Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

GABRIEL KLIMOWICZ : ”Presa e lupul de la stâna oilor electorale”

Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.7 (151), Iulie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


GABRIEL KLIMOWICZ : ”Presa e lupul de la stâna oilor electorale”

Primit pentru publicare: 8 Iulie 2021
Interviu realizat de Ioan VASIU
Publicat: 8 Iulie 2021
© Ioan Vasiu, © Gabriel Klimowicz, © Revista Luceafărul
Editor: Ion Istrate


   GABRIEL KLIMOWICZ : ”Presa e lupul de la stâna oilor electorale”
                       –  INTERVIU cu scriitorul și jurnalistul Gabriel Klimowicz  –

REPORTER: – Sunteți bine-cunoscut, în egală măsură, ca om de televiziune și ca om de radio. Dintre cele două, care vă este mai aproape de suflet?

GABRIEL KLIMOWICZ : -Radioul și Televiziunea sunt două universuri asemănătoare din punct de vedere jurnalistic dar, de fapt, atât de diferite. Am lucrat la Radio PROFM la început, în anii 1993-’94 și am contribuit acolo la construcția redacției de știri. Apoi am lucrat la Radio România Actualități din 2010 până în 2018. Iată că sunt 10 ani de radio, 10 ani de știri și emisiuni. Pentru una dintre emisiuni am luat și un premiu. 

În televiziune am lucrat din ’93 până în 2000 la PROTV și din 2002 până în 2010 la Național TV și Realitatea TV, adică 15 ani în total. Știri și emisiuni. În televiziune am fost pe rând și concomitent reporter, prezentator, realizator de emisiuni, redactor șef la știri, comentator politic, producător, editor și director de programe. Am predat la Universitatea Media și am scris un manual de jurnalism de televiziune „Agora Vremurilor moderne – introducere în tainele televiziunii de știri”, care a apărut la editura C.H. Beck în 2006. Această scurtă și seacă biografie mă arată mai apropiat de jurnalismul de televiziune. Și, e adevărat. De fapt, am fost fascinat de meseria de jurnalist în primul rând. Iar televiziunea oferă, prin imagine, mai multe mijloace de expresie, de dezvăluire a realității. Și radioul are mijloacele lui. Dacă în televiziune sunetul însoțește și întărește imaginea, în radio sunetul este imaginea. Dar e adevărat că în televiziune am lăsat, mai mult decât în radio, bucăți din mine, din viața mea. Acolo am suferit cel mai mult, acolo am realizat mai multe și acolo am trăit momentele mele de împlinire, de fericire și de prăbușire. O parte din toate acestea sunt descrise în romanul meu „Lumea Ticăloșilor” apărut în 2016 la editura Ratio & Revelatio. Acolo sunt folosite și experiențele mele din perioada în care am lucrat în presa scrisă. Cotidianul, Ziarul Financiar, Evenimentul Zilei (Cornel Nistorescu), Gardianul, circa 6-7 ani.

  REPORTER : – Când și de ce ați ales profesia de jurnalist ? 

GABRIEL KLIMOWICZ : – Lumea cunoscută a lui Ceaușescu se destrăma cu repeziciune în anii ‘90. Apăruseră partidele politice. Ziarele se „democratizaseră” și apăreau mereu titluri noi. Instituțiile lumii comuniste păreau că se destramă de la o zi la alta. În plus, sărăcia de pe vremea lui Ceaușescu își schimba culoarea. Fusese cenușie și acum era drapată în toate culorile curcubeului de produsele cu design care invadaseră piața românească venind din lumea occidentală. Dispăreau meserii și apăreau cu rapiditate altele. Dispăreau banii sub presiunea unei inflații galopante de 200, 300%. Societatea românească fierbea. 

