Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Grigore Gheba, l-aţí avut professor de matemaică poate, ce ştiţi despre el?

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 02 Iul. 2018
Autor:  Ion N.  OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 02 Iul/ 2018
Editor: Ion Istrate

 

 

 

 

Grigore Gheba, l-aţí avut professor de matemaică poate, ce ştiţi despre el?

 

Eu nu l-am avut professor, dar copiii mei da, era soţía mea, părinţíi şi profesorii stresaţi că nu găseau ceea ce se cerea la şcoală pentru elevii de la învăţământul gimnazial – manualul de matematică, autor Grigore Ghebea. Dar cum se întâmpla cu alimentele, îmbrăcămintea, cu mai toate pentru a vieţui, aşa era şi cu cartea în cauză, toţi elevii o aveau şi rezolvau problemele din ele…

Despre Gheba ca persoană pe cine interesa, pe nimeni, nici când nu s-a mai vorbit despre autor, totul s-a stins pe neveste, din focul de început n-a mai rămas nici fumul, dar manualele cu semătura lui de autor o mai întâlnesc şi azi în bibliotecă, cum am dat şi despre un articol semnat pe net de Borcea Ştefan din 5 iunie 2015  care, cred interesează măcar parte din cititori şi am să mă refer la el şi la altele. Culegerea  de matematică, clasele V-VIII era cartea de căpătâi, spune dl. Borcea şi-şi susţine afirmaţia cu ce a cules şi de la alţii, generaţii întregi de matematicieni s-au format după culegera lui, eu fiind unul din ei, îi spune reporterului profesorul de matematică focşănean – Dănuţ Popoiu, deşi unii dintre cei care l-au citit îl socotesc că era simplist şi prosovietic deşi profesorul a făcut matemateca mult încoace.

Personajul în cauză, profesorul Gheba,  este interesant prin însăşi povestea vieţii lui care este relatată. Este născut pe 15 august 1912 în satul Poeniţa, comuna Dumitreşti, vrâncean, într-o familie săracă, şapte copii la părinţi. De mic a avut înclinaţíi spre matemaică, probabil-moştenire din familie. Un  unchi al său fusese inspector şcolar tocmai de matematică. El furniza copilului cărţi în care acesta îşi găsea jucăriile…îşi dezvolta fanteziile.

Istoricul focşănean, Florin Dârdală, îi detaliază momentul admiterii la liceu: ,,interesată este povestea cu micul Crigore care până la 12 ani a rezolvat toate problemele de matematică din manuale împrumutate, iar atunci când mama sa l-a luat de mână şi l-a dus la un cunoscut liceu din Râmnicul Sărat, unde după cum era îmbrăcat a stârnit hohote de râs printre elevii de aici. Când directorul unităţii  l-a întrebat cum se scrie trei milionimi şi a văzut cum micuţul ţăran a scrijelit la tablă fără ezitare 0,000.003, a rămas impresionat, iar toţi elevii care se umflau de râs până atunci au rămas fără grai, uimiţi de talentul zdrenţărosului,, .

A urmat şcoala de ofiţeri  în rezervă de la Bacău şi a devenit sublocotenent. Cu acest grad s-a  înrolat pe front ca militar al Armatei Române şi a participat în Est la luptele de la Cotul Donului, cea mai mare şi tragică operţiune militară din istoria armatei noastre unde au murit 150.000 de militari români, el scăpând cu viaţă, dar luat prizonier.

          Despre cum era Grigore Gheba în copilărie, care au fost cele mai mari provocări ca general de armată în război şi apoi ca autor de cărţi  în perioada comunistă, dar şi cum era îndrăgitul „Şoşon“ în afara catedrei scrie şi Anca Vancu la 24 octombrie 2015 prelănd din ce au povestit, pentru „Weekend Adevărul“ , fiica lui adoptivă, Carmina Dragomir-Gheba, şi cumnata lui, Paula Cîrnu. Am ales, de asemenea, din cele peste 30 de cărţi semnate de Grigore Gheba, una singură, spune Anca,  care să nu conţină cifre şi probleme complicate. O autobiografie, „Între viaţă şi moarte“, pentru că, în acest interval închis, viaţa sa chiar e ca o ecuaţie dificilă cu mai multe necunoscute. 

