Primit pentru publicare: 15 aug.2015
Autor: Maria Apetroaiei
Publicat: 17 aug.2015

 

„Fugit irreparabile tempus” (Timpul zboară fără neîntoarcere)
(Vergiliu, Georgicele)   

Pornind de la adevărul formulat încă din antichitate de Vergiliu în Georgicele şi regăsit, ca un lait motiv, în tot ceea ce înseamnă artă, că timpul trece ireversibil, oamenii își asumă conștient trecerea, odată cu el şi prin el.  De asemenea, observăm un comportament asemănător şi aceeași  atitudine fie la oamenii simpli, fie la cei aleși, când  participă la sărbători legate de anumite evenimente ce sugerează această idee. Fiecare aniversare sau fiecare revelion, spre exemplu, aduce cu sine bucurie, petrecere, iar gestul de a sufla în lumânări înseamnă, în esență, încercarea de a stinge anii din urmă, așteptând cu optimism un nou an… Prilej de bilanț, de noi proiecte, de entuziasm ori pur și simplu de reflecție metafizică, de nostalgie și regret? Depinde de vârstă, depinde de temperament, depinde de conjunctură, depinde de…conştiinţa fiecăruia.

Ideea aceasta o regăsim şi la Vasile Popovici, autorul volumului „Blestemul conștiinței”, de exemplu în poezia „Un an pleacă, altul vine”…unde noul an „fură din lumină” și „ne apropie de noaptea veșnică,-nfricoșătoare”.

Despre cartea de față, care cuprinde poeme alese, autorul a mărturisit că-i este „cea mai dragă”, poate şi pentru faptul că a fost scrisă în circumstanțe nu prea fericite, cu patima maestrului care simțea din ce în ce mai acut că hainul „timp nu mai avea răbdare” vrând să-și ia obolul în grabă şi de la el. Conștient că nimeni nu poate trăi matusalemic, scriitorul Vasile Popovici simte în sine durerea pământeanului neputincios care, exilat temporar pe acest tărâm, are încă destule proiecte, deși resursele fizice păreau că se diminuează cu fiecare zi…În acest sens, cred că a ales şi metafora din titlu, „Blestemul conștiinței”, volum ce se deschide cu un motto regăsit ca un refren persuasiv în multe dintre poeziile „alese”: „De unde venim şi încotro ne ducem? (sau fiasco divin)”.

Ideea trecerii şi apropierea de limanul ce desparte cele două vieți nu devine la el o angoasă, o obsesie distrugătoare – în ciuda unei  firești revolte temperată, însă, de conştiinţă – ci pare, mai degrabă, că-i dă acele „aripi” pentru a se smulge din acest exil şi a se înălța în lumea eternității creată conștient prin artă, nu spre acel „nimic”  promis omenirii de milenii…

Asta aflăm din „Mai lasă-mi aripile, Doamne”!,  un preambul şi în același timp o dedicație confratelui său, scriitorul și filosoful Marinică Popescu, doi oameni încercați de destin, între care s-a țesut o sinceră legătură camaraderească. Poezia în discuție apare ca o chintesență a mesajelor din toate creațiile incluse în acest volum, fiind crezul unui artist al cuvântului pentru care „zborul, înălțarea”din această lume nu înseamnă înfrângere, drumul spre moarte, ci o șansă de a-și revigora puterile pentru a găsi alte noi sensuri realității perceptibile cu simțurile şi cu sufletul său:

„Mai lasă-mi aripile, Doamne,/Să zbor deasupra apelor Cetăţii,/Să-ndrept copacii din pădure,Să-ncerc să dau o noimă vieţii./Mai lasă zbor în aripă să zbor,/Iar pentru toate câte nu le-am spus,/În grija mea să le dau sens,/Întârzie un soare la apus”.

Cum omul nu poate ieși din timpul trecător, condiția sa fiind de supus unei voințe mai puternice, Vasile Popovici invocă prin „ruga” fierbinte, asemenea legendarului Manole, îngăduința Creatorului, căruia îi recunoaște puterea de a guverna destinul omenirii. Să fie oare acceptată acea  sugestie din îndemnul lui M.Proust: „Caută şi păstrează mereu o bucată de cer deasupra vieții tale”?  Sau poate că aflăm în  atitudinea scriitorului din Cornii Botoșanilor acea „lumină” revărsată de Blaga în „Gorunul”, ce îi picură în suflet liniștea înțeleptului că datumul trebuie acceptat „Cu fiecare clipă care trece”?