Eu traversasem perioda comunismului în condiții grele. Eram inginer, dar nu aveam ce mânca. Detestam șpaga și cumetriile, de fapt, complicitățile la furt, care îi făceau pe alții să fie mândri că pot „să se descurce”. În plus, eram însurat și soția era gravidă în 89. Locuiam într-o garsonieră și nici măcar nu-mi dădeam seama că felul în care trăiam acolo sfida ideea de locuire. Dar nu sărăcia lucie în care trăiam mă făcuse să sufăr cel mai tare, ci lipsa de libertate, minciunile sfruntate repetate obsesiv pe canalele oficiale – TVR, Radioul public și celelalte câteva publicații – presiunea securității lui Ceaușescu care voia să controleze România prin frică. Faptul că nu puteam să public ce scriam era una dintre durerile mele cele mai mari. Cenzura textelor și a autorilor. Nu era, în mod evident, Ceaușescu vinovatul principal. Bietul analfabet avea iluzia că el controla totul. De fapt, oamenii, oportuniștii de toate calibrele, de la membrii simpli de partid comunist, la activiștii din jurul lui Ceaușescu, de la cei care se înghesuiau să devină turnători la securitate din oportunism și lipsă de caracter, la șefii Securității, ei erau cei mai vinovați. Ei cauționau, din lăcomie și lipsă de caracter, regimul falimentar al lui Ceaușescu. Împreună cu niște prieteni formasem un grup de rezistență la agresivitatea anticulturală, atee, a lumii comuniste. Filmam (cu infinite greutăți, pentru că deținerea unei camere de filmat era ilegală) o realitate românească diferită de cea construită de minciunile propagandei comuniste, o realitate spirituală profundă, fără carnet de partid, iar casetele le distribuiam în țară și la Europa Liberă sau vocea Americii. Ulterior acest grup s-a numit grupul „mansarda”. Bineînțeles, eram urmăriți de Securitate, noi și familiile noastre. După ‘89 aveam atât de multe de spus și de reproșat lumii. Și, iată, ziarele apăreau ca ciupercile după ploaie și aveau nevoie de jurnaliști. Eu nu eram jurnalist dar, de fapt, nimeni nu era în noua lume eliberată de dictatură. Așazișii jurnaliști de pe vremea lui Ceaușescu fuseseră, majoritatea, recrutați de securitate ca turnători sau ofițeri acoperiți și erau compromiși. În România nu existase o școală de presă înainte de ‘89. Cea numită „Ștefan Gheorghiu” nu era școală de presă, era școală de propagandă comunistă. Scotea propagandiști a căror meserie era aceea de a minți pentru ca regimul falimeantar al lui Ceușescu, cu sărăcia, foamea și mizeria traiului zilnic, să fie înfățișat ca fiind raiul pe pământ. 

Nevoia de jurnaliști de pe piața media aflată în expansiune era imensă. Am renunțat la meseria de inginer și am intrat la revista săptămânală „Acum”, condusă de Stelian Tănase. Eram conștient că, fără o presă liberă, nu poate exista democrație. Voiam să contribui la despărțirea României de comunism, astfel încât vremurile pe care le trăisem să nu se mai întoarcă și credeam că a deveni jurnalist pentru a spune adevărul e necesar și important. Așa că am intrat în presă, renunțând la orice altceva.

Au fost vremuri grele. Soția era din nou gravidă și stătea acasă. Salariul ei se micșora rapid din cauza inflației. Salariul meu de la ziar întâzia cu lunile. Condițiile în care supraviețuiau publicațiile nesubvenționate de stat erau teribile. Ziarul săptămânal nu îmi era de ajuns ca să putem trăi. Am încercat să-mi iau un nou job la un ziar care se forma atunci. Ziarul „Cotidianul” al cărui patron era Ion Rațiu. Prima redacție a ziarului Cotidianul era cu adevărat prestigioasă: scriitorii Adrian Pârvu, Lucian Vasilescu, Florin Iaru, Ștefan Agopian, Florin Toma, Nicolae Prelipceanu (ordinea e aleatorie) făceau parte din grupul editorial. Eu am intrat la secția „politic”. Ziarul mi-a făcut imediat acreditare la Camera Deputaților ca reporter. Primul meu articol a apărut în primul număr al ziarului de pe 10 mai 1991. Și, de atunci, a început pentru mine acel chin plăcut, plin de satisfacții, frustrări și primejdii care înseamnă jurnalismul în România.

REPORTER : –De la care jurnalist/jurnaliști de seamă ați avut prilejul să ”furați” ceva pentru a practica această deloc ușoară profesie ?