          Reluăm, Grigore Gheba a venit pe lume pe 15 august 1912, în casa părintească, ultima de la marginea satului Poieniţa, din comuna vrânceană Dumitreşti. Gheba nu şi-a închipuit că ar fi fost un copil prea dorit, aşa cum mărturisea în cartea sa autobiografică, „Între viaţă şi moarte“, fiind al cincilea băiat – în total au fost şapte fraţi – dintr-o familie tare nevoiaşă şi, unde mai pui, cu un tată bolnav, suferind mai degrabă „de-o manie fără leac“. Şi totuşi, încă din copilărie, prezenţa lui era poate cel mai des simţită în sânul familiei. Dintre toţi copiii, „Grigoraş“, aşa cum îl alinta mama sa, era cel mai năzdrăvan. Ţâncul „uscat ca iasca“, cu picioarele pline de zgârieturi şi cu crăpături în tălpi, era tot timpul în râcă cu fraţii săi mai mari, care nu conteneau să-l ocărască şi să-l lovească pentru năzbâtiile sale sau, alteori, aşa, fără niciun motiv. Purta numai hainele rămase de la ei, nişte zdrenţe lălâi, şi opinci legate cu sfoară în picioare – singurele încălţări pe care le-a avut până… hăt, la liceu.

Grigore Gheba a continuat să-i înveţe pe copii matematica şi după ce a ieşit la pensie Fotografii: Arhiva personală  Paula Cîrnu

                     „Zgândăream toţi câinii satului“

              Când nu se ţinea de şotii, purta pe umeri responsabilitatea oricărui copil crescut la ţară. Trebuia să meargă cu vaca la păscut, apoi să adune vreascuri din pădurea care începea unde se termina casa sa, să culeagă corcoduşe şi ierburi, pentru animale. Apoi, vlăguit de muncă, pleca la şcoală. „Casa noastră era ultima din marginea satului şi, în drumul meu spre şcoală, cale de trei kilometri, treceam în mare viteză de-a lungul gardurilor şi, cu un băţ, le făceam să ţăcănească ca o mitralieră, astfel că zgândăream toţi câinii satului. Nu mă mulţumeam cu atât, mă opream şi la stână, pentru a mă lupta cu dulăii, împreună cu un  alt coleg, o altă puşlama, care, oricum, nu mă întrecea în năzdrăvănii“, povesteşte Grigore Gheba în cartea sa, scrisă în 1993, când avea 81 de ani.

Război împotriva beţişoarelor de socotit

           Intrarea la şcoală i-a adus multe necazuri. Pentru că era curios şi punea multe întrebări, învăţase de la fraţii mai mari, încă dinainte de şcoală, primele operaţii de aritmetică. În clasa întâi, nu avea niciodată la el beţişoare pentru socotit – deja depăşise episodul adunărilor şi scăderilor – şi nici tăbliţa, pe care o făcea mereu zob. De aceea, pentru „indisciplina“ sa, primea, în locul unei teme stufoase, câte-o bătaie zdravănă de la învăţătorul său. Aş dori să se ştie că numai dorinţa pătimaşă de a-i da satisfacţie mamei a fost primul imbold spre cariera mea ştiinţifică şi numai după aceea mândria mea personală. Fără această năzuinţă şi fără suportul ei moral, poate n-aş fi fost atât de perseverent.

Unchiul său

          Toată copilăria a fugit de unchiul său, de ruşine că fraţii săi mai mari îi spuseseră numai lucruri urâte despre el, copil.  Că e prostănac şi aiurit. Însă fratele mamei, Ion Lungu, care era inspector şcolar şi pasionat de matematică va fi tocmai cel care-i va pune în braţe cartea „1001 probleme şi exerciţii de matematică“ şi-l va trimite, mai târziu, să aprofundeze matematica la liceu. „Băiatul ăsta nu trebuie să rămână la vaci“, sfatul unchiului său către mama lui îl umpluse de speranţă, după ce fusese verificat de acesta la tablă, într-o zi de inspecţie. Gata, dintrodată, a uitat şi de joc, de hărţuiala cu câinii, ca şi de alte năzdrăvănii, spre uimirea fraţilor şi vecinilor. Băiatul „aiurit“ avea probleme de rezolvat. S-a dus la Liceu.