Următoarea poezie „Blestemul conştiinţei”, care dă şi titlul volumului, schițează un autoportret fiind, în opinia mea, o formă de extravertire a sinelui. Dimensiunile esențiale regăsite în OM, ca cea mai complicată şi desăvârșită creație a lui Dumnezeu sunt, în viziunea poetului, conștiința şi graiul.

Conștiința îl învață pe om să-și înțeleagă rostul, menirea, să se adapteze şi să devină treptat o parte din macrounivers, asumându-și selectiv, emoțional și rațional componentele acestuia:

„De n-aveam conştiinţă, n-aş fi-nvăţat să plâng/Şi nici să râd mefistofelic ori homeric,/N-aş fi găsit cuvântul ce-n rugă să îl strâng,/Nici mă-ntrebam: la ce alternativă la-ntuneric”?

Graiul articulat devine, însă,  „născocirea” cea mai ingenioasă a Creatorului, pentru că în toate limbile pământului omul își poate exprima complexitatea universului interior şi a minții sale:

„De n-aveam grai articulat, maimuţă de-aş fi fost,/Nu mă-ntrebam de toate-s după un tipic,/Nici dacă tot ce-a fost e tot şi fără rost/De la Big Bang încoace şi-ntoarcerea-n Nimic”.

Completarea schiței de portret se face apoi în „Poetul”, o emoționantă mărturisire a trăirilor diverse pe care le încearcă cel ce exersează  lira lui Orfeu:

„(Apus de soare palid, ruginit!)/în mersu-i gârbovit şi pe o parte,/cu pas încet, nesigur, rebegit,/îşi sprijin’-osteneala pe o carte./E tot avutul lui, e tot ce-a strâns:/şi plus, şi minus infinit, în carte,/şi-atât durut plăcut, dară şi plâns,/şi-atâtea vise şi visări deşarte!”

În afară de grai şi de conștiință, cu care autorul  ca om se simte înzestrat, în „Lasă-mi, Doamne, darurile”! el adaugă portretului său mâna şi piciorul, pe care le invocă pentru a revela valori etice în relația lui cu viața cetății :

„Lasă-mi mâna să-mi fac cruce,/când s-o cuibări în mine dracu’,/pe pustie să-l alung./Lasă-mi şi piciorul neolog,/să pot pleca la bătălie,/când şi dacă pragul ţării mi-o călca/duşmanul, nechemat şi învrăjbit!”    

În mod firesc, în viziunea autorului, urmează „Invariabila transfigurare”. Prin introspecție, firile visătoare își pot găsi răspunsuri care să-i liniștească ori, dimpotrivă, le spulberă speranțele, devenite utopii şi atunci dezamăgirea este cu atât mai mare, cu cât încercarea tălmăcirii ei se face prin cuvânt, prin poezie:   

„Am înălţat cu zel o rugă către Dumnezeu –

Ne fie dragostea platonică, ideală, pură;

Poeţii-au botezat-o carmen pe lira de Orfeu,

Cum e tranfigurarea vie în literatură”.

Parte din  trupul şi sângele Mântuitorului, omul capătă pe parcursul existenței şi al cunoașterii de sine, o doză mai mare sau mai mică de sacralitate şi aceasta se obține în primul rând prin ceea ce creează. Această idee a simbiozei perfecte între Dumnezeu şi creația sa apare într-un ingenios joc de cuvinte, intitulat de Vasile Popovici „Unu”, din care ne convinge că cele două entități nu pot dăinui decât împreună:

„De n-ar fi fost Unu,/N-ar fi fost nici doi,/Nu am fi fost noi,/

N-ar fi fost niciunu’./Noi venim din Unu,/Mai apoi din doi;/

Unul e în noi,/Noi suntem în Unu./Unu-i numai Unu,/Increat de doi./Aşa credem noi:/Unu-i numai Unu./Unul e în noi,/Noi suntem în Unu”.

