Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Glasul pâinii

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 1 (121), ianuarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion Istrate

Glasul pâinii

Primit pentru publicare: 03 Ian. 2019
Autor: Gruia COJOCAU, redactor, Revista Luceafărul
Cenaclul DinOgor
Publicat: 04 Ian. 2019
© Gruia Cojocaru, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
                                

Foametea de după Războiul cel Negru a adus obol de lacrimi în mai toate casele, dar nu pârjolise până-n prăsele comunitățile de români din hăituita Țară de Sus a Moldovei. Ici-colo, în preajma unui iaz ori lângă un pârâu, oamenii scormoneau Pământul de cu primăvară, tot ca odinioară.

Senin, noaptea de mai își dădea duhul. Fluide trandafirii curgeau din streașina Cerului. Pe nisipul rece al văzduhului, Luna nimbase stelele vii. În depărtare, râsul unei vulpi frânse cântecul unui cocoș. O furnică nomadă părăsi rogojina moale și-l pișcă pe Gheorghe sub urechea dreaptă. Iritat, bărbatul se ridică în capul oaselor.
— Marie, scoală-l  pe Ghiță, să mulgă oile!
Maria nu răspunse. Se ridică sprinten și se îndreptă spre căsuța din deal. Acoperită cu stuf gros, bujda din ograda strâmtă era locul unde glasul tatălui prindea uneori câte-o pauză…
—  Băietu’ mamii, scoal’ să faci treaba pe-afar’!
—  Iar’, Mamă, vez’ că încă-i întuneric!? bolborosi Ghiță, coborând morocănos din patul ros de cari.
La opt ani, Ghiță devenise stâlpișor trainic pentru familia Ariton. Mihai și Grigore, băieții cei mari, s-au tocmit calfe la Haim, negustorul ovrei, iar fetele – Vera, Veroncea, Vatuța, Victoria și Ilinca – au lepădat grăbite voalul miresei în ogrăzi străine.
— Hai la masă! strigă mama, cu fața roșie, dogorită de cocenii arși în plita largă.
Gheorghe trase din oala de tuci o bucată de scrob, băltind în jumere, și-o îngrămădi în castronul de paltin de la bunica. Îndesă un glod de mămăligă și, după ce birui în pastă galbenă captura subțire, trânti merindea în hăul dinlăuntru. Mama pescui din oală o așchie de carne și i-o strecură lui Ghiță sub un petic de scrob. Băiatul prinse în palme bulgărele de mămăligă și-l înfulecă tăcut. Femeia scurse untura rămasă în castron și râni spornic coaja de mămăligă din ceaun. Cel mic, Pavel, scânci în covată. Mama se întinse să-l legene. Tatăl  și fiul se uitară scurt în blidul mamei, apoi își făcură cruce și se ridicară în picioare.
— Astăzi mergem la prășit! Treci și pregătește hamurile, Ghiță!
— Da, Tataie, acuma ia!
Când urcară în căruță, Soarele tocmai se dezbrăcase de roșeața zorilor. Norii albi prevesteau ziuă de sărbătoare pentru Focul de Sus. Iepele porniră fără vlagă pe drumul înfometat, însă plesnitura lui Gheorghe le scoase din amorțire. Pintenoaga își aruncă în lături capul și, cu vârful cozii, îl șfichiui peste frunte pe bărbat.
— Ne prinde noaptea, gloabelor! spuse tata, așa, ca pentru sine, aruncându-și ochii spre Cer. Măi, Femeie, ai pus cofăielul cu apă rece?— Da, Omule, am pus ș-o bucată de slănină din comarnic, spuse mama, care se lungise în căruță să alăpteze pruncul.
Ogorul era lângă un drum ferit, care șerpuia arămiu printre dealurile Moldovei de Sus, între malul drept al Prutului și culoarul Siretului. Gheorghe îl moștenise de la bunicul său, Ion, după împroprietărirea lui Cuza. Plantele care prindeau rod aici erau prunci binecuvântați cu suflet de Pământ. Așa numea el – prunc – spicul de grâu, știuletele de porumb, pălăria de floarea-soarelui ori păstaia de fasole. Gheorghe Ariton rămase în Valea Izvoarelor singurul descendent al unei familii în care, printre clăcași, cică ar fi rodit și niscaiva răzeși, ale căror povești le înghițise Pământul odată cu exodul în Țara Făgăduinței. Lui însă apucaseră să-i crească rădăcinile înainte de a învăța să zboare… ,,Dacă nu mă-ntorc în sat, cui rămâne Pământul de la Domnul nostru?!” i-a răspuns el comandantului de companie, care vroia să-l angajeze plutonier în armată, la Carei, după Negrul Război.