               Înainte de a merge la Liceu: „Pa va ga di che zo ni pa“


               Preotul satului, apropiat familiei, care  se ţinea scai de mama sa, să-l dea la şcoala de dascăli de biserică, promiţându-i că-l va lua apoi la parohie l-a determinat să ajungă şi pe aici. N-a avut încotro. Cu traista în spate şi cu un coş de paie în mână, în care avea câteva merinde, două cămăşi peticite şi o pălărie prea mare pentru capul lui, astfel a plecat să înveţe solfegiu bisericesc. L-a ştiut pe de rost până la bătrâneţe: „Pa va ga di che zo ni pa, n… să-l ia!“. Însă, a doua zi, a fugit înapoi acasă. S-a înfuriat după ce un fost coleg de şcoală primară l-a asigurat că dacă face o asemenea şcoală va rămâne în satul lor  „tot un ţărănoi, slugă la popă, care să-i ţină căldăruşa“.

Admiterea la Şcoala normală

         A urmat admiterea la liceu. Insistenţele unchiului său au înduplecat-o pe mama sa să-l lase la examen.  A pus pe el câteva ţoale mai arătoase şi, încălţat cu opinci legate cu sfoară, s-a prezentat în faţa directorului Şcolii normale din Râmnicu Sărat, bun prieten de-al unchiului său. „Ce-i cu ăsta? De unde a apărut?, a râs directorul şi cei din jur de hainele sale zdrenţuroase. S-a uitat mai atent la el abia după câteva întrebări pe care i le-a pus, puştiul  ştia toate răspunsurile. Îl simţeam pe directorul Gherda din ce în ce mai apropiat de mine, fapt care a culminat cu o mângâiere după ultimul răspuns bun pe care i l-am dat şi care a fost hotărâtor pentru viitorul meu, scrie Grigore Gheba în cartea sa, „Între viaţă şi moarte. „Imediat după terminarea cu succes deplin a examinării mele, directorul a sunat cu un clopoţel, ca la tribună, şi a apărut în uşă un domn pleşuv, căruia directorul i-a spus: «Domnule contabil, să iei pe puiul ăsta de ţăran şi să-l îmbraci în uniformă şcolară, să pui pe foc tot ce e pe el şi apoi să-l aduci, să-l văd, căci va rămâne elevul şcolii mele.

            » Aveam impresia că visez“, povestea bărbatul care mai spunea că a avut mari dificultăţi de acomodare cu nişte ghete galbene „pe care le simţea ca pe nişte fiare legate de picioare“.

                La şcoală, unde a fost primit fără să plătească taxe, s-a împrietenit repede cu cei mai slabi la matematică. El le făcea temele sau le furişa câte-o fiţuică la lucrările de control, iar aceştia, la rândul lor, împărţeau cu el pachetele cu mâncare primite de acasă sau ceva dulce, când ieşeau în oraş. Îi plăcea să petreacă timp în grădina publică, să asculte, în parc, fanfara militară, pentru care avea o mare slăbiciune, sau să se plimbe pe bicicletă, pe care abia o descoperise.

            De la Şcoala normală, la Călăraşi

          După trei ani, Şcoala normală din Râmnicu Sărat s-a desfiinţat. Elevul  Gheba a fost repartizat în clasa a patra la Călăraşi. Pentru că era printre primii trei din clasă, a beneficiat de o bursă, dar era nevoit să plătească taxele şcolare. Toată vara a lucrat la  vecinii din sat, „la coasă“, ca să facă rost măcar de o parte din bani. Pe 15 septembrie, când a început şcoala, s-a furişat după uşa toaletei din trenul care mergea de la Râmnicu Sărat la Călăraşi, ca să nu-l prindă controlorul, fiindcă nu avea bilet. A scăpat nevăzut. Dar, odată aşezat în banca şcolii, a rămas dezamăgit.

Gheba povesteşte, în cartea sa, că orele de matematică erau ţinute de un suplinitor slab pregătit, care adesea făcea demonstraţii confuze şi multe greşeli. La una dintre ore, a îndrăznit să-i atragă atenţia asupra unui rezultat greşit, dar nu a făcut decât să intre într-un conflict nestins cu profesorul, motiv pentru care a terminat primul trimestru cu situaţia neîncheiată la matematică.

