„Materia respiră”

Absolvent de filologie, Vasile Popovici din Cornii Botoşanilor, născut în 1938, scrie poezie de la 15 ani, dar s-a decis să debuteze în volum abia în 2007.

A publicat de atunci până la prezentul volum zece cărţi, unele din ele la Editura Princeps din Iaşi, sub directa lectură a poetului Daniel Corbu. Filolog fiind, ştie ce valoare are cuvântul scris.

Atent la acest fapt de viaţă a cuvântului, Vasile Popovici şi-a aşezat poezia scrisă până acum între prozodie şi vers alb, de la meditaţie la reflecţie şi notaţie., versul curgând sub semnele augure, în firescul lucrurilor firii: „Nemărginiri de capete de infinuturi/ din minus înspre plus, iar de la plus la minus;/ grăbim pe căi lactee fără de zenituri/ spre lumea energetică din punctul Terminus” justifică opinia noastră. Însă, pentru a-şi exprima ideile, de cele mai multe ori aplicate la noile descoperiri, la noile descoperiri ale ştiinţei, apropiindu-şi limbajul adecvat acestora, întru apercepţie facillă la cititor.

Materia respiră, titlu ales de poet „poeziilor alese” din această carte ne trimite din capul locului la marea, incomensurabila existenţă a materiei. Ne duce cu gândul şi la celebrul vers bacovian „Aud materia plângând”. Privită şi aici, cu alte rezultate artistice evident, ca pe o vietate, materia îşi declină în versurile autorului nostru stările fiinţiale. Apelul poetului către materie este unul elocvent, de dialog, de comunicare, de rugă: ”Răzbună-te!/ Răzbună-te pe fulger/ care/ n-a putut/ să se prefacă-n trăsnet!//…pe cei ce îţi ucid speranţa/ răzbună-te!”// Răzbună-te pe cei/ ce nu-ţi cântă duios/ precum o doină,/ o doină de iubire!// Dar nu te răbuna/ pe cei care/ nu ştiu, nu pot iubi;// Iubeşte aproapele/ pe care/ ţi-l doreşti aproape!// Răzbună-te pe ură,/ să rămână dragostea,/ iubirea francă!// Răzbună-te pe tine,/ că n-ai ştiut/ să te răzbuni!//Răzbună-te!”. Un îndemn evident ce defineşte încordarea pe care autorul şi-o menţine pe tot parcursul acestei cărţi.

Reflexiv şi meditativ, ca în poezia pastelată Glasul eternităţii, autorul scrie cu nonşalanţă, conectat la o realitate imediată, filtrată prin suma sensibilităţilor sale. Alternate, de la priviri asupra naturii la îndepărtatele astre, ori de la cele mai îndepărtate timpuri la cele mai recente descoperiri ale ştiinţei, poeziile lui Vasile Popovici din această carte ţes o materie ce respiră aşa cum respiră zilnic poetul, firesc, fără a avea pretenţii de mari realizări estetice, dar, autorul, convins de împlinirea lor. O poezie de antologie, la o clasă în care l-am include pe poet, între sensibilităţi subliminale şi profesionalism de om pregătit în domeniu, este „Zodiile:”:

„Zodiile, bătrânele…/din austral,/ din septentrional,/ curg zodiile/ cum curg ploile/ şi-mi udă ţărâna,/ glodul, mocirla/ ce-mi poartă/ sufletul/ alb şi roşu,/ şi verde, şi albastru,/ şi sihastru,/ şi sihastru…”. La fel şi poezia „Tresăltare”: „În vântul de seară/ pletele-ţi saltă/curge senin în revărs/ de albastru;// ce vrajă înaltă!// Ce inima-mi/ tandră/ şi neduşmană-mi tresaltă.// În liniştea serii.”.

Uşorul aer eminescian, având în vedere că poezia este datată 16 ianuarie, emoţionează şi clarifică o stare poetică tradiţională pe care poetul o are şi este conştient de ea. De altfel, Vasile Popovici, deşi conectat la un limbaj nou poetic, pe care ştie să-l stăpânească, nu este deloc ancorat la noile paradigme poetice, la mode sau la curente ale momentului. El scrie pur şi simplu, rezonând cu ceea ce el trăieşte, vede, izolat, cu bună voie, într-un sat de pe malul Siretului, unde lumea pare a trăi la fel de secole, deşi aerul modernităţii trece şi pe acolo ca un călător ce lasă urme vizibile.