GABRIEL KLIMOWICZ : – Nu am „furat” de la jurnaliști. Nu aveai de la cine să înveți. Cei care fuseseră jurnaliști pe vremea lui Ceaușescu erau compromiși și corupți de propaganda pe care o practicaseră ani de zile. Eu, ca atâția alții, am fost aruncat în „apă”. Puteam să învăț să înot sau să pier. Apoi am început să citesc: Peters E. Mayeux- „Broadcast News – Writing & Reporting”, University of Nebraska – Lincoln, Brown & Benchmark, second edition – 1996, Stuart Hall, – “The social production of news”-, Policing the Crisis:Mugging, the State, and Law and Order, London, Macmillan, Ted White – „Broadcast news writing, reporting and producing” – Focal Pres, second edition 1996. Le recomand oricând amatorilor. Aceste cărți, plus practica de zi cu zi au fost „învățătorii” mei. Am fost, parțial, un fel de autodidact. Am urmat apoi cursurile Facultății de Jurnalism de la Universitate, proaspăt înființată, am absolvit cursurile de jurnalism de televiziune ale BBC. De acolo am învățat foarte mult. Ulterior am absolvit cursurile de masterat de la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării de la Universitatea București. Asta a fost partea didactică. Jurnalismul e, însă, o meserie practică prin excelență. Jurnalistul dă în fiecare zi câte un examen. Ca răsplată, dacă reușește să-și facă treaba profesionist, e înjurat de toate părțile aflate în conflict pe care le-a evidențiat în reportajul său. Nu îl susține decât dorința de a spune adevărul în ciuda tuturor, și satisfacția de a-și face meseria. Ca jurnalist de televiziune am învățat multe despre imagine de la Eugen Ciocan, care e un adevărat maestru în domeniul lui. Dar în ceea ce privește jurnalismul, pot spune că informația primită din cărți, din școli și practica de pe teren au făcut din mine un jurnalist profesionist.

REPORTER : – Care sunt cei mai importanți jurnaliști români, alături de care ați lucrat în decursul anilor ?

GABRIEL KLIMOWICZ : – Am fost coleg sau am lucrat în aceleași redacții cu mulți. Lista e lungă. Mihai Constantin, Andreea Esca, Andreea Muraru, Cornel Nistorescu, Laura Nureldin, Mirel Curea, Diana Tache, Mihai Tatulici, Florin Călinescu, Lucian Mândruță, Andi Moisescu, Dan Turturică, Andreea Crețulescu, Cosmin Prelipceanu, Robert Turcescu, Cătălin Radu Tănase, Sorin Ovidiu Bălan, Cătălin Grădinaru, Răzvan Ștefan și mulți alții. Unii mi-au fost șefi, alții nu. Altora le-am fost eu șef. Unii sunt vedete, alții nu. Ar trebui să definim ce înseamnă „jurnalist important”. Pentru mine un jurnalist important este cel care rămâne în istoria presei române. Și nu cred că va rămâne vreunul din această perioadă. Poate doar Cornel Nistorescu. Așazisa școală de presă din România s-a oprit la „găina naște pui vii”. E vorba, de fapt, despre o non-școală, despre minciuna promovată la statutul de știre de dragul audienței, despre o prostie, umflată cu pompa propagandei și manipulării ca să pară „genială”. Prostia a avut perioada ei de „glorie” care încă nu s-a terminat. Așadar putem vorbi despre „școală de presă” în sens negativ. La școala asta eu nu m-am dus. 

Nu m-am înțeles bine cu șefii mei din presă. Nu poți să respecți un șef când îl vezi, de exemplu, cum îl șantajează pe Omar Haisam amenințându-l că, dacă nu-i dă un gipan Grand Cherokee, va da publicității dosarul de presă lucrat de departamentul „investigații”. Și, peste puțin timp – încruntat ca un geniu împovărat de propria importanță – să-l vezi cum coboară maiestos din gipanul lui Haisam, simbolul succesului său ca „mare” jurnalist. Sau când afli că el, jurnalistul, liderul mass-media, pentru care se bat televiziunile ca să le onoreze programul cu câteva platitudini, de fapt, este un securist acoperit, care își bate joc de orice regulă, profesională sau deontologică, făcând presă la ordinul șefului său ierarhic superior din securitate. Jurnalist acoperit și nu oricum, ci neapărat pe o funcție importantă cât de cât. Jurnaliștii mai cunoscuți și mai mediatizați din presa română de după ’89 nu au avut timp să facă o școală de presă pentru că au fost mult mai preocupați de onoruri, bani și de câștigarea unei notorietăți ieftine. De aceea, în istoria presei, unii dintre așazișii formatori de opinie nu vor trece de lista de nume, de răbojul celor consemnați la grămadă că au activat în presă la un moment dat. O listă pe care nu o va ști și nu o va citi nimeni. 