                Ajutor de  la senatorul Tătăranu


               Şi de data aceasta, a avut un dram de noroc… cu Nicolae Tătăranu (n.r. – fost general de brigadă, şeful de stat-major al Armatei 4 în Al Doilea Război Mondial)! În apropierea alegerilor parlamentare din Dumitreşti, venise şi – pe atunci – senatorul Tătăranu, care se adresa mulţimii, spunându-le oamenilor cum va ajuta pe oricine care are nevoie.  Grigore Gheba n-a pierdut ocazia şi, cu o voce tremurândă şi cu două degete ridicate în aer, i-a spus povestit despre părinţii săi săraci şi cât de mult îşi doreşte să termine şcoala. Vorbele senatorului în faţa mulţimii n-au fost ca obişnuitele promisiuni electorale. Pentru că, după câteva telefoane date de acesta unui director din Ministerul Învăţământului, elevul Gheba a ajuns elev la şcoala din Câmpulung-Muscel. Făcea parte din clasa unui celebru autor de manuale de matematică din acea vreme, profesorul Corbeanu. „Am găsit în profesorul Corbeanu nu numai un distins matematician, dar şi un pedagog şi un om de înaltă ţinută morală. M-a încurajat şi m-a stimulat tot timpul, încheind trimestrul al patrulea cu media 10 la matematică“, spune cel ajutat  în cartea sa „Între viaţă şi moarte“.

                 Lilica, căsătoria

             La 21 de ani, în toamna anului 1933, Grigore Gheba îmbracă uniforma la care visa încă de când privea cucerit la fanfarele militare care animau oraşul Râmnicu Sărat.  Urmează şcoala de ofiţeri în rezervă de la Bacău şi epoleţii i se schimbă, treptat, de la sublocotenent – la ofiţer. Era tânăr, înalt şi subţirel. Nu lipsea nicio sâmbătă seara de la balurile Cercului Militar din Râmnicu Sărat. Dansa şi cânta, calităţi cu care-şi va distra prietenii şi la bătrâneţe. Pe ringul de dans, a întâlnit  o fată, pe Lilica, de care se îndrăgosteşte, cum se zice, ca un nebun. Gheba era un sentimental, un romantic. „Am cunoscut o fată care mi-a atras imediat atenţia prin frumuseţea ei deosebită, înaltă, cu un trup armonios, cu ochi mari, negri şi păr bogat, lăsat pe spate. Avea multă eleganţă în mers, dansa cu multă pasiune, ceea ce îi scotea în evidenţă zvelteţea. Mă uitam la ea şi nu ştiam ce să-i admir mai întâi“, povestea el despre fata căreia i-a cântat, în acea seară, melodia „Ramona“. Pe ea o chema Lilica Popescu.  În cartea sa, Gheba povesteşte în detalii despre prima sa iubire, despre a doua, şi altele pe care le-a trăit.

            Cu Lilica s-a  căsătorit în 1936. Părinţii ei, care aveau patru fete şi cinci băieţi, „toţi intelectuali“, le-au aranjat o nuntă cu orchestră, iar el a avut grijă ca lăutarii să cânte neapărat două melodii: „Ramona“ şi „Căsuţa nostră, cuibuşor de nebunii“. Peste doi ani, s-a născut  fiica lor, Liliana. Cam atât a durat şi fericirea lor. În 1941, pe peronul gării din Râmnicu Sărat, Gheba şi-a luat rămas bun de la familie. Pleaca pe front.

                 Eliberează 40 de prizonieri evrei din lagăr


                 Pe câmpul de luptă, ştia că nu există dreptate decât cu arma. Totuşi, ceva nu-l lăsa să rămână indiferent în faţa crimelor comise de nazişti. În oraşul Dubăsari din Transnistria, acolo unde armata lui Hitler avea un lagăr de exterminare pentru evrei, Gheba  trăieşte primul şoc al războiului. „Am văzut femei şi copii împuşcaţi, ce cădeau în gropile făcute de ei. Copiii continuau să ţipe în groapă. Călăii erau îmbrăcaţi în haine negre, cu panglici roşii la chipiu şi la veston, pentru a fi cât mai fioroşi“, povesteşte el ca soldat  imaginile care îl ţineau treaz nopţile.