Pătrunzând în universul ideatic al cărții de față avem ocazia să asistăm, printre altele, şi la „Ultima scenetă, actul trei”. Aici autorul reiterează, ca la romantici, imaginea lumii ca teatru, în care râsul şi plânsul apar  ca atitudini sau disimulări conștiente ale omului în fața destinului. Adăugirea actul trei nu e întâmplătoare. Trei devine expresia  consubstanțialității, care este asimilată de autor ca un adevăr creștinesc de netăgăduit, chiar dacă imaginea „sacerdotului” nu e totdeauna agreată, ba chiar e prezentată de cele mai multe ori în mod ironic:

„Ultima scenetă, actul trei;/Noi de noi am râs şi am plâns, la fel;/Nu ne-am entuziasmat defel./Cum o fi acolo printre Dumnezei”?

Poezia „În zborul de cocor sunt ciclurile lumii” supune atenției, prin paralelism, imaginea stolurilor de cocori şi cea a  oamenilor, care își duc traiul obișnuit, asigurând astfel nemurirea speciei. „Zborurile” înseamnă proba de rezistență în călătoria ciclică, condiția sine-qua-non a supraviețuirii dirijată de „El, spiritul, în consubstanţialitatea lui…” În şirurile nesfârșite ale cocorilor, simbolizând continua luptă cu viața a tuturor anonimilor însă, poate apărea şi câte „un zbor de cocor” singuratic, o imagine metaforică a celui ales şi înnobilat cu harul artei, ce se desprinde de mulțime.

În „panoplia” gândurilor metafizice apare şi o răstălmăcire a îndoielii apostolului Toma, căci aflat „La judecata din urmă” în fața „Justițiarului”, singura șansă de a nu fi aruncat în „gheenă”  însemna să-i dea răspunsul așteptat: „Există”! deși, autorul mai degrabă ar împărtăși  atitudinea argheziană:

„Nu-i chiar atât de simplu/să crezi în ce nu vezi/în ce nu poți pipăi/să guști/să miroși/şi în ce nu auzi”…

Hazul de necaz, propriu românului şi demonstrat cu artă de Vasile Popovici şi în alte cărți este modalitatea prin care pune în prim-plan în „Privind în urmă” imaginea ludică a cuplului – aflat la o vârstă respectabilă – care încearcă să retrăiască povestea vieții lor înscrisă ca o secundă în durata existențială a universului, însă puterile nu-i ajută, :

„Pe prispa casei într-o rână, doi moşnegi,/pe gânduri duşi de-atâta senectute,/privind în urmă printre ochelari betegi,/tot scormonind prin primăveri pierdute”.

Atitudinea omului hâtru atunci când se antrenează în discuții serioase este semnul celor aleși şi înțelepți,  pentru care umorul devine un  panaceu potrivit pentru a alunga – fie și temporar- și boala, și moartea:

„Boala asta n-o să-mi treacă,/leacul nu-l găseşte,/numai dacă, doară dacă/Tanţa mă iubeşte./Şi de-o fi să mor ca prostu’,/Sfântu’ mă ferească,/ori să nu dea dracu’,/nime să nu mă jelească;/nu-şi mai are rostu’,/iară leacu’… la ce naiba/(nu mai pomenesc de dracu’)/să-mi mai folosească”!

Îndepărtarea de contingent şi avântarea pe „scara dintre pământ şi cer” pare a-i oferi omului doar iluzia înțelegerii tainei vieții fără de moarte sau a măririi şi  doar atunci când el însuși  se află foarte sus sau se apropie de apus, căci reazămul de norul eteric al scării îi poate aduce prăbușirea, așa cum aflăm din „Zare” :

„Nu poți vedea foarte departe/De n-ai urcat şi foarte sus;/Nu este moarte fără viaţă,/Cum dimineţi făr’ de apus./E prea departe zarea-n zori,/Pe la apus o prinzi uşor,/Iar scara-ntre pământ şi cer/E sprijinită de un nor”.