  REPORTER : – Sunteți membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. De ce v-ați înscris în această Uniune ?

GABRIEL KLIMOWICZ : –  Adevărul este acela că m-am înscris în UZPR pentru prevederile din legea 8/2006 cu modificări, care prevede că membrii Uniunii beneficiază de o „indemnizaţie care reprezintă echivalentul a 50% din pensia cuvenită”. Pentru mine, motivul înscrierii în Uniune nu e un motiv de laudă, dimpotrivă. Cred totuși că indemnizația e o compensație, cât de cât dreaptă, dacă ne gândim că eu, de exemplu, am lucrat ca jurnalist vreo 15 ani din totalul de 37 cu salariul minim pe economie trecut în cartea de muncă. 

În toată presa era acest sistem la limita legalității în care jurnaliștii erau plătiți de patroni cu o parte minusculă, reprezentând salariul minim pe economie – pentru care patronul plătea sume foarte mici la bugetul de stat ca impozite și contribuții la pensie și sănătate – în timp ce, cea mai mare parte din leafă, venea pe drepturi de autor, care erau scutite de plata impozitului și a contribuțiilor pentru sănătate și pensie. Drepturile de autor, însă, nu intră la calcularea pensiei. Sistemul era tolerat de patronii de presă și de reprezentanții statului. Astfel drepturile mele la pensie s-au calculat la salariul minim pentru o perioadă de circa 15 ani. Această stare de fapt mi-a diminuat considerabil pensia la care aș fi avut dreptul, dacă patronii mi-ar fi plătit cinstit tot salariul pe cartea de muncă. Legea 8, care permite membrilor UZPR să primească o indemnizație de 50% din pensie, compensează o parte din acestă nedreptate care mi s-a făcut mie și tuturor jurnaliștilor în general.

  REPORTER : –  Mai poate fi socotită presa ca fiind a patra putere în stat ?

GABRIEL KLIMOWICZ : – Presa a fost concepută inițial ca fiind a patra putere în stat și avea un rol extrem de important în funcționarea sistemului democratic. Acest lucru a funcționat în secolul trecut, mai ales în Statele Unite și în Marea Britanie. Presa avea rolul de a informa publicul, electoratul, despre tot ceea ce era de interes în societate. În democrație e nevoie ca cei care votează să fie informați la fel în ceea ce privește realitatea, evoluția societății, acțiunile politicienilor între alegeri. Informațiile trebuie să fie adevărate, pentru ca democrația să funcționeze. Toată lumea trebuie să beneficieze, în linii mari, de același adevăr difuzat de presă pe aceleași subiecte. În acest fel populația ajunge să voteze în cunoștință de cauză. Votul dat pe baza aceluiași adevăr se diferențiază abia apoi în funcție de percepția, dorințele și aspirațiile cetățenilor. Cunoscând aceeași realitate, cetățenii votau în funcție de propriul sistem de valori, de credințele proprii, de convingerile pe care și le formaseră în timpul vieții, de aspirațiile lor pentru viitor. În acest fel, aleșii erau reprezentativi și reprezentau diferitele interese, concepții și orientări ale populației. Așa trebuie să fie în democrația reprezentativă, și așa era. 

Nu mai e cazul astăzi. Între timp cea mai mare parte a presei a devenit un mijloc de propagandă care se bazează pe manipulare. Presa nu mai vrea să prezinte adevărul, lucru nu întotdeauna profitabil, ci vrea să aibă audiență. De aceea, interpretează realitatea în așa fel încât să dea satisfacție majorității consumatorilor de presă. Adevărul prezentat de presă a devenit un fel de produs care trebuie să sufere o serie de operațiuni de marketing și este modificat în funcție de dorințele și preferințele majoritare ale audienței. Creșterea audienței, pentru presă înseamnă bani. Adică, pe scurt, presa a renunțat la statutul ei de mijloc de informare, de „câine de pază al democrației”, pentru a deveni câinele din fața „măcelăriei” puterii. 

Asta pe de o parte. Pe de altă parte, presa a devenit un fel de prestator de servicii pentru cine dă mai mult. Guvernele, firește, dacă plătesc presa într-o formă sau alta, atunci informațiile devin brusc laudative la adresa executivului. Realitatea, dacă e urâtă, se cosmetizează și devine frumoasă. Securitatea – prin articolul de lege care îi permite să aibă agenți acoperiți în orice domeniu – a infiltrat o parte a presei. De asemenea, finanțează mass-media (site-uri, jurnaliști, radiouri, televiziuni) în scopul manipulării populației. 