             Întorcea mereu privirea după aceşti oameni chinuiţi, aşa că, într-o zi, cu riscul de a fi omorât în faţa plutonului, îşi face  curaj şi ajută un grup de patruzeci de oameni –  femei, bărbaţi şi copii –  să fugă, care, deşi nu ştiau, erau în drum spre locul de execuţie. Îi îmbată pe nemţii care-i închiseseră pe prizonieri în lagăr şi, la ora 12 noaptea, împreună cu sergentul său de încredere, a deschis  lacătele gratiilor. Oamenii au început să alerge, fericiţi, în toate părţile…

Alt episod din carte: În vagonul meu aveam nouă morţi şi, în mijloc, o grămadă mare de excremente. Aveam păduchi şi în sprâncene, eram foarte murdari şi cu chipurile hidoase. Nu mai semănam a oameni. Am legat toate curelele de la pantaloni de o crăticioară, pe care am strecurat-o printre drugii de la o fereastră a vagonului şi, din mersul trenului, prindeam ceva zăpadă care ne mai potolea arşiţa. Într-un alt vagon, cei rămaşi în viaţă tăiaseră fesele morţilor şi le mâncaseră…

Turtele din grâu

La 20 octombrie 1941, era la Cotul Donului, şi se pregătea de primul atac împotriva Armatei Roşii. Conducea tragerile de artilerie, de la observator. În luptă cu el, erau şi alţi doi fraţi de-ai săi, pe care, pentru a-i apăra „vărsam potop de foc peste inamicul aflat imediat în faţa lor“. Dacă în copilărie se hârjoneau până la nervi, în bătălie îşi purtau de grijă permanent, vorbeau la telefon în fiecare seară să se asigure că toţi sunt încă în viaţă.  într-una dintre serile de „linişte“, a primit un telefon de la unul dintre fraţi, de la Vasile care conducea la atac o companie de mitraliere, şi-i spunea că făcuse nişte turte cu grâu. Avea de mers 300 de metri până la fratele său. Era înfometat. N-a putut rezista tentaţiei aşa că a pornit spre el. Soarele tocmai apunea, iar dinspre linia inamicului se vedea cum, pe coama colinei, alerga, cocârjat, ofiţerul Gheba. Focuri de armă s-au năpustit aspura lui. Dar s-a întors teafăr la observator. Soldaţii plângeau, pentru că fuseseră înştiinţaţi că ar fi fost ucis. Lesne de înţeles că, atunci,  nimeni n-a mai avut poftă de turte cu grâu.

Prizonier la ruşi

           La 3 noiembrie 1942, Gheba a căzut  prizonier în punga Donului. Această dată îi va rămâne în amintire, aşa cum mărturiseşte  în cartea sa, ca o adevărată sinucidere şi un act de trădare din partea nemţilor. În rândul a peste 100.000 de oameni se instalează haosul, împinşi de un sentiment puternic de răzbunare. Cei mai mulţi se sinucid, înnebunesc sau sunt ucişi de armele sovietice. A refuzat să-şi rupă epoleţii de ofiţer în speranţa că îi va fi mai bine, dar a fost aruncat în bordeie sub pământ, alături de alţi colegi, soldaţi, aşteptând clipa morţii. A fost dus într-o piaţă plină de oameni care au aruncat cu pietre în el. Într-un marş alături de 50.000 de oameni, se târau  spre lagărele din Siberia. Noaptea dormeau pe zăpadă, în plin câmp, cine rezista cotinua drumul. Gheba a fost prizonier în trei lagăre. Când a ajuns în ultimul, Susdold, din apropierea Moscovei, la cei 26 de ani ai săi avea 39 de kilograme şi nicio speranţă că-şi va revedea familia. „Din corpul meu atletic îmi rămăseseră doar ochii care să plângă“.

          Îndrăgostit de medicul rus

          „N-am crezut în minuni, însă am admis întotdeauna hazardul“, spune Gheba, încercând totuşi să-şi explice revenirea  la viaţă. Pentru că, în cel mai nesperat moment al său, mâna salvatoare i-a fost din nou întinsă, de data aceasta, de infiermiera lagărului, pe nume Marusia Anka. L-a găsit într-o zi plâgând cu suspine. Ea a fost înduioşată de suferinţa lui, pe care prizonierul i-o povestea anevoie în rusă.

