Al  șaptelea volum de Jurnal (anul 2022):
Gavril Moldovan – ,,DUPĂ CE TREC, ZILELE DEVIN ABSTRACTE”

• Cu această  ultimă realizare editorială, cunoscutul scriitor bistrițean ne întărește convingerea că se află în zenitul capacităților sale descriptiv-narative jurnalistice.
• Totdeauna mi-a plăcut să citesc jurnale, ale unor mari scriitori sau oameni politici și pot mărturisi concluziv după atâtea experiențe că, în cazul de față, avem nu doar o realizare personală maximală, ci o potențială bornă în scrierea acestei specii literare.
• Lecturarea jurnalelor cere, în mod obișnuit, un effort din partea cititorului potențial, cititor educat, fiindcă universul auctorial nu este congruent mereu cu universul lui propriu. La Gavril Moldovan însă, această barieră dispare, fiindcă domnia sa este un solitar, un pelerin printr-o lume care îi este străină și din care se exilează de câte ori poate. „Lui (Calistrat Hogaș) nu-i plăceau trenurile; mie nu-mi place orașul, stopurile, trotuarele:”
• Dacă în volumele I-IV această ostilitate mergea până la intenții suicidare, acum avem coexistență cu elementele urbanisticii, din lipsa unei alternanțe fezabile. Grăbita fugă a anilor își spune și ea cuvântul constatativ, încă de la prima pagină:
• ,,Cel mai bun câștig este că mai trăiesc, că am intrat în al 81-lea an al vieții mele îmbătrânitoare…Dormitoarele ființei, ale melancoliei sunt aici, la doi pași de mine.”
• Gavril Moldovan este un melancolic irepresibil, un sceptic prin structura  proprie nativă și asumată. Preferă compania pădurii, a căprioarelor care se adapă în vreme de secetă, a vișinului sălbatec de care își reazemă fruntea obosită de  fremătarea lumii, cu irizări poetice de flaut sau de corn în lumea silvestră: „Pădurea totdeauna a făcut să freamăte în mine crengile destinului/…/„Critica rațiunii pure” se poate învăța și într-o pădure.”
• „M-am împrietenit deja cu câteva frunze ieșite în cale, am savurat tăcerea absolută, mi-am lipit fruntea de vișinul drag, într-un gest de întovărășire, atent să nu mă vadă vreo persoană din întâmplare, persoane care, în rătăcirile lor ar putea lua în derâdere intențiile mele nobile și delicate de a lega un circuit intim cu natura. Habar n-au ei ce jertfe poate face sufetul unui copac pentru om. Cu câtă resemnare își dă el duhul în mâinile omului…”
• Pădurea este zeitatea căreia i se închină, locul unde își află alinarea tuturor viscolirilor, la care jinduiește când e departe.
• Unica prezență umană agreată rămâne cea a însinguraților, claustraților pe liziere forestiere sau pe dealuri potopite de soare. Se pune însă întrebarea dacă nu cumva Omul chiar are în constituția sa  nativă această melancolie și scepticism, ca unul care știe că a pierdut o împărăție și se simte pe plaentă ca un exilat. Prin aceasta, Gavril Moldovan dobândește punți nesperate spre cititorul potențial, adică un grad înalt de atractivitate a jurnalului său   prin comunizarea simțirii.
• Spre imensul meu regret, bistrițeanul ratează perseverent șansa de a deveni un mare autor, un gânditor care să fie nu doar plăcut, ci iubit și preferat de cititor. Cauza acestei divergențe se naște din inexistența unei  legături cu Universul, cu Creatorul acelor splendori silvestre care îl  extaziază.E vorba de o inapacitate funciară de a  trece dincolo de superficia lucrurilor. Dacă florile, arborii, constelațiile, sunt atât de fascinante, cât de copleșitor și desăvârșit trebuie să fie Cel ce le-a creat! De aici și neliniștile care îl împresoară privitor la propria-i persoană, la destinul pădurii și al neamului său ori a civilizației actuale.