În ultima vreme au apărut multinaționalele din ce în ce mai interesate să influențeze lumea politică și pe cea economică. Având acces la surse financiare practic inepuizabile, ele înființează televiziuni, posturi de radio, site-uri unde îi plătesc substanțial pe cei mai buni jurnaliști și formatori de opinie. „Adevărul” prezentat de aceste mijloace de presă este în conformitate cu interesele multinaționalei respective. 

La populație ajunge, ca informație, adevărul întors pe dos. Minciuna devine adevăr. Populația, consumatorul de presă, este dezinformată sistematic și zilnic, astfel încât ajunge să voteze de cele mai multe ori – fără să-și dea seama – împotriva propriilor interese. Alegătorul e încredințat că votul pe care l-a dat îi exprimă convingerile. Și, de fapt, votează împotriva propriilor convingeri. Acesta este unul dintre motivele pentru care presa nu mai este câinele de pază al democrației, ci, dimpotrivă, lupul de la stâna oilor electorale. Democrația dispare și locul ei e luat de un fel de schizofrenie, în care învinge întotdeauna majoritatea ineptă și înșelată. Populația, cu interesele și orientările ei nu mai este reprezentată în Parlament. Acolo intră, de fapt, reprezentanții unor interese străine populației, ai celor care finanțează presa. În România, de exemplu, în acest moment în Parlament sunt mai ales parlamentari care reprezintă interesele securității și ale multinaționalelor.  

În mod evident, presa nu mai e a patra putere în stat. Era pe când în stat puterile erau separate și independente. Presa nu mai e o putere separată, și nici independentă, ci o unealtă, puternică e adevărat, dar o unealtă a celui care dă mai mult.  

     REPORTER : –  Cum reușiți să ”împletiți” activitatea de jurnalist cu cea de scriitor ?  Care sunt cărțile publicate până acum , sub semnătura Domniei  Voastre ?

GABRIEL KLIMOWICZ : – Eu am vrut să fiu scriitor toată viața mea, încă de când silabiseam pe poveștile lui Petre Ispirescu, sau citeam poveștile cu „Harap Alb” și „Amintiri din Copilărie”. Unul dintre motivele pentru care am intrat în presă a fost și acela că e o profesie în care se poate trăi din scris. Având familie, eram dator să pun pâine pe masă. Faptul că trebuia să muncesc pentru supraviețuirea mea și a familiei, m-a ținut departe de masa de scris multă vreme. Am ales jurnalismul, la un moment dat, pentru că e meseria cea mai apropiată de cea de scriitor, care ne permitea, mie și familiei mele, să trăim din leafă. A fi scriitor în România nu îți oferă această posibilitate. După ce copiii au crescut și au devenit independenți, nevoile mele și ale soției s-au restrâns considerabil. Atunci am luat hotărârea să mă retrag din presă, ca să-mi pot scrie și publica cărțile. Totuși, chiar dacă meseria de jurnalist e cronofagă și foarte acaparatoare, nu am încetat ca, atunci când am avut puțin timp liber, să scriu literatură. Am reușit să și public, dar foarte puțin. Am scrieri din perioada aceea pe care încă sper că o să le public cândva. Am reușit să public câteva cărți, vreo două, făcute chiar în timp ce eram jurnalist și pot spune că sunt mândru de fiecare dintre ele.

Am publicat în 1992 prima carte a lui Petre Țuțea „Între Dumnezeu și neamul meu”, o carte care a fost pregătită de mine de la prima la ultima literă. Petre Țuțea fusese interzis de la publicare pe toată perioada comunistă și aceasta a fost prima carte de autor a lui. Apoi, un manual de jurnalism întrețesut cu texte literare, „Agora vremurilor moderne”, la editura C.H. Beck în anul 2006. A urmat o traducere din italiană Carlo Carretto, „Iubire în tăcere”, editura ARCB, 2010. Apoi a fost primul roman „Lumea Ticăloșilor”, editura Ratio&Revelatio, 2016 și „Nunta” la Cartea Românească, tot în 2016, după care a urmat „Străinul din Țara Marelui Nimic” la editura Tritonic în 2019. Anul acesta va apărea romanul „Bătrânul” în 2 volume la editura Corint, iar anul viitor sper să public un alt roman, care e deja gata, și se numește „Fake News”. În acest moment am în lucru un viitor roman care se numește „Frica”. 