         Femeia blondă, cu ochi albaştri, îngerul vieţii lui, se va îngriji de-acum de „Grişa“, aşa cum îi spunea, iar el va reuşi din nou să-şi ţină spatele drept. Tot ea îl sfătuieşte să se înscrie în unitatea de voluntari formată din prizonieri români recrutaţi din lagăre, Divizia „Tudor Vladimirescu“, spunându-i că doar aşa va putea să ajungă înapoi în ţară. Mariusia era aşa de tânără şi de frumoasă, cu obrajii îmbujoraţi, iar în privire avea atâta blândeţe şi bunătate, că  nu-mi puteam crede ochilor, părea un vis frumos. «Grişa, să ştii că eu am să fac din tine un bărbat voinic», mi-a zis Marusia, căreia i-am mulţumit cu mâna pe inima care încă mai dădea semne de viaţă.

Se întoarce în Moscova, după Marusia Anka            

Matematicianul se întoarce în acest loc în anul 1988. Pe 7 iulie pleacă din Bucureşti spre Moscova sperând că o va găsi pe Marusia la adresa pe care o primise, în urmă cu 40 de ani. Însă pe strada Maxim Gorki nr. 204 nu mai locuia nimeni. Cu 320 de ruble în buzunar, a închiriat o maşină şi a mers pe malul râului Oca, la 60 de kilometri de Moscova. Alături, era pădurea de molizi, acolo unde se văzuseră ultima oară. Era intactă, aşa cum o ştia. „În rest, n-am mai recunoscut nimic“, scria Grigore Gheba  care  a mai aflat doar că Marusia, femeia care, cândva, i-a salvat viaţa şi a fost dragostea lui în captivitate fusese exterminată de sovietici tocmai datorită idilei dintre ei în lagărul unde se cunoscuseră.

Avansat din „trădător de ţară“ la prefect de judeţ

              Înapoi pe front, cu divizia din care făcea parte. Luptă  acum în Vest împotriva nemţilor. Trece la o aruncătură de băţ pe lângă Râmnicu Sărat, însă nu poate să-şi anunţe familia că este viu! În timpul luptelor,  el Generalul, cu 8 decoraţii de bravură militară, este de două ori acuzat de trădare, ajunge şi la Curtea Marţială şi e eliberat fără nicio explicaţie şi se întoarce pe front, dar, în luptă, este rănit.

După război,  în 1947, ocupă un timp fotoliul de prefect al judeţului Râmnicu Sărat. „Imaginaţi-vă câtă ură şi invidie am putut să-mi atrag din partea lui Gheorghe Stoica, care nu mă simpatiza deloc, şi a altor nemernici când au auzit că din situaţia de trădător pe punctul de a fi împuşcat la zid, dintr-odată, am fost propulsat în funcţia de prefect de judeţ“. Gheba acceptă postul, dar pentru că refuză să aresteze 84 de „legionari“, că se plânge la Comisia Aliată de Control pentru diferite  abuzuri făcute de ostaşii sovietici, e acuzat de antisovietism. Punctul culminant e dat de Teohari Georgescu, pe atunci ministru de Interne de la care primeşte o listă cu 84 de nume, majoritatea învăţători şi preoţi, pe care trebuie să-i aresteze, pe motiv că ar fi fost legionari, este nevoit să-şi anunţe demisia din munca de prefect                                                                                                            Viaţa de la zero în Bucureşti


              Pleacă definitiv în Bucureşti într-o noapte, la ora 2.40, împreună cu soţia şi fiica lui,  nevoit să înceapă totul de la zero. „Aş putea spune că funcţia de prefect a făcut din mine poate cel mai sărac om din judeţul Râmnicu Sărat. Îi încropeam acum fetiţei mele un culcuş – o ladă căreia îi detaşasem capacul şi ale cărei balamale începuse să le zdrăngănească…“, îşi amintea Grigore Gheba despre anii  „de libertate“, în care refuzase să fie membru de partid încă de când era în divizie.

             Este momentul când îşi reevaluează viaţa şi îşi  aminteşte ce-i spusese în copilărie senatorului Tătăranu, când l-a rugat să-l ajute să-şi termine şcoala şi să înveţe matematica. Nu mai stă mult pe gânduri şi se înscrie, împreună cu soţia lui, la cursurile Facultaţii de Matematică din Bucureşti. Încă din perioada studenţiei scrie cărţi de matematică, care-i oferă o oarecare popularitate şi începe să fie solicitat de elevi pentru meditaţii.

