ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Gheorghe A. Stroia – un poet cu o largă viziune a vieții

Primit pentru publicare: 06 Dec. 2018
Cronică de Marin IFRIM
Publicat: 06 Dec. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Volum de versuri apărut la Ed. ”Armonii Culturale”, cu o superbă și adecvată ilustrație (e-net, copyright-les), semnat de cunoscutul poet și editor Gheorghe A. Stroia. ”restul de 30 de arginți” ar putea fi cea mai bună carte de până acum a acestui prolific autor. Într-o scurtă și onestă confesiune, la începutul cărții, Gheorghe A. Stroia face câteva bine venite precizări: ”Cel mai probabil, Timpul trece peste noi sporindu-ne preocuparea pentru latura spirituală a lumii, făcându-ne să reflectăm mai des la calea pe care am străbătut-o, dar și la rostul nostru teluric, la viața de dincolo, la Dumnezeu, la moștenirea pe care am primit-o, dar și cea pe care o lăsăm, la rându-ne.
Cel mai probabil, urmele pe care Timpul le lasă sunt ridurile sufletului și ale inimii, înainte de a fi ale trupului. Răni vindecate sau nu, liniștea redobândită sau nu, legăturile păstrate ori destrămate, aparițiile sau dispariții fulgerătoare ale persoanelor dragi, toate acestea ne marchează destinul, existența, trăirea, emoția, gândurile.
Departe de a se dori o carte tristă, am amestecat între filele sale și nostalgia, ce ne urmărește peste tot, mușcând cu dinții amintirii din carnea sufletului nostru. Am încercat să adaug câte puțin din toate. Să păstrez bucuria clipelor trăite în „raiul” meu, lângă persoanele dragi, admirând răsăriturile ori apusurile florilor, să mă încarc cu energia rugii și apropierii de Dumnezeu, deși în momente de încercare, sâmburii îndoielii zgârie conștiința.
Departe de a se dori o evocare a ceva sau a cuiva, cartea arată simțămintele apropiate de adevăr, despovărate de artificii sau canoane, „împovărându-le” doar cu simplitatea simțirii.
Vă mulțumesc vouă, tuturor celor care vor avea răbdarea să citească până la capăt și vor avea curajul să recunoască dacă s-au regăsit în emoția pe care am dorit să le-o transmit!…
Vă mulțumesc vouă, celor care ați investit emoțional în mine, de fiecare dată, m-ați susținut și m-ați făcut să cred!… În aceste rânduri nu e vorba de un sentimentalism, fie acesta chiar și foarte rafinat, ci de un crez liric definit până la arderea totală a unor ”enzime” lirice extrem de motivate în acțiunea lor de ”măcinare” a tot ceea ce este uman, inclusiv a ceea ce înseamnă iubire suferință etc. Un poet complex, cu o o largă viziune a vieții, bun cunoscător și degustător al fructelor Cuvântului de început, cel aducător de lumină și timp omenesc trecător dintr-o generație în/la alta:

”Și dacă mâine
e un ieri,
atunci visează
la un azi,
nu sta captiv
între tăceri,
nici temător
că ai să cazi.

Și dacă mâine
e un ieri,
iar clipa
te va răsfăța,
fii doar prezent
în primăveri
și-adună flori
în calea ta.
Și dacă mâine
e un ieri,
zidește azi
povestea ta,
din zile
fără de poveri
și clipe
de nu-mă-uita.

Și dacă mâine
e un ieri,
răpune-ți
gândurile reci,
adu lumina
din tăceri
și fă-o
către vis poteci.

Și dacă mâine
e un ieri,
fii om,
așa cum e să fii,
să dai mereu
fără să ceri,
doar zâmbete
ca de copii”.
(”Și dacă mâine”, pag. 20)

Uneori, ca în poemul ”Tot”, pornind de la un vers eminescian, poetul își turează, în funcție de relieful sufletesc, tot arsenalul liric oferindu-ne o exemplară asimilare a unei culturi alese, îmbinând arta bunului gust cu realitatea individuală extrem de variată și de convingătoare, un fel de trecere în revistă a unei vieți trăită după cum Cel de Sus a hotărât în tăcerea Cuvântului Său hotărâtor. Există aici, în aceste versuri cu o cifră octanică ridicată, și ceva din inegalabilul Tudor Arghezi, poate cel mai pământean poet român al tuturor timpurilor. Un Arghezi preocupat de rostul obiectelor, de tainele omului simplu, de tot ceea ce nu-i poate fi străin:

                                      TOT

 Trecut-au anii-n
clopoței de vânt,
de la prima suflare
la ultimul cuvânt,
trecut-au mulți, puțini,
doar Domnul știe,
doar El cunoaște
ziua ce-o să fie.

Tu ce-ai făcut
cu viața ta primită
să o sporești,
s-o faci mai împlinită,
i-ai dat Culoare,
i-ai mai pus Lumină,
pentru urmașii tăi
ce vor să vină?

Tu ce-ai făcut
cu clipa ta de viață,
ai mers pe firul ei –
un fir de ață
ori i-ai adăugat
și Cer și Floare,
ai mers mereu târâș
sau în picioare?

Tu ce-ai făcut
cu ziua și cu noaptea
ai râs, ai plâns,
ai cunoscut Dreptatea,
le-ai tot adăugat
și Dragoste și Foc,
te-ai socotit puternic
sau fără de noroc?

Tu ce-ai făcut
cu harul, cu Iubirea
în care Ți-a sădit
chiar Domnul Nemurirea,
ai pus puțin câte puțin
la suflet
ori n-ai mai adunat
al lumii vuiet?

Tu ce-ai făcut
cu inima ta dreaptă,
ai strâns doar răni,
e mult mai înțeleaptă,
n-ai încetat să strângi
în ale ei cămări
ieri – poate-o floare,
azi – poieni de flori?

Tu ce-ai făcut
și ce-ai mai vrea să faci,
ai vrea al zilelor căuș
să îl desfaci,
s-o iei din nou, mereu,
de la-nceput
ori ești chiar fericit
de TOT ce ai făcut?
(”Tot”, pag. 26)

Gheorghe A. Stroia, prin toată activitatea sa de până acum – lirică, publicistică și editorială – este un nume care nu mai are nevoie de nicio prezentare. Puterea sa de muncă este uimitoare, contaminantă, tonică și încurajatoare pentru firile ceva mai domoale. Pariez pe viitorul ales al acestui om de cultură greu de ignorat, plin de vervă și echilibru în aceeași măsură, un drept-credincios fără tăgadă. Astfel de poeme am mai întâlnit la venerabilul poet buzoian Stelian Grigore. Multă acuratețe, muzicalitate, canon clasic, dar și versuri albe pendulând între argintul înțelepciunii și caratele unor pepite de aur pur.  Sunt convins că demersul liric al poetului Gheorghe A. Stroia poate influența colegi de breaslă, cititori și exegeți ai operei sale clădită pe un țel moral la care alții nici măcar nu pot visa/aspira….