ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Autor: Victor MUȘAT
Primit pentru publicare: 17 Apr. 2018
Publicat: 17 Apr. 2018
Procesare și adaptare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

Gânduri la Centenarul Marii Uniri a Românilor

Motto:
„Cinste fie părinţilor noştri, care s-au luptat vitejeşte şi ne-au lăsat de moştenire moşie şi slobozenie.” (Alecu Russo, Cântarea României)

Marea Unire de la 1918 este meritul de necontestat al poporului român. Nu a fost un gest arbitrar al istoriei sau vreun dar din partea imperiilor vremii. A fost trăită mental, urmărită cu asiduitate şi înfăptuită ca o încununare a mileniilor de existenţă neîntreruptă în aceste locuri, prin truda şi lupta românilor, cel mai vechi şi mai statornic popor din această parte a lumii, din această regiune a Europei.

Privim astăzi, cu pioşenie, istoria neamului nostru, atât prin arcul celor o sută de ani de la Marea Unire, cât şi din perspectiva celor mai bine de două mii de ani de-a lungul cărora românii, generaţie după generaţie, şi-au lucrat ogorul, au zidit cetăţi şi oraşe, şi-au crescut şi învăţat întru buna credinţă copiii, şi-au apărat, de cele mai multe ori singuri, avutul agonisit. Au fost veacuri de muncă şi luptă, de eroism şi de dârzenie, atribute ce au însoţit statornic şi fără întrerupere acest fascinant şi unic în felul său continuum al fiinţării românilor în vatra în care i-a aşezat destinul lor istoric. Marea noastră Unire, ca rezultat şi sinteză a aspiraţiilor poporului român şi a rezistenţei sale neclintite şi tenace în una şi aceeaşi matcă străveche ce i-a dăltuit identitatea culturală şi politică, atestă cu prisosinţă esenţa unui dicton, derivat de la o celebră zicere eleată, care este folosit frecvent în ţări ale Europei post-versaillesene în momente de analiză retrospectivă a realizărilor naţiunilor respective: Historia not facit saltus.

În aceste zile şi în toate zilele acestui an sărbătorim. E dreptul nostru să ne bucurăm, să ne mândrim şi să ne arătăm recunoştinţa pentru ceea ce au izbândit prin jertfă supremă înaintaşii noştri, să le cinstim memoria şi să îngrijim pe mai departe moştenirea pe care ne-au lăsat-o ca pe un cămin mândru şi frumos. Avem pentru aceasta temei sacrosanct în „cartea de vitejie a trecutului”, ca să folosim din nou una dintre înflăcăratele formulări din „Cântarea României”, o asociere de cuvinte despre care ultimele două generaţii de români, din păcate, nu mai ştiu sau nici nu au aflat că alcătuiesc titlul unui însufleţitor poem publicat în epoca Unirii Principatelor Române de către scriitorul patriot Alecu Russo.

Bucuria şi caracterul festiv al acestui an aniversar nu trebuie să ne abată însă atenţia de la faptul că primejdiile nu au dispărut. Nu au dispărut nicio clipă. Şi nu vor dispărea. Trebuie să sărbătorim, aşa cum au făcut-o într-una şi străbunii noştri, cu mâna pe lance. Să fim conştienţi, în orice clipă, că Patria nu ne-a fost dăruită, ci dimpotrivă, în epoci de restrişte ale istoriei, din trupul ţării au fost sfâşiate şi duse în robie străină ţinuturi întregi, cu milioanele de suflete de români trăitoare în ele.

Nu avem voie să uităm că glia a trebuit apărată în permanenţă, zi de zi, ceas de ceas, din primăvară până-n iarnă, la răstimpuri de cele mai multe ori scurte. Trebuie să avem în permanenţă în minte că, de-a lungul întregii noastre frământate istorii, fiii şi-au înmormântat taţii căzuţi în luptă, apoi abia apucau să le mijească primele fire în barbă, şi o nouă cumpănă cuprindea ţara, noi năvăliri şi jefuiri se abăteau asupra locurilor muncite cu mâinile pe coarnele plugului şi cu paloşul încins la brâu, iar bărbaţii noi porneau din nou la bătălie, îmbrăţişându-şi copiii, de multe ori pentru ultima dată, şi dându-le poveţele trebuincioase pentru a lucra ogorul, pentru a veghea la destinele cetăţii şi pentru a-şi asuma, la rândul lor, povara apărării ţării dacă aveau să rămână orfani.