• Lumea și Universul îi apar nu ca  un Cosmos, ci Haososmos (termen propriu), în care pronia divină lipsește și toate sunt, subsecvent, pe o linie descendentă, exilând optimismul. eludând că Ziditorul făpturii ne-a făcut ființe libere: „Dumnezeu a creat lumea, apoi i-a dat-o dracului s-o potcovească.”…
• „Dumnezeu a bătut de multe ori la ușa mea, dar eu nu i-am deschis, pentru că știam că el își poate deschide ușa singur, fără ajutorul meu.”; ,,Doamne, de ce m-ai creat pe lumea aceasta? Chiar și la a doua ediție, tot rău m-ai făcut.”(oroarea existențialiștilor-n.n)) Gavril Moldovan se dovedește pe destule pagini un admirator al tradițiilor creștine, care au făcut posibilă dăinuirea noastră: credința părinților săi, a păstorilor: „Ați luat vreodată dejunul la stână, să vedeți cum se închină dimineața  păstorii?”; idem credința  granitică a sătenilor, părinților săi. Așa am dăinuit ca neam, dar personal, nu este un aderent la aceste tradiții, pulsând adesea în luciri demonice („Care iubire de oameni? Când a iubit Dumnezeu pe om? Când l-a lăsat singur și părăsit într-o margine a Galaxiei? Îi iubește cumva pe ucrainieni, pe evreii arși în cuptoare,pe românii uciși în temnițele comuniste?”
• „Eu nu înțeleg de ce Adam nu avea voie să mănânce mere din acel pom interzis. Pentru cine păstra Dumnezeu merele din acel pom?” Păi pentru dv. , Gavrilor, dacă ai vrut să cunoști Binele și Răul (adică boala, neliniștea, războaiele, moartea. )
• Gavril Moldovan nu este niciodată edulcorant cu sine. De la maiestatea vieții plugarilor, amărâtă dar demnă, se vede pe sine redus la statutul de conțopist al unei urbe rebarbative, ajuns membru de partid mai mult la insistențele colegilor de redacție. Pornind de la un vers constatativ al lui Aurel Rău, că „Pormbeii cu aripile strânse par niște heruvimi”, zice  conștient de propria-i pietrificare:
• „Așa sunt eu, o surată nedisciplinată, care nu reușește niciodată să zboare ori să ajungă heruvim măcar pentru o clipă.”
• Pagini multe și cu amărăciune vituperează pe  dușmanii neamului său.  Aceștia sunt mulți, străini adesea, dar și din propriul nostru neam, confruntat perpetuu cu amenințările istoriei: „Fragilitatea ființei noastre naționale  e exprimată  în strigăte de groază: ,,vin turcii!”, „vin tătarii!”, „vin rușii!” Autorul îl citează și p:e Romulus Rusan în acest sens: …Românii au dat regi ungurilor, împărați bulgarilor, artiști Franței, inventatori Angliei, dar n-au fost în stare să-și dea lor înșiși.”
• Demersul lui Lucian Bode în problema Schengen, pe lângă ,„guvernul Țării lui Hitler”, condamnând viclenia, nedreptatea și minciuna, îi aduc în minte demersurile lui Horia pe lângă ,,un hoț de împărat”(cum spune romanul lui Dominic Stanca).
• Aducându=ne aminte de prigonitorii intelectualității romne și țăranului de rând domnia sa  crede că: „Ar trebui să facem un monument, undeva, prin București, un fel de stâlp al infamiei, pe care să scriem numele tuturor acelora care au făcut rău României. Să nu lipsească de acolo numele lui Petru Groza, Ana Pauker, Ceaușescu, Saul Bruckner, Pantiușa, Horty Mikloș, Sabin Gherman, Lucian Boia ș.a.”