  REPORTER : – Ce proiecte aveți pentru viitorul mai apropiat sau mai  îndepărtat ?

GABRIEL KLIMOWICZ : – Proiectele mele sunt legate de meseria de scriitor. În primul rând e romanul „Frica” la care lucrez acum. E un roman care încearcă să scoată în evidență felul cum frica poate să altereze viața unui om. Despre cum frica de moarte poate ucide un om. Cartea va avea pe alocuri accente de literatură absurdă. 

Apoi aș vrea să scriu un roman despre ceea ce s-a numit „political correctness”. „Femeia e egală cu bărbatul” devine femeia poate fi bărbat și bărbatul, femeie. Ce e slab devine puternic și ce e puternic, devine slab. Negrul e mai strălucitor și mai bun decât albul, iar titlul „Albă ca Zăpada și cei șapte pitici” trebuie cenzurat ideologic, pentru că poate ofensa rasa care nu e albă și persoanele de înălțime redusă. De asemenea, sărutul de la sfârșitul poveștii prin care prințul o readuce la viață pe Albă ca Zăpada, nu e un sărut consesnsual și deci poate fi considerat „agresiune sexuală”. Sau icoanele Sfintei Maria cu pruncul trebuie eliminate pentru că inferiorizează femeia. Sau crucile de pe turlele bisericilor din reclamele Lidl și McDonalds trebuie șterse pentru că ofensează credincioșii de alte credințe. Sau trebuie să se renunțe la urările cu tentă creștină de sărbătoarea Crăciunului (care e o sărbătoare creștină) pentru că ofensează persoanele de alte credințe. 

Aberațiile ideologice ale lumii moderne merită un roman, cred eu, pentru că sunt teribile. Procesul de spălarea a creierelor prin repetarea de milioane de ori a acelorași minciuni aberante, care îi zăpăcesc pe oameni și le alterează umanitatea, conțin în ele tensiunea și dramatismul necesare pentru un roman bun. Un alt proiect ar fi acela al unui roman care să arate diferența profundă dintre viața unui credincios, care se conduce după învățătura, moralitatea creștină în comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele și viața unui necredincios care se conduce după credințele comune, în care funcționează legea junglei, a celui mai tare, legea succesului public și a banului.
Am și altfel de proiecte legate de călătorii. 

   REPORTER : –  Ce pasiune/pasiuni aveți pe lângă cea de jurnalist ?  

GABRIEL KLIMOWICZ : – Îmi place foarte mult marea. Și îmi place să călătoresc. Am și proiecte legate de călătorii. Călătoriile mele sunt un fel de pelerinaje culturale și religioase. Am fost de două ori în Israel și aș mai vrea să merg odată la Sfântul Mormânt și la locurile sfinte de acolo, unde pare că cerul se unește cu pământul. Aș vrea să mai fac o călătorie și la Muntele Athos. Plănuiesc să văd Roma și Vaticanul și de asemenea Florența din Italia. Nu am fost, de asemenea, niciodată în Spania, unde aș vrea să văd Sagrada Familia din Barcelona și Mănăstirea El Escorial sau Muzeul Prado din Madrid, să văd piețele și zonele urbane vechi din cele două metropole și cum trăiește acolo spaniolul obișnuit. De asemenea, Sevilla e pe lista mea de viitoare călătorii. 

Principala experiență care mă interesează atunci când călătoresc, pe lângă vizita la catedrale, locuri sfinte, monumente de arhitectură sau culturale, este aceea de a afla și de a înțelege cum trăiesc oamenii în acele locuri, ce îi animă, ce îi interesează în mod deosebit, ce obiceiuri au și ce iubesc cel mai mult sau ce urăsc cel mai mult. Îmi place să-i privesc cum se mișcă prin piețe, cum interacționează unul cu altul și mai ales să cunosc oameni din acele locuri, să aflu cum gândesc, să-mi fac prieteni dacă se poate. Dar, planuri multe, posibilități mai puține. La urma urmei, toate sunt sub îngăduința lui Dumnezeu. 

                                            Interviu consemnat de Ioan Vasiu / UZPR

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5