Şi când spunem „primejdii” nu trebuie să se înţeleagă că am folosi un banal arhaism în locul vreunui termen din vocabularul „gestionării riscurilor”. Avem în vedere acţiuni ilegitime concrete, puse la cale sau chiar duse la capăt cu nesocotirea şi încălcarea normelor de convieţuire internaţională, având ca obiect contrafacerea agresivă a istoriei cu scopul de a reseta opinia publică din unele ţări, în care amintirea vremurilor imperiale abia dacă s-a şters, făcând loc modului de gândire specific neoliberalismului deznaţionalizator şi acaparator.

Vedem astăzi cum state vecine îşi inventează mituri identitare frauduloase, translatându-şi rădăcinile etnice din meleaguri asiatice sterpe în mănosul ţinut din interiorul arcului carpatic sau de-o parte şi de alta a Dunării.

În străinătate se ticluiesc, cu răbdare de păianjen şi aroganţă pseudoştiinţifică, basne aniversare precum „Trianon 2020”, dedicate celebrării unei istorii cu sens inversat, diversiune sprijinită copios în interiorul ţării prin pana de venin a unei cohorte de autori situaţi ireductibil pe poziţii adverse istoriei, culturii şi aspiraţiilor poporului român.

Se înfig în faţa pământului românesc, cu girul autorităţilor române (care ar trebui să fie) responsabile, monumente sfidătoare, dedicate unor evenimente istorice care au pecetluit timp de secole excluderea românilor, singurul popor autohton, de la viaţa publică şi spirituală a Transilvaniei.

Niciun reprezentant al clasei noastre politice nu tresare atunci când entităţi româneşti cu profil social, sportiv, educaţional sau de altă natură includ în denumirea lor oficială cuvinte nefireşti precum „Kronstadt” sau „Hermannstadt”, nu pentru a veni în întâmpinarea drepturilor lingvistice ale unui segment al populaţiei transilvănene şi nici din raţiuni publicitare, ci pur şi simplu pentru a măguli resuscitate nostalgii imperiale.

Pe fundalul acestor malversaţiuni propagandistice, perpetuate cu mijloacele unui veritabil război hibrid, şi în condiţiile unei răspândiri virale a teoriei şi practicilor post-adevărului, nu avem voie să scăpăm din vedere faptul că ideile negaţioniste, destructive şi dezintegratoare au mult mai mare priză decât valorile pozitive, constructive şi integratoare la tânăra generaţie, căreia, la nivel global, de altfel, îi lipsesc lecturile fundamentale. Iar efectul de tsunami al dezinformării şi manipulării prin mass-mediile moderne este dovedit din plin de imensul scandal izbucnit recent în jurul reţelei de socializare facebook.

Este, deci, frumos şi înălţător să sărbătorim, dar trebuie, totodată, să veghem ca fiii şi nepoţii noştri să nu se lase furaţi de cântecul amăgitor şi ducător la pierzanie al ielelor, care promit un iluzoriu paradis în schimbul dezicerii de strămoşi şi de părinţi, de istorie şi de valorile culturale proprii.

Şi mai ales nu putem să fim de acord ca responsabili români din sfera politicii, culturii şi educaţiei să se complacă în atitudinea, sau, mai bine spus, lipsa de atitudine a lui Biedermann, emblematicul personaj creat de scriitorul elveţian Max Frisch acum 60 de ani prin drama Biedermann şi incendiatorii, pseudo-cetăţean care, prin lipsa de fermitate a gândirii şi acţiunii, printr-un ridicol şi blamabil împăciuitorism, datorită căruia speră să fie ferit de primejdia ce-i paşte pe toţi concetăţenii săi, favorizează planul făţiş al piromanilor care se pregătesc să dea foc oraşului, punându-le la dispoziţie propria locuinţă şi, în momentul culminant, înmânându-le chiar cutia de chibrituri cu care aceştia declanşează pârjolul, iar în clipa în care primele flăcări se înalţă din chiar podul casei sale, exclamă, victimă a unei mioape şi indecente speranţe: „Din fericire nu-i la noi, din fericire nu-i la noi”.

 Victor Muşat
13 aprilie 2018