„Şi tot filosofând”… şi punându-şi „în neștire” diverse întrebări despre viață şi dispariție în neant, asfințitul soarelui  „Se întâmplă”… să nu-l mai fascineze prin frumusețe, ci să capete conotația sfârșitului redat printr-o serie de cuvinte derivate:

„Şi cum se-ntâmplă,/ca în lumea asta ce să se întâmple,/se întâmplă, şi nu doar pentru prima oară,/se-ntâmplă că un soare încăpăţânat/nu are chef să mai răsară”.

Latura reflexivă a celor mai multe poezii, nu este părăsită de Vasile Popovici nici când coboară în mijlocul naturii, încântat de„Freamăt de frunze”. Spre deosebire de feericul codru eminescian, la el freamătul devine glasul estompat al pământului care-i murmură același refren funebru, astfel că ajunge să-i dea dreptate „lu’ dom’ sacerdotu’/ că unde nu-i durere, nu-i suspin nici geamăt… ”

Un alt capitol din  volumul „Blestemul conștiinței” cuprinde poezii de dragoste. Ele dezvăluie ipostaza de îndrăgostit a eului liric, care, cu sensibilitatea şi emoție se mulțumește acum cu amintirea idilelor de altădată sau cu regretul unor neîmpliniri, cu retrăirea iubirii carnale în cadrul bucolic al satului,  în mirosul fânului cosit, fascinat de azurul cerului reflectat în privirea șăgalnică a îndrăgostiților. Toate acestea au lăsat adânci „Urme pe suflet” :  

„Urmele lăsate pe suflet nu se şterg,/cum cele de prin colbul de pe drum/ori pe nisipul de la ţărmul mării./Urmele pe suflet, lăsate-n vara ‘ceea/de demult, de tare de demult,/când ne durea plăcut iubirea pe-amândoi,/când ne-nvelea nemărginirea/cu zgomotul de fond al nopţii înstelate”…

Nu lipsește din carte nici dialogul inteligent şi pertinent despre descoperirea  unor afinități în planul creației, precum cel cu Marinică Popescu sau Constantin Mănuță, căci numitorul lor comun este „sfânta datorie” față de carmen/poezie :

„Şi ne-om îndeplini menirea, dacă noi/Lăsa-vom omenirii focul, precum un Prometeu”  

Elogiul închinat dăscăliței care a părăsit prea de timpuriu această lume sau elogiul părinților  şi al rudelor apropiate îl regăsim în câteva poezii, precum „Dăscălița”, „Când cerurile se deschid, „O dulce, mamă”.

Regăsim apoi, motivul cu reminiscențe preromantice al meditației  profunde asupra vieții  şi a timpului neiertător,  pe morminte, care capătă la Vasile Popovici  conotații originale, de exemplu în „Vorbind de unul singur”. Spațiul sacru al cimitirului devine în această poezie locul în care se întâlnesc doi protagoniști, pentru fiecare gesturile celuilalt părând acte de nebunie: unul pragmatic, venit cu vaca la păscut, pe care o priponește – într-un gest de crasă profanare – de o cruce, fiindcă acolo „iarba e mai grasă” şi celălalt reflexiv, îngenuncheat pe mormânt, murmurând rugăciuni şi vorbind cu cei dragi, dispăruți de ani buni. Revelația adevărului o simte când, trezit din starea sa de smerenie de către necunoscutul respectiv, privește lutul jilav şi lipicios ca un limax, nicidecum acoperișul protector pentru odihna veșnică:

„Iar el, omul ce-și lega de-o cruce vaca,/Să pască iarbă grasă,/Vorbea de nebunia mea, vorbind de unul singur./Şi, amândoi, vorbeam de unul singur”.

O carte ne poartă în universuri știute sau necunoscute, ne invită la meditație, ne incită spiritele… Cu siguranță însă, ea ne picură câte un strop din sufletul autorului şi ne trezește o rezonanță spirituală aparte. Este ceea ce a reușit şi Vasile Popovici, în „Blestemul conștiinței”, abordând o tematică atât de diversificată, dovedind încă o dată că este un maestru al cuvântului şi al simțământului curat izvorât dintr-o certă conștiință  de artist.

Răsfoind-o cu răbdare şi   interes veți putea călători imaginar, veți empatiza, poate, cu sentimentele sau convingerile sale dar, cu siguranță veți aprecia savoarea limbajului intelectualului şi al omului care nu-și dezminte rădăcinile.