     „Pasiunea mea pentru matematici m-a subjugat de copil, marcându-mi întreaga existenţă. Ca elev, apoi ca student, iar mai târziu ca profesor, nu m-am împăcat defel cu însuşirea superficială a noţiunilor de matematică, dar mai ales cu modul de prezentare de către profesori, care sigur respectau manualele, neclare si confuze, pline de erori” , scria Grigore Gheba, în cartea  „Între viaţă şi moarte”.

Numai că şi pentru familia lui viaţa i-a fost vitregă, după cinci vizite la medicul Arseni, la Spitalul 9, care-i operase fără succes  şi pe cei patru fraţi ai soţiei, află de la acesta că şi Lilica nu va mai rezista mult, lucru care se adevereşte, la circa o lună ea se stinge din viaţă, rugându-şi soţul să aibă grijă de fica lor Liliana. Observase, de fapt, că de la un timp, Lilica începuse să dea semne de oboseală, apoi să devină tristă şi melancolică, ca pe urmă să o chinuiescă durerile de cap.

Finalul  cărţii are un post scriptum. Nota că, pe 24 ianuarie 1993, fiica lui a murit într-un accident de maşină: „Încă o lovitură grea pentru mine, încă o dovadă că existenţa mea a fost o cumpănă între viaţă şi moarte“.

Fiica sa adoptivă: „«Şoşon» m-a învăţat să-mi placă matematica“

Carmina Dragomir Gheba (în stânga), alături de Şoşon

              După moartea soţiei sale, spune cartea, viaţa lui Grigore Gheba devine un calvar. Se simţea disperat ca un naufragiat, care nu mai găseşte scăpare. După un an de greutăţi şi privaţiuni, îşi revine tot în picioare. O întâlneşte pe Lucreţia, „sfioasă, ca o fetiţă“, care va schimba cu totul atmosfera apăsătoare din casa noii familii Gheba. Ea îi va tolera multe din slăbiciunile matematicianului curtenitor, îi va bate la maşină culegerile de matematică epuizate de pe rafturile librăriilor şi îi va fi sprijin atunci când va fi îndepărtat de regimul comunist, ca autor.

Nu poate însă să-şi împlinească dorinţa ei cea mai mare – aceea de a avea un copil. Aşa că, la rugăminţile Lucreţiei, o adoptă, mai mult informal, pe nepoata lor, Carmina, fiica fratelui şi a cumnatei sale, Constantin şi Paula Cîrnu, de care ei erau foarte apropiaţi.

          Noul copil din familia Gheba


            Paula Cîrnu, care acum locuieşte în fosta casă a familiei Gheba îşi aminteşte că a acceptat această înfiere, mai mult pentru bucuria cumnatei sale. „Nu m-am dispensat niciodată de Carmina. Cumnata mea îşi dorea foarte mult o fiică, aşa că a apelat la mine. «Nu vreau să-ţi iau fata, vreu doar să-mi poarte numele»“, îmi spunea. Noi oricum eram două familii apropiate, astfel că am acceptat, iar Carmina s-a bucurat mereu de două perechi de părinţi care au iubit-o mult“, explică Paula Cîrnu pentru „Weekend Adevărul“.

            În clasa a VII-a, Carmina s-a  mutat la Bucureşti, la „noii“ părinţi. Mama ei, profesoară de română, îşi dorea foarte mult ca ea să urmeze liceul „Gheorghe Lazăr“ din Capilată. „Una dintre cărţile preferate ale mamei, care au marcat-o în liceu, a fost «Cişmigiu et Company», de Grigore Băjenaru, unde este descris acest liceu, astfel că şi-a dorit foarte tare ca şi eu să urmez cursurile acolo“, a explicat Carmina Dragomir-Gheba, care locuieşte în prezent în Italia.

Relaxat, pe scaun, alături de oamenii săi cei mai dragi

Vorba lui „Şoşon“: „Nu fi cap pătrat!“

           În sânul familiei, Grigore Gheba nu era vreun profesor exigent sau un om apăsat de necazurile prin care trecuse de-a lungul vieţii. „Şoşon“ – porecla primită pentru că şi-a găsit, odată, căţelul alb dormind în nişte şoşoni de casă – era un om mereu vesel, extrem de optimist, care, deşi avea multe amintiri copleşitoare, prefera să se gândească mereu la partea bună a lucrurilor. Se încărca cu energia copiilor care veneau la medicaţii, pe care i-a pregătit până la finalul vieţii.