• „Înalta toleranță a românului poate fi și un defect al nostru, de care să profite cei ce n-o prețuiesc…”
• Ucraina și evenimentele de acolo se află continuu în colimatorul paginilor sale. Speră ca vremea caldă șă dezghețe solul, înnămolind tancurile rusești: „Dă Doamne!Pe mine orice eșec al rușilor mă face fericit./…/„În vremea mai îndepărtată și mai puțin, Rusia a fost apărată de atacurile napoleoniene și germane de Generalul Iarnă. Acum, Generalul Primăvară i-ar putea fi ostil.”
• „Duminica Floriilor este prilej de bucurie imensă pentru mine. Azi s-a nunțat scufundarea crucișătorului ,,Moskva”, nava amiral a flotei ruse din Marea Neagră. Mă bucură orice eșec al acestuoi popor rus, care Tezaurul și doina ne-o furarară: ha,ha, ha, ha,ha,ha,ha,ha,ha,ha!…” (pe șapte rânduri-n.n.).”
• ,,Azi (21 sept.n.n.) e  Ziua Internațională a Păcii, iar Putin cheamă civilii să se înroleze…Ce le pasă rușilor de ziua Păcii! Ei vor război.”
• „Aș vrea să întăresc și eu flancul estic al Pădurii Ghinzii, ca unul care am îndeplinit destule misiuni sub faldurile flamurii roșii, dar am o vârstă care mă ține pe loc și numai de departe îmi trimit convoaiele de gânduri să ocupe zone kogălnicene, acum înzăpezite și fără vegetație. Ce regrete mă inundă, ce sentimente de copleșitoare tristețe! Sunt un soldat fără echipament, fără busolă și  rucsac
• Altădată navigam sălbatec la răscruci și cruci de drumuri și mă alimentam din mers cu gânduri pașoptiste. Azi, tot ce a rămas este conținutul precar al trupului meu, care oricând ar putea eșua ca șnilele tancurilor rusești  în Ucraina, în caz de desprimăvărare rapidă… Evitați bătrânețea, dacă puteți, urmașilor mei văcărești!”
• Monologul interuior, stilul indirect liber, interogația și invocația retorică țin aproape cititorul, generând o lectură deosebit de agreabilă, calitate de prim-plan a dlui. Gavril Moldovan. Deși lipsește o acțiune tensională, cum este cazul pentru romane, nuvele, autorul posedă capacitatea de a transpune cu acuratețe în cuvânt propriile trăiri, iar numele acestei rare disponibilități se numește…Artă.
• Acesteia i se adaugă un bagaj informațional  de cel mai înalt nivel, din parcursul unei vieți și din care selectează și interpretează trezind sonuri de empatie in lectorul rândurilor sale. Date inedite din istoria neamului și cea universală, informații științifice actuale, din viața politică trecută și actuală, distilate în retortele gândirii sale, devin convingeri și în  cititori. Acestea sunt ,,meridianele și paralelele” jurnalului, cu o tensiune înaltă calitativ a panseurilor, capabile să vibreze și în noi.  Fără aceste ingrediente, un jurnal nu este decât  efortul eșuat  auctorial, de a se prezenta pe sine într-o lumină favorabilă, cum întâlnim adesea, chiar la celebrități.
• Sinceritatea absolută, dură, contondentă, întâi cu sine, chiar o neînduplecare, îl înalță pe autor mai mult decât orice encomiastică. Avem mereu convingerea că avem adevărul ; Gavril Moldovan nu minte cititorul, nu are scopuri ascunse, nu te duce cu preșul iluziilor.
• Nu periază pe mai-marii literaturii de azi, ci deplânge  partizanatul literar, societățile de cultivare a admirației reciproce:
• „Când privesc zilele recente ale scripturilor române, mă apucă un soi de lehamite.Văd scriitorași fără posteritate ce împânzesc revistele culturale, lăudători de serviciu încrezători și inconștienți de capacitatea lor…// Oare nu sunt și eu din aceștia?”