Porumbul ieșise hoțește din Pământul zbicit și, învârtejit în pir și holbură, își căuta fără noimă drumul spre înălțimi. Gheorghe îl semănase cu mâna, iar pe alocuri era cam des. Bărbatul priponi iepele pe o pârloagă, apoi aruncă fân peste cofăielul și merindea de lângă draghina șubredă. Mama, după ce făcu o adâncitură în pământ și-l acoperi pe Pavel până la genunchi, își croi pârtie prin porumbul fraged. Lovite de cuțitul sapei, buruienile rămâneau în grija Soarelui pentru desăvârșirea trecerii.
După o vreme, sunetele scoase de Pavel căpătau accente stridente. Mama privi înapoi, însă tata o fixă cu o privire grea.
— I-ai dat să mânânce? I-ai dat! Stă bine la căldurică? Stă! Vrea să plângă? N-are decât să bocească!
Ogorul familiei Ariton cobora abrupt, ca un arc legat de o mână mai puțin iscusită. După câteva zeci de metri, nici să fi avut urechi de felină n-ai fi distins sunetele dinspre drum. Mama învârtea sapa cu mișcări egale, creând rânduri de porumb aproape drepte. O albină i se roti în jurul creștetului, apoi se năpusti în față, furându-i stropul de sudoare de sub bărbie. ,,Numai voi sunteți perfecte”, gândi mama, când albina își reluă zborul. Ghiță rămăsese în urmă, iar tata arunca din când în când câte o sapă pe postata băiatului.
— Ehei, băiete, mămăliga-i bună c-o bucată de șuncă la iarnă, nu? Hai, nu te-nleni, trage sapa mai cu nădejde, că ne prinde buruianu’ din urmă!
— Da’ nu pot mai tare, Tată! zise Ghiță cu năduf.
— Lasă vorba, că Soarele-i iute sus și ne bate-n cap!
Mama se întoarse de mult din vale. În dunga tăiată de sapă, porumbul privea biruitor intrușii ofiliți în pulberea mută. Încă puțin și-l avea sub ochi pe Pavel. De departe, trupușorul băiețelului părea că se odihnește pe burtă, după obicei. ,,O, mititelu’ mamii a adormit”, își zise mama, eliberată brusc de o presimțire pe care arareori o dezlega. ,,Dacă dă Dumnezeu și plouă în două săptămâni, Pavel va trăi!”, gândi mama, implorându-l pe Creator. ,,Noi n-am pierdut niciunul! Avem nouă copii și fiecare-i cu norocu’ lui”, își spuse femeia. ,,Cu credință-n Dumnezeu, o să trăiască și Pavel!” Nechezatul aspru al unui armăsar curmă gândurile femeii. Privirea-i căzu pe copil. ,,De ce nu se ridică?!” Aruncă sapa și o rupse spre băiat.
— Paveeel! urlă femeia. Scoal’te băietu’ mamei!!!
Cu fața în țărână, năpădit de furnici, copilul părea fără viață. Mama trase cu furie pământul din jurul lui, îi scoase scutecele de cânepă și mătură salbatic furnicile. Înlemnit, tata rămase fără grai, ca pe vremuri, la Stalingrad, când se prăbușea peste calul ucis de un obuz sovietic. Era în adâncul lui noiembrie ’42, iar contraofensiva roșie se pregătea să muște în flancuri inamicul. Gheorghe patrula pe murgul lui, devenit epavă în lunile din urmă. Serafim, bunul său camarad din Poiana de Jos, îl însoțea pe un roib costeliv, care scăpase de satârul măcelarului doar prin expunerea stăpânului la riscuri suplimentare. Nu-și vorbeau, mestecau absent câteva coji de cartofi, sustrase cu meșteșug de sub nasul bucătarului. Deodată, din ceața rugoasă, coborî iadul…
— Aduceți apă, mormolocilor! urlă mama. Vă uitați ca boii la poartă nouă și băiatu’ moare!?!
Ieșit parcă din matca ogorului, țipătul mamei împinse spre lumină firicelul de viață al băiatului. O spumă sticloasă, transparentă curse din gura copilului.
— Ma-ma-ma, articulă întâile silabe Pavel și ochii i s-au deschis larg.
— Trăiește, Femeie! rosti tata, cu mintea rătăcind între țeasta desprinsă de trupul lui Serafim și fața lividă a lui Pavel. De nicăieri, vântul scuipă plumb pe pajiștea cerului. Fulgerul luci în privirea băiatului.
— Plouă! Avem pâine!    

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.577 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Eugenia Țarălungă spune:

    printre dealurile Moldovei de Sus, între malul drept al Prutului și culoarul Siretului –mulțumim, Gruia Cojocaru, că prin tine și prin aceste scrieri Glasul pâinii încă se aude, Glasul pământului și al rădăcinilor noastre nu se estompează de tot, până la stingerea definitivă. Ai curaj, ai stil, ai viață în tot ce faci și scrii – Dumnezeu te-a binecuvântat, înmulțește-ți talanții!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5