Atent la cele ale Bibliei, ca în poezia Decenţă, dar şi în multe altele în care aluziile la religie se fac simţite, Vasile Popovici ţese în textele sale tot felul de idei, pe care le topeşte, nu ca un om religios, ci ca un laic care ştie ce rost au toate învăţăturile străbune, ironizând moartea într-un mod aparte:”Când va buciuma Adam/ – intempestiv – / plecatul/ la judecata ’ceea/ despre care-n carte scrie,/ la patru ace trebuie/ să-mi fie îmbrăcatul,/ chiar dacă n-oi avea pană la pălărie.// Şi ca s-ajung acolo/ – să gesticulez convingător -/ ar trebui/ să îmi adun ciolanele/ împrăştiate,/ să nu-mi lipseasc’-o mână, vreun picior,/ iar dacă-s toate,/ să le-mbrac,-/ chipeş s-arate.// Sunt om orgolios şi mă încurcă jena;/ nu prea am ţoale bune,/ nici cravată,/ să mă prezint la judecata/ cu pricina;/ mai bine la alt termen/ pentru-o altă judecată.//Să mă prezint în faţa Lui/ necuviincios, s-ar supăra şi Cerurile ’Nalte,/ şi m-ar trimite/ pentru încă-o veşnicie,/ jos, să mă iniţiez/ în Codul manierelor galante.”. Astfel de texte mai găsim în carte şi dau un aer de siguranţă de sine celui ce le scrie.

Nu despre împlinirea lor estetică discutăm aici, ci de sinceritatea din care ele se ivesc. Poetul taxează cu atitudine cabotinsimul, întrebându-se dacă Demiurgul o fi având simţul umorului.

Or toate câte sunt, este şi autorul nostru convins, sunt la Dumnezeu, deci şi umorul, pe care Vasile Popovici îl încearcă cu autoironie:”Că nu suntem decât doar nişte bieţi actori,/ iar printre ei, şi eu, umilul cabotin,/ ce repetăm de zeci şi zec de mii de ori/ intratu-n actu-ntâi, că celelalte acte de la sine vin./ Noi am numit acest cabotinism, – destin,/ clădit pe mişcătoarele nisipuri, c-o marjă de erori.”.

Ironia, uneori aplicată la prezentul trăit, viu, este foarte atent cultivată de poet, chiar şi acolo unde „patriotismul” pare a fi fost motivul principal care a declanşat scrierea textului:”De drag de ţară şi de neam ne doare-n fesuri,/ andante-andante, din succesuri în succesuri/ ajungem molto presto-n marşa triumfală,/ încet dar sigur înspre gloria finală.// Din şpagă şi hoţie ne-am făcut virtute;/ v-am pus gâtul în jug – însemn de servitute; din trasu’ vost’ în ham şi jug ne doare-n fesuri/ din servitutea voastră ne-am clădit succesuri.// Ne scoatem ţara la mezat – curată pleaşcă!/ aşa negustorie nu făcea nici Ceaşcă;/ din milă prăduim allegro cu succesuri/ şi cel mai rău ne este când ne doare-n fesuri.”. Remarcabilă este şi poezia, tot de factură ironică, în care şi sarcasmul are un rol impus de autor, De-ar fi să fie Dumnezeu, – femeie. (Uneori punctuaţia pare a fi abuzivă, însă corect practicată de autor, care este, totuşi, profesor de limba română!). Alte texte care îşi iau substanţa din tradiţii, cum ar fi De deochi, fac din Vasile Popovici un poet, unul din ce în ce mai rar de găsit printre poeţii de azi, care repune în valoare, în felul său, izurile folclorice atât de pline de substanţă poetică inepuizabilă.

Prin astfel de abordări, de sondări, de excursuri poetice, Vasile Popovici, în noua sa carte, fuge de monotonie, de simplisme, diversificând discursul şi modalităţile de punere în pagină a poeziilor sale. Important este că el crede în ceea ce face, nu trăieşte din himera poeziei, ci face din fiecare text o bucurie personală. El respiră odată cu materia poeziei sale. Aerul din jurul lui deste aerul poeziei sale.

De la poezia naivă, nonşalantă, firească, în schemele adoptate de autor, la meditaţiile filosofale (uneori chiar filozofarde), fără pretenţii de precepte ori perspective şi priviri personale asupra materiei care „respiră”, Vasile Popovici ştie ce face; nu se hazardează în a crede că rupe tipare, că rupe gura lumii (nici măcar pe cea a satului în care trăieşte), ci, cu satisfacţie, îşi aduce obolul său de talent semenilor din preajmă, cu decenţă, nu cu condescendenţă. Autor a zece cărţi, nici nu se putea altfel.

De atfel, această nouă carte a lui Vasile Popovici, de „poezii alese”, continuă linia precedentei cărţi – Pământul ca o punte, Ed. Pim, 2012. Legăturile sunt vizibile. De altfel, autorul şi-a şi notat fiecare volum, de la primul la prezentul, cu cifre romane, acesta fiind al XI-lea, ca într-o carte fluviu, care se scrie una după alta, ca într-un ciclu la care nici autorul nu ştie cînd va pune punct.