul său spre căutarea rădăcinilor familiei. Dacă în “Baltagul lui Sadoveanu’ Victoria își căuta bărbatul, pe  Nichifor Lipan, aici, Ana își caută originile, pe mama, mai precis mormântul acesteia.

Materia, ca să zic așa, sociologică pe care o realizează Ana, fără să o dorească, nu are nimic senzațional. Prozatoarea fixează, cu mișcări precise, tablouri lapidare de viață în discuțiile Anei cu prietenul Ștefan, care vine și pleacă, urmărind călătoria Anei,. Autoarea așează prin elaborație într-un regim alegoric nestricător de real, gesturile Anei în drumul ei prin Bucovina în căutarea mamei.Aici descoperim o alegorie, o  compoziție care dă impresia că urmărește desfășurarea unei povestiri imaginare, dar care este reală.

Din când în câd, autoarea, în drumul ei,în căutarea mormântului mamei Aneta,  în autocarul care înfășoară distanțele pe roti, face o retrospectivă istorică a locurilor cu încărcătură istorică, vorbind de Petru Rareș și alți făuritori de istorie, realizând un evantai policrom al Nordului Bucovinei pe unde o poartă pașii,.În  drum spre rădăcini Aneta este prezentă ca o taină, pe care Ana o presimte în speranța ei de a-i găsi mormântul și rudele. Taina fiind ceea ce este necunoscut, neînțeles, nedescoperit, nepătruns de mintea Anei. Pentru ea fiind misterul prin care încearcă să-și găsească speranța.

În pelegrinările sale, pentru aflarea rădăcinii, Ana trece prin Suceava pretext al autoarei de a vorbi despre Cetatea Sucevei atestată documentar la data de 11 februarie 1388. Emoționant este momentul întâlnirii Anei cu Aura care precizează că tanti Aneta, adică mama biologică a Anei, nu ar fi putut face ce au făcut pentru ea părinții adoptivi. Întâlnirea dintre Ana și rudele sale sună ca un concert baroc, un fel de monografie romanescă a întoarcerii, închegat în materialul unui sentiment inefabil: melancolie și speranță. Prozatoarea ne-a dat aici o monografie de familie a regăsirii peste timp, a luat cu aparate analitice ultrafine temperatura rudelor, a construit precum Julien Gracq în “Țărmul Syrtelor “, însă cu o materie mult mai colorată stilisticește, o geografie reală ale cărei date verificabile se absorb practic într-o excepțională poezie a întoarcerii.

La Hănțești sufletul Anei a vibrat ca o vioară care plânge, erau meleagurile natale unde văzuse prima oară lumina soarelui.

Îmi spunea cineva, o personalitate prietenă din copilărie, că prima bulă de aer pe care o inspirăm la naștere,  ne face să ne reîntoarcem mereu și mereu pe meleagurile natale .Acelaș fenomen se întâmplă cu Ana, în care o văd , practic, pe autoare.

Personajul Ana este o învingătoare, așa a dorit destinul, fapt ce mi-a adus aminte de zicerea lui Publius Ovidius Naso, care spunea: “ Nu există învingător fără mărturia celui învins.“. Învingătoare este Ana, învinsul este mama Aneta.

Nu doar Maria Someșan cu biografia cotidiană și astrală a Anei  o preocupă, ci și originile creației, misterul ei, momentul în care personajele sale încep să se miște, alunecând în literatură.

Fotografiile cercetate în care este Aneta, scrisorile, discuția cu Romina sunt momente emoționante, atât pentru Ana, cat si pentru autoare și cititori. Gândul aleargă la o altă etapă pentru găsirea tatălui biologic.

Recunoaște, sau nu, presimt în personajul Ana pe autoare. Dacă este așa toate cele trei romane sunt autobiografice Acest instinct al consumțiunii totale este o reușită, ce degajă o înaltă temperatură morală.