          Fiica sa, Carmina, a fost una dintre elevele pregătite de profesorul Gheba, însă doar în sufrageria de acasă. „Şoşon m-a învăţat să-mi placă matematica. Era extrem de răbdător când explica şi m-a învăţat să gândesc logic fiecare rezolvare. Mi-aduc aminte că, atunci când greşeam, îmi spunea: «Nu fi cap pătrat!». Şi desena un omuleţ care avea capul într-un pătrat. Iar după ce găseam soluţia, desena capul într-un triunghi. Eu îl întrebam de ce tocmai un triunghi, iar el îmi zicea că triunghiul, în special cel echilateral, are mai multe proprietăţi decât un cerc, de pildă. Că, oricum l-ai aşeza, îşi găseşte stabilitatea foarte bine“, povesteşte Carmina, care, până la urmă, a intrat cu brio la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Capitală.

                   „Cine şi-a înşelat nevasta, hai sus!“


          Şi Carmina, şi mama ei îşi amintesc că lui Grigore Gheba îi plăceau femeile frumoase. Le complimenta, le oferea flori şi o făcea într-un mod remarcabil. Soţia sa era înţelegătoare. Paula Cîrnu îşi aduce aminte de un episod cu haz petrecut în noaptea de Revolion la Predeal.

„Petrecerea era în toi, iar orchestra cânta «La mulţi ani!» pentru cei născuţi în ianuarie, februarie şi tot aşa. Când am crezut că s-a încheiat cu urările, spre surprinderea tuturor din sală, orchestra a continuat altfel: «Cine şi-a înşelat nevasta, hai sus, hai sus!». Şi atunci soţia sa, ştiindu-l pe Şoşon nu prea cuminte, i-a zis «Hai puişorule, nu te ascunde, scoală, ce mai aştepţi? Ridică-te să-ţi cânte, uşă de biserică ce eşti!». Şi, în toată sala aceea plină de oameni, el a fost singurul care s-a ridicat! Toţi erau pe jos de râs“, îşi aminteşte femeia amuzată.

Interzis din cauza popularităţii sale

         În 1975 i s-a interzis să-şi mai publice culegerile, din cauză că devenise prea celebru în propria-i ţară, lucru care i-a deranjat pe şefii partidului comunist. Spune că acest lucru i s-a tras de la Zoe Ceauşescu, care era invidioasă pe popularitatea sa, astfel că pentru o perioadă a rămas fără slujbă şi a trăit din meditaţiile pe care le dădea acasă, ajutat şi de Gogu Rădulescu, un prieten al său şi demnitar al momentului.  După ce i s-a ridicat interdicţia de a mai publica, la intervenţia unor „tovarăşi de bine”, l-am denumit, Grigore Gheba a publicat mai multe culegeri de matematică, succesul lor constând, conform propriilor mărturisiri, prin faptul că a arătat matematica la nivelul de înţelegere al elevilor şi că a  putut descoperi greşelile pe care elevii le fac frecvent şi lipsurile pe care le au de la şcoală.

        Statistica reţine 34 de culegeri scrise de matematician, tirajul acestora ridicându-se la peste şase milioane de exemplare.

       „Am vrut ca elevii să înţeleagă matematică. Să o înţeleagă că pe un exerciţiu al minţii. Şi creierul are nevoie de gimnastică. Altfel, nu asimilezi nimic. Asta am învăţat-o de la savantul Moisil, care mi-a fost sfătuitor”, mărturisea Grigore Gheba. Printre elevele sale s-au numărat Daniela Bartos, fost ministru al sănătăţii şi Ecaterina Andronescu, fost ministru al educaţiei, astăzi parlamentar pesede…

Când s-a stins, în urma unui atac de cord, Grigore Gheba a lăsat pe biroul său de lucru o culegere neterminată. Avea 92 de ani şi dorinţa nemuritoare de a explica materia aceasta complicată de care fug cei mai mulţi elevi.

 

                                     Ion N. Oprea, 2 iulie 2018

 

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 36 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5