• „Ce fericit sunt că pot scrie orice, fără ca partidul comunist să-și bage nasul în scrierile mele, așa sărace cum sunt, fără ca T.A și A.M. Să-mi amputeze frazele, să-mi abată direcția propozițiilor…Ce bine că am depășit  acea perioadă fizic și mental, nu m-am contaminat cu gândirea comunistă ca M. și B.!”
• . Idem damnarea cultului personalității institut de „nomber one”-ul criticii de la noi, „lider satanic”: „Am răsfoit cartea din fața mea, „Istoria critică…” a lui Nicolae Manolescu și m-am enrvat cât de reducționist, de minimalist, nedrept și ranchiunos scrie Magistrul despre poetul și criticul literarIon Pop, omițând  opere și perioade importante ale activitîții acestuia. NM minimalizează pe toți care i-ar putea fi rivali…Acum, în ;;Romania Literară are treabă  și cu Stefan Borbely. Pe profesorii din facultăți nu îi agreează.”
•   Străin de orice calofilie, Gavril Moldovan atinge zenituri de poem când evocă părinții, truda și viața lor viscolită de toate vicisitudinile:
• „Mama coase la mașină bentițe pentru clopurile feciorilor…Acum cântă acel cântec preferat al ei, lugubru și înfricoșător:
• „Inimă de putregai,
• N-am un cuțit să te tai,
• Să văd ce durere ai!”
• Totuși, bănuiam că la ora aceea lelea Lucreția scotea pâinea albă din cuptor, badea Mărin își măsura lărgimea ogrăzii, să vadă dacă vecinul nu a intrat  cu vreun centimetru  în aria lui de bogăție și de influență…”
•    Cum apoi mamă-sa punea cele de-ale gurii „într-o  pânzătură curată, Apoi strigă pe surioara mea, care de multe ori m-a salvat de la urgia părinților când făceam câte-o poznă, dar m-a și băgat de multe ori la apă cu sinceritatea ei:,,Du-te la Gavrilă, pentru țară mori, du-i la câmp gustarea, că-i plecat din zori și-i flămând săracul de cât timp trecut-a, fără să mănânce”-iar ea, neprihănita, se-ndrepta spre câmpul unde  ,,Flămânzilă” se lupta cu cerul și scotea din brazde liniștea și zelul.”
•     Umorul lui „Gavrilor”(tizul auctorial) este de calitate, răsare din curgerea faptelor, nu din intenționalități eșuate, umor „negru” de obicei. (Un țăran din Cociu a fost arestat pe vremea hortiștilor, fiindcă s-a adresat scroafei cu purcei cu apelativul ,,Te Horty”)
• Reiterăm că dl. Gavril Moldovan se află în zenitul activității sale ca autor de jurnal. Fiecare apariție marchează câte un an din existența sa, cu sensibilități, deziluzii, melancolii- toate atât de proprii firii noastre omenești.
•  Verismul relatării, franchețea imperioasă, talentul distilării gândirii în ,,Cuvântul ce exprimă adevărul”, dragostea infailibilă de neam și  valorile etice fac din ultimele sale scrieri un deliciu pentru cititorul educat, îmbogățindu-i simțirea și cunoașterea, în pofida unor tare de spiritualitate ce puteau lipsi, dacă nu chiar înțelese.
• Este necesar în mod imperios un tiraj decent al întregului „Jurnal” (așa cum preotul și poetul Ioan Pintea- managerul Bibliotecii Județene a promis cândva) și, într-o vreme când poate nu vom mai fi,  cineva o să descopere în paginile sale o frescă a acestor timpuri de neliniști și tulburări. Să dea Dumnezeu să fie împlinită această profetizare, căci  fără de El, nimic nu se va alege bun nici de noi, nici de scrierile la care am trudit.

Prof. Vasile Găurean